miercuri, 23 iulie 2014

Sfânta Brigitta (1303-1373), călugăriță, patroană a Europei


Sfânta Brigitta

„Deoarece papa ezită să vină pentru a readuce pacea şi pentru a reforma Biserica mea, îţi fac cunoscut că voinţa mea este ca el să vină în această toamnă, şi să vină pentru a rămâne. De asemenea, papa trebuie să ştie că nici un lucru făcut de el nu-mi aduce mai multă fericire decât să se întoarcă în Italia” (Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţii, IV, 143. Cf. Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţiile cereşti, îngrijită de A. Mancini, Roma 1960).


Acesta era unul dintre mesajele pe care Brigita l-a primit de la Cristos într-o viziune şi pe care îl transmitea papei pentru a-l determina să abandoneze fără întârziere sediul de la Avignon şi să se întoarcă la Roma. Femeie de o excepţională valoare, şi-a lărgit tot mai mult orizontul, de la familie la casa împărătească, şi de la ţara sa la Europa întreagă, înfruntând problemele cele mai dificile ale timpului ei.

În dialog cu Isus


S-a născut la Finstad, în Suedia, aproape de Upsala, în iunie 1302 sau 1303, într-o familie nobilă şi profund creştină. Tatăl ei, Birgen Persson, era lagmann, adică judecător sau guvernator al regiunii Uplan. El a fost autorul primei legislaţii creştine a regatului Suediei. Soţia sa se chema Ingeborga, şi ea de origine nobilă. Au avut şapte copii şi unuia dintre aceştia i-au pus numele Brigita, în cinstea sfintei Brigita a Scoţiei, admirată în mod deosebit de ei.

Pe când era doar o copilă, Brigita, după ce a ascultat o predică despre pătimirea lui Isus, a avut cu el un dialog profund, care i-a rămas imprimat pentru totdeauna în memorie. La întrebarea: “O, iubitul meu Domn, cine te-a adus în această stare?”, a simţit că i se răspunde: “Toţi cei care mă uită şi dispreţuiesc iubirea mea!” Copila s-a hotărât atunci să-l iubească pe Isus cu toată inima pentru totdeauna.

marți, 22 iulie 2014

Sfânta Maria Magdalena (22 iulie)

„Noli tangere!”
Cristos apare Mariei Magdalena (1835)
de Alexander Ivanov

Maria Magdalena (variantă)

I. POEMUL

Bătea o aripă de vânt
Şi noaptea era ca gheena.
Din vale, cu sufletul frânt,
o ceată urca spre mormânt.
Şi-n frunte era Magdalena.
Maria, cea smulsă din Iad,
din şapte otgoane de moarte,
trecea printre stânci ca prin vad.
Şi toate-i păreau ca o carte...
Şi-n toate citea lăcrimând
poemul cel scris de curând
cu jilave slove de sânge.


Acolo... privirea-ntorcând,
Isus o văzuse cum plânge.
Aici... El căzuse-n genunchi.
Acolo-i vorbeau heruvimii.
Aici, sprijinit de un trunchi,
vorbise cu milă mulţimii.


Maria trecea mai departe.
Şi gându-i zbura spre mormânt.
"Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?"
Bătea o aripă de vânt
deasupra cărării deşarte...


II. STRĂJERII

Pe culme, în tainicul loc,
vorbeau către ziuă ostaşii.
— Dar cât vom mai sta lângă foc,
pândind strigoilor paşii?
— Ehei, păzitori de prooroc,
e vremea acum să se ştie:
păzit de străjeri şi peceţi,
Isus, dătătorul de vieţi,
n-a fost cu putinţă să-nvie!
Căci astăzi e ziua a treia
şi azi, când va fi spre apus,
vor strânge bătrânii Iudeea
să-L vadă-n mormânt pe Isus.
Priviţi-L! striga-vor rabinii,
aici e profetul luminii!
Apostoli, bătrâni, ucenici,
aceasta e ziua-nvierii.
Şi totuşi... aici sunt străjerii!
Şi totuşi... Isus e aici!
Lipsit de puteri şi noroc,
aici Îi rămâne-vor paşii,
aici Îl vor plânge părtaşii!
Astfel, priveghind lângă foc,
vorbeau către ziuă ostaşii.


luni, 21 iulie 2014

Am căutat iubirea...


