† Duminica a 7-a de peste an (C): Să avem iubirea milostiva a Tatălui [24 februarie 2019]

Să avem iubirea milostiva a Tatălui

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (24 februarie 2019)

Lecturi: 1Samuel 26,2.7-9.12-13.22-23; 1Corinteni 15,45-49; Evanghelia Luca 6,27-38; lecturi

Omilie

Textele biblice din această duminică ne arată drumul convertirii și al iubirii. Astăzi suntem chemați să refuzăm răzbunarea și să avem iubirea milostivă a lui Dumnezeu, să iubim pe dușmanii noștri pentru că potrivnicul este un frate.

Aceasta este mărturia primei lecturi luată din Cartea lui Samuel (1Sam 26,2.7-9.12-13.22-23) în care este descrisa măreția sufletului lui David care nu permite lui Abișai să-l ucidă pe dușmanul său Saul, primul rege al poporului lui Israel [pe la anul 1040 înainte de Cristos]. Motivul stă în faptul că David îl recunoaște pe Saul ca consacrat al Domnului. Trei mii de oameni împreună cu regele Saul sunt în pustiul Zif ca să-l caute pe David. Regele este gelos pe tânărul David căruia îi purta simpatie oamenii și decisese să-l omoare. Dar lucrurile se schimbă. Într-o noapte David şi Abişai ajung în grota unde era culcat Saul şi dormea cu suliţa înfiptă în pământ la capul lui. Putea să-l ucidă pe regele invidios, dar nu o face, pentru că este „unsul Domnului”: „Domnul te-a dat astăzi în mâna mea, iar eu nu am vrut să-mi întind mâna împotriva unsului Domnului” (v. 23). David își pune toată încrederea în Dumnezeu și nu în mijloacele umane. Singurul Dumnezeu poate interveni pentru a-l pedepsi pentru răul făcut. În aceasta sta dreptatea pe care o așteaptă de la Domnul: încredințează astfel judecății lui Dumnezeu. Modul de a acționa a lui David este cu totul diferit de a lui Abişai: el nu vede în acea situație o ocazie prielnică că Dumnezeu face dreptate, dar vede contrarul; el renunță să folosească forța umană pentru a-și face dreptate. David cunoaște bine pe Dumnezeu, nu-l cunoaște pe însoțitorul său Abişai, pe care nu-l ascultă și nu-l lasă să-l ucidă. Avându-l în mână pe adversarul său David alege calea iertării, dar și dispoziția de a uita cu totul ce a suferit și de a se împăca cu Saul; îi oferi prietenia sa. Se aseamănă cu Dumnezeu în care dreptatea este învinsă de iubire. Se poate admira noblețea lui David! Textul este ales pentru a ne pregăti la cuvintele lui Isus pentru a ierta și a refuza răzbunarea. Să ne oprim și să reflectăm: la trei sute de metri dușmanul este o țintă, la trei metri este un om, în lumina lui Dumnezeu este un frate.

În fața durerii este necesar să ne înclinăm nu să vorbim

Lângă cei în suferință...

„Chiar și astăzi înaintea celui care îmi spune suferința sa 

sunt incapabil să zic vreun cuvânt; 

doar pot să privesc, 

să-i strâng mâinile celui care plânge, 

să-i dau o mângâiere 

și o îmbrățișare prelungită în tăcere. 

În fața durerii trebuie să ne înclinăm 

nu să vorbim”. 

(sursă: Enzo Bianchi; https://twitter.com/enzobianchi7; trad. I.C.). 

  

Feodor Dostoievski sau omul fericit prin suferinţă (1821-1881) de Vlad Pohilă: http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2946

   

† Duminica a 6-a de peste an (C): Evanghelia fericirilor [17 februarie 2019]

Isus predicand de Gustave Dore.

Evanghelia fericirilor

 pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (17 februarie 2019)

Lecturi: Ieremia 17,5-8; 1Corinteni 15,12.16-20; Evanghelia Luca 6,17-18a.20-26; lecturi 

Omilie

Cuvântul Domnului pe care l-am ascultat ne ajută să înfruntăm o problemă generală: cum ne comportăm în viață? Cum găsim fericirea? Ființa umană este cerșetoare după fericire. Isus știe aceasta pentru că întâlnește dorința noastră cea mai profundă și răspunde: „fericiți voi!… vai vouă!” Sunt două căi: calea fericirii și calea nefericirii. Iată, la aceste întrebări suntem invitați să ni le punem. Este problemă morală. Lecturile biblice din această duminică rezumă ceea ce este important în creștinism: toate răspunsurile duc spre a ne încrede în Domnul. A fi creștin este a-l urma pe Cristos. Speranţa noastră este ancorată pe Dumnezeu care îl învie pe Isus din morţi pentru ca toţi să avem viaţă în el.

† Duminica a 5-a de peste an (C): Chemarea este darul Domnului cu iertarea păcatelor [10 februarie 2019]

Chemarea este darul Domnului cu iertarea păcatelor

 pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (10 februarie 2019)

Lecturi: Isaia 6,1-8; 1Corinteni 15,1-11; Evanghelia Luca 5,1-11; lecturi

Omilie

Cuvântul Domnului oferit în cele trei lecturi din această duminică prezintă trei persoane care au avut o adevărată întâlnire cu Domnul: aceea a chemării lor. Datorită întâlnirii cu Dumnezeu, Isaia devine profet, Paul acceptă să devină martor al Evangheliei printre păgâni și Petru să adere la propunerea lui Cristos să devină pescar de oameni. Trei chemării în care și-au schimbat viaţa punându-se în slujba lui Dumnezeu. Suntem invitaţi să medităm asupra faptului că Domnul cheamă oamenii la existență, la plinătatea vieții în Cristos. Chemarea lui este un dar dat cu iertarea păcatelor.

Papa Francisc celebrează o Liturghie la Abu Dhabi [Emiratele Arabe] în stadion (5 februarie 2019)

Pa

Papa celebrează o Liturghie la Abu Dhabi [Emiratele Arabe Unite] în stadion (5 februarie 2019). Persoanele din stadion și din afară sunt 120.000 [4.000 musulmani].

Papa Francisc încheie astăzi vizita sa de trei zile în Emiratele Arabe Unite
cu o zi dedicată comunității locale (3-5 februarie 2019) 
by Roberto Benotti.

† Duminică a 4-a de peste an (C): Profetul predică despre iubirea lui Dumnezeu [3 februarie 2019]

Isus este dus pe colina pe care este construit Nazaretul și se încearcă să-l arunce jos.

Profetul predică despre iubirea lui Dumnezeu

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (3 februarie 2019)

Lecturi: Ieremia 1,4-5.17-19; 1Corinteni 13,4-13; Evanghelia Luca 4,21-30; lecturi

Omilie

La această liturghie, Isus învață așa cum învăța în sinagoga din Nazaret. Să avem umilința de a-l asculta. Textele biblice din această duminică vorbesc despre profetul care spune despre iubirea lui Dumnezeu ce s-a revelat.

În prima lectură luată din Cartea lui Ieremia (Ier 1,4-5.17-19) prezintă chemarea profetului în zilele regelui Iosia în anul 628 î.C. Ieremia era originar din Anatot, o localitate situată la şase kilometri de Ierusalim. Tatăl său, Helkia, era preot. Dar de vreo trei secole această familie nu mai putea îndeplini funcţiile preoţeşti. Asupra ei atârna un blestem, fiindcă se trăgea din preotul Abiatar, care luase parte la complotul împotriva regelui Solomon (cf. 1Rg 2,26-27). Din această familie izolată, excomunicată, suspendată de la cele divine – cum s-ar zice astăzi – Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia încredinţându-i misiunea de profet. Domnul nu cere, nici nu propune, ci cheamă, alege pe cine vrea. „Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoşteam. Mai înainte de a fi ieşit din pântece, te-am consacrat şi te-am pus profet pentru popoare” (v. 5). Nu numai pentru Israel, dar pentru toate popoarele păgâne să vorbească în numele lui Dumnezeu, să-i educe la credință. În inima tânărului era o dramă cumplită. Ieremia nu era un om dur, violent, pus pe ceartă. Era o fire delicată, blândă, paşnică, timidă, un visător, un poet, un romantic, îndrăgostit de patria sa, de religia sa, de țara sa, şi tocmai el a fost trimis să tune şi să fulgere, să arunce toate nelegiuirile în faţa puternicilor lumii: a regilor, dregătorilor, preoţilor, întregului popor, să vestească nenorocirile şi dezastrele care vor veni. Este constrâns de misiunea sa de profet. Este excomunicat (Ier 36,5), persecutat chiar de concetățenii săi din Anatot (Ier 11,18-12,6), denunțat de rudele și prietenii săi (Ier 11,6; 18,18.22; 20,10). Nu putea să întemeieze o familie cu femeia iubită (Ier 16,1-13). Este luat în râs, izolat, prigonit, insultat, lovit, ameninţat. Era doar treizeci de ani până în timpul în care oraşul Ierusalim avea să fie asediat iar poporul purtat în exil. Ieremia i-a chemat la convertire. Poporul ar fi voit să audă din gura lui cuvinte de laudă și apreciere, măgulitoare să le gâdile urechile lor, nu dojeni, reproşuri, nenorociri. Misiunea sa de profet este de a fi vocea lui Dumnezeu. Va trebui să spună cuvintele Domnului, chiar dacă ele nu sunt pe plac. Va trebui să vorbească fără teamă, cu riscul vieții. În acest mediu ostil, Dumnezeu i-a promis că va fi totdeauna cu el. „Ei vor lupta împotriva ta, dar nu vor putea să te învingă, căci eu sunt cu tine, ca să te scap” (v. 19). Este încrederea că Domnul îl va ajuta în viață, cu toate greutățile și necazurile sale. Dumnezeu este de partea sa, „căci eu sunt cu tine […] ca să te scap” (v. 19). Aceste cuvinte exprimă iubirea lui Dumnezeu față de om și curajul de a accepta misiunea dificilă și dureroasă de profet incomod. Ca și Isus.

Întâmpinarea Domnului: Lumina ce luminează popoarele (2 februarie)

Lumina ce luminează popoarele

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora: 17 (2 februarie 2019)

Lecturi: Evrei 2,14-18; Evanghelia Luca 2,22-40; lecturi

Omilie

Au trecut patruzeci de zile de la sărbătoarea Crăciunului, când ne-am adunat să celebrăm naşterea lui Isus, care a venit în lume pentru mântuirea tuturor. Astăzi este Prezentarea lui Isus în templu oferit şi consacrat. Împreună cu frații orcodocși orientali sărbătorim Întâmpinarea Domnului. Este sărbătoarea sfințirii lumânărilor! În vremea romanilor se parcurgea străzile Romei cu torțe aprinse în cinstea zeului păgân Pan, în mitologia greacă, sau Faunus în cea romană. Scriitori creștini din vechime l-au identificat cu Lupercus și cu sărbătoare Lupercalia de pe 15 la 18 februarie. Este sărbătoare romană de îndepărtarea spiritelor rele şi purificarea cetății de demoni. E sărbătoare foarte veche, dinainte de fondarea Romei, parțial interpretată că fiind în onoarea Lupoaicei capitoline care i-a alăptat pe Romulus şi Remus. Romanii nu voiau să renunțe chiar dacă erau creștini. În anul 494, papa Gelasie I (492-496) reuși în patru ani să obțină abolirea acestei sărbători [Lupercalia] din partea Senatului Romei prin substituirea purificării sfintei Fecioare Maria. Este sărbătoarea Prezentării lui Isus la templu. Încă din secolul al X-lea s-a introdus binecuvântarea lumânărilor și procesiunea în biserică de pe 2 februarie. Lumânarea înseamnă lumină și este încredințată în mâinile noastre ce ne unește nu numai cu Maria și Iosif care merg la templu, dar și cu Simon și Ana care primesc copilul ca „lumină spre luminarea popoarelor”. Binecuvântarea lumânărilor înainte de liturghie și procesiunea în biserică este anticiparea, într-o oarecare măsură, a nopții pascale. Se subliniază unitatea ciclului liturgic și orientarea întregului mister spre Paște unde se împlinește „mântuirea pe care Dumnezeu o pregătește înaintea tuturor popoarelor”. Cristos este lumina întregii omeniri.