miercuri, 14 decembrie 2016

Învaţă să iubeşti...


Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591)
preot, învățător al Bisericii.

„Dumnezeu este iubire,
și această iubire se experimentează
în Cristos, prin darul Duhului Sfânt“.


„Unde nu este iubire, pune iubire şi vei găsi iubire”.
(Sf. Ioan al Crucii, Scrisoarea 22).

Sfântul Ioan al Crucii ca unul căruia Dumnezeu i-a revelat din iubirea sa cea negrăită, mărturisește: „La sfârşit vei fi întrebat despre iubire. Învaţă deci să iubești!“


marți, 13 decembrie 2016

Sfânta Lucia – relatare şi cateheză [13 decembrie]


Sfânta Lucia condusă la martiriu - de Luca Giordano.

Prefectul i-a poruncit Luciei să aducă jertfă zeilor, conform legii imperiale. Aici, passio [relatarea pătimirii sfintei Lucia] ne prezintă dialogul dintre cei doi, care este pentru noi o foarte frumoasă cateheză.



Lucia: „Sacrificiul adevărat şi curat înaintea lui Dumnezeu este acela de a-i vizita pe orfani şi pe văduve. De trei ani, nu am făcut altceva. Acum, mă voi sacrifica Dumnezeului celui viu pe mine însămi ca ostie vie”.



Pascasius: „Tu ai risipit patrimoniul cu corupătorii tăi”.



Lucia: „Nu am frecventat niciodată corupători ai sufletului şi ai trupului, ci doar mi-am pus patrimoniul în mâini sigure”.



Pascasius: „Îţi voi închide gura cu vergile”.



Lucia: „Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi înlănţuit”.



Pascasius: „Te crezi oare Dumnezeu?”



Lucia: „Cel care trăieşte în această lume în pietate şi curăţie este templul Duhului Sfânt”.



Pascasius: „Te voi duce la lupanar şi, când trupul tău va fi pângărit, Duhul Sfânt va fugi de la tine”.



Lucia: „Trupul nu poate fi pângărit dacă mintea nu-şi dă consimţământul. Ba, mai mult, dacă voi fi violentată împotriva voinţei mele, castitatea mea va dobândi o dublă coroană”.



Pascasius: „Dacă nu vei sacrifica zeilor, vei muri în necurăţie”.



Lucia: „Nu mă vei putea constrânge niciodată să accept păcatul. Iată, sunt gata pentru orice chin. Ce aştepţi?”



Prefectul a poruncit să fie condusă la lupanar [local de perdiție, bordel], pentru ca oricine să poată abuza de trupul ei. Nimeni, însă, nu a reuşit să o mişte din loc, deoarece o putere misterioasă a făcut-o inamovibilă. Au aprins în jurul ei un foc, dar flăcările nu au cuprins-o. Pascasius a atribuit toate acestea puterilor ei de vrăjitoare şi a poruncit să-i străpungă gâtul.



Imediat ce ordinul a fost executat şi comunităţii creştine i s-a permis să se adune în jurul fecioarei aflate încă în agonie, un grup de soldaţi l-au arestat pe Pascasius, vinovat de a-şi fi folosit autoritatea pentru a-şi însuşi bunuri ale unor oameni din Siracuza. Dus la Roma, a fost condamnat la decapitare.



Lucia, muribundă fiind, a primit din partea episcopului ultimele sacramente, în timp ce comunitatea răspundea Amin şi celebrarea procesului se încheia astfel cu o celebrare liturgică.


Foarte curând, cultul fecioarei a trecut hotarele Siciliei şi s-a răspândit în întreg Occidentul. Sfântul Grigore cel Mare, într-o scrisoare, vorbeşte despre două mănăstiri în cinstea ei, apărute una la Roma şi cealaltă la Siracuza.



Pentru numele ei, care face trimitere la lumină, a devenit protectoarea vederii şi, pentru că şi-a împărţit bunurile săracilor, în diferite locuri, sărbătoarea sa este însoţită de obiceiul de a da daruri copiilor.