 



Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara lui.

M-am ridicat degrabă şi l-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei lui făpturi.

- Dar unde duci străine povara ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât te-apleci?
am întrebat, drumeţul. Şi el mi-a spus în şoaptă:
- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci.…

- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
- Eu am şoptit în silă, eu căutam iubirea…
- Iubirea? fu răspunsul străinului. Eu sunt.…


de Costache Ioanid  
 

duminică, 20 iulie 2014

Fratello sole, sorella luna - cântă Friar Alessandro

 
 
Dolce sentire
come nel mio cuore,
ora umilmente,
sta nascendo amore.
Dolce capire
che non son piu' solo
ma che son parte
di una immensa vita,
che generosa
risplende intorno a me:
dono di Lui
del suo immenso amore.
 
Ci ha dato il cielo
e le chiare stelle
fratello sole
e sorella luna;
la madre terra
con frutti, prati e fiori
il fuoco, il vento,
l'aria e l'acqua pura
fonte di vita,
per le sue creature
dono di Lui
del suo immenso amore
dono di Lui
del suo immenso amore.


sâmbătă, 19 iulie 2014

† Duminica a 16-a de peste an (A): Grâul şi neghina cresc împreună: un exemplu de toleranţă universală (omilie)


Secerat de grâu
Evanghelia – Matei 13,24-30: [forma scurtă] În acel timp, Isus a spus mulţimii această parabolă: "Împărăţia cerurilor este asemenea unui om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar în timp ce toţi dormeau, a venit duşmanul său şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Când a crescut paiul şi a dat în spic, atunci s-a văzut şi neghina. Servitorii au mers la stăpân şi i-au spus: «Stăpâne, n-ai semănat oare sămânţă bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?» El le-a răspuns: «Un duşman a făcut aceasta!» Servitorii i-au zis: «Vrei să mergem să o plivim?» Dar el a răspuns: «Nu, ca nu cumva plivind neghina să smulgeţi o dată cu ea şi grâul. Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş. În timpul seceratului voi spune secerătorilor: Pliviţi întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să o ardem, iar grâul adunaţi-l în hambarul meu»".

 
Omilie
 
Prezenţa neghinei în câmplu de grâu – chiar dacă servitorii se arată surprinşi – nu este încă în realitate trăsătură cea mai neaşteptată şi surprinzătoare a povestirii. Deşi este adevărat că servitorilor care îi cer explicaţii, stăpânul răspunde simplu: „Duşmanul a făcut aceasta”. Şi totuşi este neaşteptată afirmaţia că la timpul seceratului grâul şi neghina vor fi separate cu grijă: grâul adunat în hambar iar neghina aruncată în foc.
 
Uimirea ascultătorului – uimire care, aşa cum se întâmplă deseori, indică punctul asupra căruia trebuie să se concentreze – stă în faptul că acum neghina nu trebuie smulsă, ci mai degrabă lăsată să crească împreună cu grâul până la secerat: altfel există riscul – adaugă cu ironie stăpânul – de a smulge grâul şi de a lăsa neghina.  Centrul parabolei este aici, în această răbdare a lui Dumnezeu, în această stranie politică a sa de toleranţă.
 
În timpul lui Isus exista mişcarea farizeilor care pretindea că poporul sfânt este separat de mulţimea păcătoşilor. Şi erau grupuri de călugări, care se retrăgeau în singurătatea pustiului pentru a trăi în sfinţenie rigidă, refuzându-i pe toţi cei care erau consideraţi impuri. Şi era chiar predica lui Ioan Botezătorul care-l vestea pe Mesia ca pe acela care vrea o separe – în cele din urmă! – dintre grâul de paie (Mt 3,12).
 
Isus vine şi pare să facă contrariul. Nu se separă de cei păcătoşi dar merge cu ei, nu-i părăseşte ci îi iartă. Tolerează chiar în cercul celor doisprezece un trădător şi, oricum, se înconjoară de ucenici care sunt gata să-l părăsească. Înţelegem, în acest moment, toată forţa polemicii parabolei. Este un contrast clar între politica lui Dumnezeu – răbdător şi tolerant – şi intoleranţa rigidă a multor servitori ai săi.
 
