IV Advent (C): Maria şi Adventul: „Magnificat”

În timpul Adventului Liturghia ne vorbeşte şi ne învaţă, prin trei călăuze, prin trei Maeştri: Isaia, Ioan Botezătorul şi Sfânta Fecioară Maria: Proorocul, Înaintemergătorul şi Mama. Astăzi este rândul Sfintei Fecioare. În toate cele trei cicluri liturgice, Duminica a IV-a din Advent este dominată de figura ei gingaşă şi tăcută. Ea ne ajută să intensificăm şi să concentrăm aşteptarea noastră. În duminicile precedente, îl contemplam pe Mântuitorul oarecum de departe: prin perspectiva lui Isaia, care Îl vedea coborându-se ca roua din ceruri, şi a lui Ioan Botezătorul care îl aştepta din pustiu. Astăzi suntem invitaţi să privim către un punct precis; chiar o persoană: “Maria”. Cel ce trebuie să vină a şi venit deja; misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu, de nouă luni este ascuns în Maria.

Dacă Adventul înseamnă aşteptarea lui Cristos, Maria este Aşteptarea personificată; aşteptarea a avut pentru ea acel sens real şi delicat pe care acest cuvânt îl are pentru fiecare femeie care aşteaptă naşterea copilului ei. În acest fel trebuie să ne-o închipuim pe Sfânta Fecioară în imediata apropiere a Crăciunului: cu acea privire dulce şi delicată ce pare a dialoga de pe acum cu Pruncul Isus! Între Maria şi Isus a existat o neîntreruptă legătură de dragoste, la fel ca în cazul celui care primeşte Sfânta Împărtăşanie! Isus, prin harul Său, şi-a început Evanghelizarea chiar din sânul Maicii Sale. Maria este Mama Evangheliei, pentru că în Ea s-a aflat însuşi Cuvântul, unic, total şi personal. Iat-o aşadar pe Maria, după salutul Elisabetei, deschizându-şi gura spre a da curs liber gândurilor şi sentimentelor inimii sale, care nu sunt decât un murmur, o şoaptă a unei Evanghelii vii: “Magnificat” este o Evanghelie în miniatură, pentru că aici aflăm toate “Fericirile”, mai ales cea a celor săraci cu duhul.

 

Sunt două metode de a citi “Magnificat”: prima constă în a-l citi în raport cu trecutul, prin ceea ce conţine din Vechiul Testament; a doua metodă este de a-l citi în raport cu Noul Testament, ca o anticipare a Evangheliei. Cea dintâi este metoda exegeţilor şi a doctorilor care, cercetând izvoarele acestei cântări, le descoperă în cartea profetului Isaia, în cântarea Anei, mama lui Samuil, şi câte puţin în toată Biblia. Maria cunoştea Biblia, cunoştea istoria poporului ei; deci nu este neverosimil - oricât s-ar părea că aici este vorba de o intervenţie ulterioară a evanghelistului - faptul că ea se exprimă cu aceste cuvinte scoase din Sfânta Scriptură, de altfel aşa cum facem şi noi astăzi când ne rugăm prin rugăciuni spontane.

Însă mai cu seamă pe noi ne interesează cea de-a doua metodă de a citi acest imn măreţ “Magnificat”. “Măreşte suflete al meu pe Domnul!” - cu acest strigăt de laudă şi de bucurie, Maria îşi îndreaptă inima direct către Dumnezeu; se înalţă deasupra întregii lumi, şi chiar deasupra întregii sale fiinţe, fixându-şi privirea în focarul luminii, în faţa lui Dumnezeu. Aceasta ne duce cu gândul la “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu”, cântarea de biruinţă a îngerilor, la “Sfinţească-se Numele Tău” din rugăciunea “Tatăl nostru”. Chiar şi noi, atunci când suntem vizitaţi de harul Domnului, simţim această necesitate de a ne ridica deasupra tuturor lucrurilor pământeşti, deasupra intereselor de orice natură ar fi ele, spre a-i mulţumi lui Dumnezeu, nu atât pentru ceea ce ne dă, ci pentru că El există, “pentru slava Sa cea mare”, aşa cum cântăm la “Gloria”.

“Pentru că a privit umilinţa slujitoarei sale”. Maria nu preamăreşte virtutea smereniei sale personale. De fapt aici nu este vorba despre o umilinţă subiectivă, ci de o umilinţă obiectivă, adică despre reala micime şi neînsemnătate a făpturii, pe care o recunoaşte Maria în Faţa lui Dumnezeu. Mai târziu, chiar şi Isus s-a rugat în felul acesta Tatălui: “Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici”. Din acest moment Cântarea Mariei se concentrează în întregime asupra acestei teme: Dumnezeu care se împotriveşte celor mândri şi îi înalţă pe cei smeriţi, ca şi cum privirea ei s-ar fixa, succesiv, asupra a două extremităţi: Dumnezeu, Cel Atotputernic şi Sfânt, şi ea, mică şi neştiută slujitoare a Domnului. Însă această distanţă infinită nu o descurajează, pentru că este întru totul plină de milostivirea şi condescendenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu se apleacă, asemenea unui Bun Părinte, cu gingăşie, către această micime recunoscută şi acceptată cu adevărat. Aici umilinţa evanghelică apare aşa cum este ea în sine, adică referitor la cum trebuie să stăm înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la cum am apărea în faţa oamenilor sau a noastră înşine.