(Sursă:http://calendarcatolic.ro).

luni, 12 decembrie 2016

Concertul de Craciun al corului „Juvenes Ecclesiae” Iași [11 decembrie 2016]

Catedrala Romano-Catolica „Sfânta Maria Regină” Iași.

Viitorul meu: să mă abandonez voinței lui Dumnezeu


Sfântul papă Ioan al XXIII-lea [1881-1963].

„Trebuie să-mi pun în minte:
deoarece Dumnezeu mă iubește
e inutil să-mi dea îndrumări
despre viitorul meu,
dar este nevoie să mă abandonez voinței sale”.
(Sfântul papă Ioan al XXIII-lea).

duminică, 11 decembrie 2016

Gaudete [Bucurați-vă]




Gaudete, gaudete!


Gaudete, gaudete!
Christus est natus
Ex Maria virgine, gaudete!



Tempus adest gratiæ
Hoc quod optabamus,
Carmina lætitiæ
Devote reddamus.


Deus homo factus est
Natura mirante,
Mundus renovatus est
A Christo regnante
.


Ezechielis porta
Clausa pertransitur,
Unde lux est orta
Salus invenitur.


Ergo nostra concio
Psallat iam in lustro;
Benedicat Domino:
Salus Regi nostro.

Omilie - Bucurați-vă! Mântuirea voastră este aproape! (III Advent [anul A]) [Gaudete]


Ioan Botezătorul în închisoare...

Bucurați-vă! Mântuirea voastră este aproape!

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS], ora 8:00 (11.12.2016).


Textele liturgice: Is 35,1-6a.10; Iac 5,7-10; Mt 11,2-11. 

Este timpul Adventului: venirea lui Isus în lume pentru prima oare şi a doua venire la sfârșitul lumii. Între aceste două veniri este venirea lui Cristos în lume prin sacramente şi prin Cuvânt. Isus întâlnește umanitatea noastră pentru a ne da speranță. „Bucurați-vă!” [Gaudete]. Mântuirea voastră este aproape! Tema bucuriei domină această duminică a Adventului. Este o vestea bună pe care o găsim în lecturi biblice. Ele ne revelează un Dumnezeu care vine să ne elibereze de cel rău.

În primele duminici din Advent lecturile sunt cu venirea finală a lui Cristos. Acum privirea și inima noastră se îndreaptă spre nașterea Salvatorului. Mântuirea este aproape. Timpul lui Mesia a sosit. Profetul (Is 35,1-6a.10) – un scriitor anonim din exilul babilonic din secolul al VI-lea înainte de Cristos – se adresează unui popor cu totul copleșit și epuizat de patruzeci de ani de exil și cântă întoarcerea lui Israel în Palestina. Iată: un viitor luminos. Pustiul va înflori din nou. „Va înflori și se va veseli cu bucurie şi strigăt” (v. 2).

Și pentru ce? Pentru că Domnul va veni. „I se vor da gloria Libanului”. Termenul „glorie” este cuvântul cheie din Biblie. Noi nu putem să-l vedem pe Dumnezeu, dar putem vedea reflexul gloriei sale. Marșul eliberării devine o procesiune comunitară asemănătoare unui pelerinaj râvnit cu dor care-l ducea pe evreul pios de pretutindeni spre Ierusalimul iubit. Prizonierii și exilații vor putea să se întoarcă acasă. Această întoarcere este prezentată ca o dezlănțuire de bucurie. Deșertul existenței umane este parcurs de un curent de viață și de bucurie molipsitoare. „O veselie fără de sfârșit va coborî asupra lor, bucuria și veselia îi vor urma, iar amărăciunea și suspinul se vor îndepărta” (v. 10). Dumnezeu intervine ca să-i vindece și să-i mântuiască. Trupurile slabe, mutilate sunt cuprinse de transformarea radicală a speranției. Întreg pământul și locuitorii săi vor fi transfigurați.