În fragmentul evanghelic din această duminică este şi explicarea parabolei, care pare să meargă în sens contrar. Între parabolă şi explicaţia sa există deci o contradicţie? Absolut nu. Amândouă sublinierile sunt adevărate şi stă în înţelepciunea predicatorului să aleagă una sau alta. În faţa unei comunităţi dedate separării – tot binele aici şi tot răul acolo –  predicatorul va alege tema toleranţei lui Dumnezeu. Iar în faţa unei comunităţi care se adaptează lumii, predicatorul va sublinia judecata.
 
(don Bruno Maggioni [17.07.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

vineri, 18 iulie 2014

Întâlnirea cu colegii de preoție [1983] (14-17 iulie 2014)

Hotel „Căprioara” - prin părțile Sucevei (SV).

(sursa: http://www.hotelcaprioara.ro/).
 
Biserica Romano-Catolică Siret (SV)
 

Sus (de la stânga spre dreapta):
pr. Ieronim Enăşoaie, pr. Alois Bulai, pr. Andrei Ciobănică, pr. Aurel Iștoc.
 
Jos (de la stânga spre dreapta): pr. Marin Temea, pr. Isidor Chinez.
 
Casa memorială „George Enescu” din Liveni (județul Botoșani).

„Mă trag din părinți români și m-am născut la Liveni, județul Dorohoi, în inima Moldovei... Locuiam într-o casă mică cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapă la soare. Și acum mai văd țăranii, în cămăși albe, cu ilice albastre, cum cântau în asfințit... Aceasta este cu adevărat țara mea, iar imaginea ei am dus-o cu mine”. (sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Casa_Memorial%C4%83_%E2%80%9EGeorge_Enescu%E2%80%9D_din_Liveni).


Lângă bustul lui George Enescu - Liveni (BT).

CLASA MEA:

1. Alecu Anton (născut - 01.06.1957, Gheorghe Doja [BC])
2. Antonov (Egner) Anton (născut - 05.08.1956, Sighișoara,
a trăit în Rădăuți [SV])
3. Balint Ioan (născut - 09.05.1949, Mărgineni [BC])
4. Bulai Alois (născut - 02.04.1955, Sagna [NT])
5. Chinez Isidor (născut - 09.05.1958, Mircești [IS])
6. Ciobănică Andrei (născut - 22.11.1954, Răducăneni [IS])
7. Enăşoaie Ieronim (născut - 29.05.1957, Buruienești [NT])
8. Farcaş Gheorghe (născut - 12.041956, Faraoani [BC])
9. Iştoc Aurel (născut - 18.06.1954, Gherăești [NT])
10. Isifovici Ervin (născut - 23.09.1956, Moinești [BC])
11. Matei Gottlieb (născut - 21.01.1955, Sadova Veche [CS])
12. Mărtişcă Valeriu (născut - 27.07.1957, Roman [NT])
13. Mihăică Petru (născut - 01.08.1956, Adjudeni [NT])
14. Moraru Anton (1956-2014)
15. Petrişor Aurel (născut - 19.01.1956, Scheia [IS])
16. Simon Mihai (născut - 01.10.1956, Buruienești [NT])
17. Temea Marin (născut - 20.03.1958, Horgești [BC].

luni, 14 iulie 2014

Omul între păcat și har în scrierile lui Georges Bernanos (de Isidor Chinez)

 
 
 
Prefață
 

MERGEŢI LA GEORGES BERNANOS!
 
Georges Bernanos este un scriitor francez citit şi preţuit în lumea catolică. În România i-au fost traduse până acum două romane: Jurnalul unui preot de ţară (ed. Allfa, 1999) şi O crimă (ed. Humanitas, 2004). Trebuie să recunoaştem că lansările acestor două scrieri în librăriile noastre nu au atras atenţia publicului într-un mod deosebit. Numele autorului abia dacă depăşeşte cu puţin cercul de cititori ai României literare. Comentariile critice în revistele de specialitate sunt quasi-nule, iar referinţele teologice şi spirituale sporadice. Ici-colo se aminteşte de numele lui, pe la unele întâlniri teologico-pastorale sau pe la vreo predică de hram. Şi totuşi, Bernanos este un mare scriitor. De ce nu se bucură de mai multă popularitate? Pentru că e catolic şi francez? Pentru că meditează asupra unor teme existenţiale pe care cultura românească nu le-a găzduit (încă)? Pentru că nu se mai citeşte sau nu mai există interes pentru marea literatură universală? Poate că da.
 
Venind dintr-o altă direcţie decât aceea a ignoranţei şi a indiferenţei faţă de Georges Bernanos, lucrarea părintelui Isidor Chinez – Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos – completează un gol şi lansează o provocare.
 
Mai întâi completează un gol la cititorii lipsiţi de educaţie religioasă, poate fără voia lor, care descoperă acum subiecte aproape tabu în literatura contemporană, subiecte ce au fost interzise de mentalitatea corectitudinii politice a secularizării literare, cum ar fi sfinţenia, harul, supranaturalul, păcatul, Satana, infernul şi altele. Cine a citit barem o parte dintre romanele premiate cu Nobel în ultimii ani a putut constata cu uşurinţă orizontul trist, lipsit de speranţă, în care se mişcă fantasticul literar, descrierea realismului suferinţei şi mizeriei umane fiind suficientă sieşi pentru a declanşa experienţa purificatoare a cititorului. Georges Bernanos nu urmează această cale. Fiind un catolic practicant şi crezând în forţa harului, lumea în care se mişcă personajele sale nu este închisă, ci deschisă, nu întunecoasă, ci luminoasă, nu rigidă, ci flexibilă. Realitatea concretă a păcatului şi a consecinţelor acestuia – suferinţa, tristeţea, solitudinea, moartea etc. – este deschisă la razele vindecătoare ale iubirii milostive din care provine şi întru care este chemată să se împlinească orice existenţă umană. Astfel, noutatea care poate fi descoperită de cititorii nefamiliarizaţi cu temele religioase constă în aceea că lumea lui Bernanos oglindeşte o confruntare permanentă între har şi păcat, între bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana.
 
Apoi, lucrarea ar putea să-i surprindă şi pe cititorii cu educaţie religioasă, fiindcă le reaminteşte câteva adevăruri elementare, dar profunde, într-o anumită măsură puse deoparte de retorica predicilor care nu vor să deranjeze gustul publicului larg. De exemplu, omul trăieşte într-un context existenţial marcat de influenţa păcatului în care erupţia harului este oricând posibilă; totuşi, mântuirea are un caracter tragic, agonic; Satana, Cel Rău, există ca persoană, putere şi prezenţă; păcatul e ca un fel de ceaţă; păcatul îl face pe om să se simtă limitat în libertatea sa, iar această limită poate fi depăşită prin riscurile iubirii; de asemenea, păcatul are efecte dezumanizante, pentru că îl face pe om să fie trist, închis, mistuit de plictiseală şi singurătate, iar din această existenţă tragică nu-l poate salva decât harul lui Dumnezeu; imaginea sfântului reprezintă fiinţa umană metamorfozată de lucrarea harului.
 
Totodată, cartea părintelui Isidor Chinez lansează o provocare ce vizează condiţia umană, în sens larg. Am selectat trei perspective care denotă îngrijorările lui intelectuale în calitate de creştin, preot şi profesor.
 
Astfel, în calitate de creştin, Isidor Chinez pare să fie sedus de motivaţiile scriiturii lui Georges Bernanos, care spune în una dintre notele lui autobiografice: „Am început să scriu pentru a scăpa de dezgustul acestei epoci”. Pe urmele scriitorului său preferat, hermeneutica părintelui Chinez roteşte în jurul valorilor spirituale şi propune din nou, la început de secol XXI, primatul spiritualului. Cu această opţiune, păşeşte în interiorul familiei unor scriitori care au adus la începutul secolului trecut un suflu nou în Biserica Catolică din Franţa şi, într-o anumită măsură, au pregătit deschiderile de perspectivă ale Conciliului al II-lea din Vatican. Este vorba de marii scriitori şi gânditorii catolici francezi din prima parte a secolului al XX-lea: Léon Bloy, Paul Claudel, Jacques Maritain, Julien Green, François Mauriac, Charles Péguy şi alţii. În spiritul ideilor acestora, Isidor Chinez susţine că trăim într-un context în care adevărurile Evangheliei nu ne fac cu ochiul; cu toate acestea, avem nevoie de ele şi, în general, de încredere în puterea adevărului. De asemenea, avem nevoie de oameni care să dea mărturie despre adevăr, care să ia în serios ţara, credinţa, oamenii şi alte valori vitale importante. În acest context, criza lumii contemporane ar putea fi diminuată sau chiar rezolvată dacă omul ar redobândi încrederea în adevărul întrupării, dacă ar recăpăta gustul autenticului şi simţul misterului şi dacă ar avea curajul de a-şi asuma riscul eternităţii.
 