“I-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri… pe cei bogaţi i-a trimis cu mâinile goale…” Glasul Sfintei Fecioare se confundă oarecum cu acela al Fiului, care spune: “Vai vouă bogaţilor… Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum…” Această şleahtă de îmbuibaţi nu-i cuprinde numai pe cei bogaţi de bunuri materiale, dar şi pe cei satisfăcuţi de propria lor poziţie socială, de propria lor conduită în viaţă, într-un cuvânt, de ei înşişi. Din cele spuse se poate înţelege cine sunt cei flămânzi şi însetaţi de dreptatea lui Dumnezeu, pentru că nu se încred în propria lor îndreptăţire. Aceştia sunt toţi cei care îşi ţin privirile mereu îndreptate spre Dumnezeu, dar în acelaşi timp fiind şi activi, făcând tot ceea ce le stă în putere, tot ceea ce depinde de ei pentru a îndeplini voinţa Tatălui şi pentru a-şi procura hrana materială.

O astfel de umilinţă evanghelică nu exclude mărinimia, nu restrânge inima ci o dilată, încât a făcut-o pe Maria să spună: “Iată că de acum toate generaţiile mă vor numi fericită, pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari”. Şi chiar aşa a şi fost: toate naţiunile au numit-o “Fericită”. Aclamaţia Evangheliei ne-a pus în faţă răspunsul Mariei la lucrarea Domnului: “Iată roaba Domnului: fie mie după cuvântul Tău!” În pericopa evanghelică, Elisabeta o declară fericită pe Maica Domnului tocmai pentru acel “Iată [slujitoarea Domnului]”, pronunţat la Vestirea Îngerului: “Ferice aceea care a crezut”. La baza oricărei fericiri se află credinţa: “ferice de cei care nu au văzut şi au crezut”. A crede înseamnă a se încrede în Dumnezeu, a se încredinţa Lui. Maria a crezut în Dumnezeu fără să vadă, adică fără a înţelege ceea ce trebuia să se întâmple şi unde trebuiau să se sfârşească toate acestea.

Dacă citim cu atenţie cea de-a doua lectură, vom vedea că ne vorbeşte despre un al “Iată”: intrând în lume, Cristos spune: “Iată vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule”. Răscumpărarea a fost inaugurată prin cele două “Iată” prin două acceptări acordate lui Dumnezeu: aceea a lui Isus şi aceea a Mariei. Acestea au întrerupt cele două refuzuri mai vechi: cele ale lui Adam şi Eva. Acceptarea Mariei este radical deosebită de aceea a lui Cristos, pentru că exprimă doar o umilă acceptare, şi este în acelaşi timp rod al acceptării lui Cristos. Cu toate acestea, în chip misterios, această acceptare a Mariei, pronunţată în numele nostru al tuturor, era indispensabilă, deoarece exprimă consimţământul libertăţii omului, pe care Dumnezeu o respectă. Dumnezeu nu îngrădeşte libertatea noastră, ci o salvează.

Spuneam că trebuie să ne însuşim cele citite în lecturile de astăzi, şi mai ales acel “Iată…” al Mariei. Este un cuvânt scurt, dar preţios. Prin el noi spunem: “Iată, sunt aici! Ce vrei să fac? Cum să fac? Unde să merg?…” Important nu este atât a-l pronunţa cât mai mult a-l actualiza, ascultând clipă de clipă inspiraţiile Domnului, adică acele imbolduri şi lumini interioare ale Duhului Sfânt, care, dacă suntem atenţi, ne vor face să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la noi în cutare sau cutare încercare. Dumnezeu ne cheamă în fiecare ceas al zilei, fie pentru a depăşi un conflict, fie pentru ajutorarea cuiva, fie pentru a ne reculege în rugăciune, fie pentru a da un sfat bun sau chiar a tăcea la timpul oportun. Trebuie să ne obişnuim să auzim glasul Domnului atunci când El rosteşte numele nostru, pentru a-I răspunde aşa cum i-a răspuns Samuil: “Iată-mă, căci m-ai chemat! Da, Doamne, voi face tot ceea ce ceri de la mine, voi merge oriunde mă trimiţi! ”

“Ferice de tine că ai crezut; dar fericiţi sunteţi şi voi, care aţi auzit şi aţi crezut, deoarece fiecare suflet care crede zămisleşte şi naşte Cuvântul lui Dumnezeu” (Sf. Ambrozie). Dacă în inimile noastre se află această dispoziţie a credinţei şi a ascultării, atunci toate celelalte lucruri frumoase şi delicate, proprii acestei sărbători a Crăciunului, îşi sporesc semnificaţia şi alimentează bucuria. În caz contrar nu vor fi decât nişte surogate care nu ne vor mulţumi inimile.

Vom încheia aceste reflecţii reîntorcându-ne cu gândul spre a contempla pe Sfânta Fecioară Maria! Ea este Calea regească prin care a venit la noi Mântuitorul. Trebuie să căutăm să mergem spre acest Mântuitor, pe aceeaşi cale pe care El a venit la noi (Sf. Bernard). Chiar în acest ceas noi mergem în întâmpinarea lui Isus Cristos, prin Sfânta Împărtăşanie, împreună cu aceea prin care El a venit la noi. Trupul lui Cristos pe care îl primim este “adevăratul trup născut din Fecioara Maria” (Sf. Ambroziu). Să sălăşluiască în fiecare dintre noi sufletul Mariei, spre a-L slăvi pe Domnul. (pr. Raniero Cantalamessa).