În a doua lectură, sfântul Iacob (Iac 5,7-10) ne pune în așteptarea revenirii răbdătoare a Domnului. „Fiți îndelung răbdători până la venirea Domnului!” Și citează un exemplu: „Iată că agricultorul așteaptă rodul prețios al pământului având răbdare ca să primească ploaia timpurie și cea târzie!” (v. 7). Știm bine că, după însămânțare, trebuie să aștepte mai multe luni înainte de recoltă. Toată iarna țăranul nu vede nimic venind. Toată iarna nu se întâmplă nimic sau foarte puțin. Aparent. Dar iarna trecând viața se schimbă repede. Orășeanul vede verdeața câmpiilor, a viței de vie, a copacilor; simte o senzație de pace și de poezie; dar țăranul vede în verdeață viață și viitorul unei existențe. 

Venirea Domnului este aproape. Astăzi li se adresează celor umili: „Așteptând venirea Domnului, aveți răbdare”. Mai presus de toate, nu dispera căci „Domnul este aproape”. Trăind deprimarea nedreptăților, a jignirilor și a violențelor cei săraci au văzut semnul „că judecătorul este la ușă!” (v. 9). Dacă secerișul întârzie, trebuie să avem răbdare. „Luați-i ca exemplu de suferință și de îndelungă răbdare pe profeții” (v. 10). Răbdarea profeților: ei au înțeles și au simțit că „venirea Domnului este aproape” (v. 8). Este la fel pentru noi: toată viața noastră ne pregătim pentru întâlnirea finală cu Cristos.

În Evanghelie (Mt 11,2-11) Ioan Botezătorul este în închisoare de la Macheronte [acum în Iordania], situată la nord-est de Marea Moartă: o închisoare barbară construită într-un loc oribil; este încarcerat pentru că a deranjat autoritățile locului. În închisoarea trebuie să reflecteze. Anunțase venirea lui Mesia. L-a arătat oamenilor: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. A sperat un Mesia triumfător care să-l elibereze pe Israel din toate păcatele sale; îi va judeca pe cei răi. Văzând în el o persoană care-i place să judece tăind copacii neproductivi. Iată imaginea despre Mesia lui Dumnezeu: se manifestă prin zdrobirea celui ce face rău. Rămâne în contact cu ucenicii săi. Auzind de faptele lui Isus, Ioan este uluit și nedumerit. Or ceea ce Ioan aude spunându-se despre Isus nu corespunde deloc la ceea ce el prevedea. Află că Isus nu este atât de tare, nu se manifestă cu atitudini de judecător implacabil. Nu anunță un foc din cer împotriva celor răi; el se amestecă cu mulțimile; se poartă cu îngăduință și milă, primește pe vameși și păcătoși, este înțelegător cu toți. În Ioan este o stare de neliniște și descumpănire. Așa că trimite la el ucenicii săi credincioși ca să-l întrebe cea mai importantă problemă: „Tu ești cel care trebuie să vină, sau să așteptăm un altul?”

Răspunsul lui Isus este derutant: „Mergeți şi faceţi-i cunoscut lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună!” Priviţi şi vedeţi: faptele vorbesc; sunt un anunţ mesianic corespunzând la chemarea profetică. Ca şi Ioan riscăm câteodată să fim închişi în îndoielile şi întrebările noastre. În închisoare, Ioan a avut parte de încercarea credinţei şi care, limpezindu-se, îl apropie şi mai mult de inima lui Dumnezeu.

„Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine” (v. 6). Cristos şochează mai ales pe oamenii auto-drepţi; îi derutează prin moartea sa pe cruce. Ascultându-l pe Isus descoperim şi noi pe acest Dumnezeu. Cuvintele sale sunt cele de viaţă veşnică. Pentru a înţelege această logică a lui Dumnezeu va trebui să răsturnăm schemele mintale dobândite de demult chiar şi de la oamenii Bisericii, aşa zişii credincioşi. Cristos în evanghelie rezervă o fericire: „fericiţi cei care nu se scandalizează de mine”, de stilul meu, de atitudinea mea, de viaţa mea.

Creştinii ar trebui să ştie cum să răspundă întrebării tragice a poetului rus Aleksandr Sergheevici Puşkin: „O, dar zadarnic şi întâmplător, viaţă, pentru ce mi-a fost dată?” Este timpul adevărului, este timpul verificării: adevăr şi verificare pentru a scurta distanţa dintre noi şi Dumnezeu, dintre egoism şi iubire. Cu adevărat aşa să fie începând de azi: din acest moment!




[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014].






sâmbătă, 10 decembrie 2016

Mărturii despre moartea episcopului Anton Durcovici [10 decembrie]


„La mijlocul lunii noiembrie a fost mutat din celula noastră într-o celulă ca să moară singur, neobservat de nimeni. Noi am cerut să rămână cu noi. Am fi vrut să ne îngrijim de el. În zadar. Cam prin 10 decembrie 1951 el a primit de la Dumnezeu răsplata pentru munca sa, pentru suferinţele sale suportate pentru cauza lui Cristos şi a sfintei Biserici”. (pr. Otto Canisius Farrenkopf).

"Când era aproape de moarte, l-au scos din celula 44 şi l-au izolat; aceasta era procedura celor fără de suflet, să-l izoleze pe muribund, lăsându-l părăsit ca pe o vită căzută la margine de drum, iertaţi cuvântul, dar aceştia şi la moarte păgâneşte s-au purtat cu el şi cu toţi cei ce treceau la veşnicie; câtăva vreme a mai trăit aproape uitat în celula sa, fără nici un ajutor în neputinţa sa; dar totuşi s-a aflat bunul nostru miliţian «Piccolo», el i-a fost de ajutor întru toate, el ne-aducea vestea despre starea sa în zilele grele; prin el au ajuns fraţii noştri să vorbească la uşă cu dânsul; nu ştia cine este la uşă, şi aşa, din precauţiune, a spus în latineşte: «Orate pro morte mea bona», «pro extrema perseverantia»; cerea rugăciunea fraţilor pentru statornicia până la sfârşit şi pentru o moarte bună. Aşa s-a stins Anton Durcovici, episcopul Iaşilor, în temniţa Sighetului, pentru credinţă şi pentru alipirea cu dragoste de credincioşii săi până la sfârşit”. (ep. Iuliu Hossu).

„După ce am fost izolat, am ajuns pe acelaşi nivel cu el, chiar în apropierea celulei sale. De câteva ori am putut vorbi împreună. Îmi cerea doar să mă rog pentru el. Printr-un gardian omenos mi-a trimis pâine şi marmelada pe care nu le mai putea consuma. [...] De câteva ori, măturând, l-am mai întrebat cum se simte. Acelaşi răspuns: «Mor de foame!» Dar în ultimele zile nu a mai avut putere să vorbească... [...] La două zile după aceea un miliţian mai prietenos («omul nostru», îl numeam noi) m-a dus în celula 13 să fac puţină ordine. Era celula în care murise episcopul Anton Durcovici. Prima impresie a fost jalnică... [...] Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el, la peretele din dreapta, era un pat gol, fără saltea, pe care era o mătură de nuiele pentru măturat zăpada, două gamele goale şi a treia gamelă în care era puţin griş fiert în apă şi pe care se vedeau urme de şoareci... Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una începută de el, a doua începută de şoareci. Într-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat. Pe pat erau două pături bune. Se pare că a protestat că i-e frig şi i-au dat o pătură în plus”. (ep. Ioan Ploscaru).

„Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: «Cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi?» Atunci a fost chemat Friedrich. «Da, îl cunosc - a spus - ce s-a întâmplat?» «Este în celula morţii». Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: «Ego sum Friedrich» (ca eventualii ascultători să nu înţeleagă). Din interior a răspuns un glas slab: «Morior fame et siti. Da mihi absolutionem!» (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!). Curând episcopul a murit. Ziua următoare, un deţinut care a trebuit să măture şi să curăţe în celula morţii i-a povestit că celula era mai insuportabilă decât tot ceea ce şi-ar fi putut imagina”. (pr. Rafael Friedrich, prin intermediul pr. Leopold Nestmann [Altötting, 7 aprilie 1987]).


(sursă: http://www.durcovici.ro).