Ca preot, Isidor Chinez se adresează confraţilor săi preoţi şi le transmite un mesaj simplu, dar indirect. Nu a formulat nicăieri gândul acesta expressis verbis, însă el transpare din analizele pe care le consacră unor personaje celebre din literatura lui Bernanos, precum abatele Donissan (care seamănă cu sf. Ioan Maria Vianney) din romanul Sub soarele lui Satana sau preotul de ţară care îl întruchipează pe Isus agonizând din romanul Jurnalul unui preot de ţară şi care spune, împreună cu sf. Tereza de Lisieux, sfidând eficienţa şi pragmatismul exacerbat al lumii moderne: totul este har! Bernanos este numit pe bună dreptate romancierul preotului, pentru că e romancierul vieţii spirituale. În romanele lui întâlnim „preoţi de orice natură şi caracter, neglijenţi şi inculţi, fideli sau leneşi, sârguincioşi sau buni furieri ai Bisericii, preoţi intelectuali pe care orgoliul i-a sărăcit şi mândria i-a dus la necredinţă”. Desigur, alături de preoţi găsim şi alte personaje întruchipând tot felul de oameni, de orice vârstă, condiţie şi stare materială. Ceea ce îi uneşte pe toţi este lupta dintre har şi păcat, dintre Dumnezeu şi Cel Rău, care se dă în sufletul lor. În acest context, mesajul către preoţi este sfinţenia, care trebuie acceptată ca drum, vocaţie sau apel şi care constă în biruinţa asupra păcatului prin colaborarea cu lucrarea harului. Pentru preot, a fi sfânt înseamnă a fi icoana lui Cristos.
 
În fine, ca profesor, Isidor Chinez mânuieşte cu dibăcie metodele ştiinţifice de analiză şi sinteză, articulând în mod riguros succesiunea argumentelor pentru a proba teza mare a lucrării: fiinţa umană este locul teologic al bătăliei dintre forţele întunericului şi cele ale luminii. De asemenea, în acelaşi registru al argumentării, se remarcă analizele etice consacrate realităţii metafizice şi teologice a supranaturalului. Într-adevăr, ceea ce era definitiv şi esenţial pentru alţi scriitori, ca, de exemplu, destinul, istoria sau libertatea, la Bernanos este supranaturalul. În orizontul supranaturalului, omul descoperă adevărul despre sine: este păcătos, dar şi chemat prin har să-şi depăşească condiţia de păcătos şi să intre în comuniune cu Dumnezeu. În lumina acestei prezenţe pe care o instituie supranaturalul, omul săvârşeşte răul când nu răspunde la chemarea supranaturalului şi binele când acceptă complet supranaturalul, pentru că numai în Dumnezeu este posibilă iubirea de sine şi de alţii. Demnitatea la care sunt chemate toate personajele lui Bernanos, creştini laici şi clerici, oameni profani şi oameni religioşi, constă în a fi martori ai supranaturalului încarnat în structurile istorice.
 
Deşi cartea de faţă reia textul tezei de doctorat prin care părintele Isidor Chinez a obţinut în 2011 titlul de doctor în teologie al Universităţii din Bucureşti, lectura ei se constituie într-o experienţă stimulatoare. Sper să fie suficient de stimulatoare încât să conducă la traducerea în limba română a altor romane ale lui Georges Bernanos.
 
Pr. prof. dr. Wilhelm Dancă