„Totul este bine. Nu credeam
că e posibilă resemnarea. Şi nu este resemnarea care a venit de fapt. Nu este
în natura mea… Nu sunt resemnată, sunt fericită. Nu doresc nimic. Speranţa! O
ţinusem moartă în braţele mele… Iată că îmi este dată. Nu-mi este împrumutată
de data aceasta, dar îmi este dată. O speranţă vie, numai a mea, care nu se
aseamănă cu ceea ce filozofii numesc astfel, mai mult decât cuvântul iubire
seamănă cu persoana iubită. O speranţă care este carne din carnea mea. Este un
lucru care nu se poate exprima. Ar trebui cuvinte de copilaş”. (Bernanos Georges, Journal d'un curé de campagne,
1165, în Bernanos G., Oeuvres romanesques suivies de
Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961; tradus din limba franceză de I.C.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu