† Duminica a 14-a de peste an (B): „Nu este nimic nou sub soare” (omilie)

Isus proclamă vestea cea bună la Nazaret.

Evanghelia Marcu 6,1-6: Apoi a ieşit de acolo şi a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. Fiind sâmbătă, a început să înveţe în sinagogă şi mulţi dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: „De unde are el toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste fapte minunate care se fac prin mâinile lui? Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda şi Simon? Şi surorile lui nu sunt oare aici, la noi?” Şi erau scandalizaţi de el. Dar Isus le-a zis: „Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui”. Şi nu a putut face acolo nici o minune, decât doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor. Apoi, cutreiera satele din jur învăţând.

Omilie

Cele trei texte biblice din această duminică au un punct comun. Ele ne arată preferința celui care vorbeşte din partea lui Dumnezeu. Este cazul profetului Ezechiel (prima lectură). Ne aflăm într-un moment dramatic din istoria Ierusalimului. Reprezentanții forțelor active din țară au fost deportați în Babilon. Profetul – și el deportat – este chemat de Dumnezeu și trimis la poporul său de răzvrătiți; va trebui să se comporte că îndrăzneală: „Fie că vor asculta, fie că vor refuza să ştie măcar că este un profet în mijlocul lor că îi cheamă la convertire”.

Același Domn continuă să trimită apostoli pentru a chema la convertire. Mesajul lor nu este întotdeauna bine primit. Cei trimișii sunt adesea luați în derâdere. În numeroase țări sunt victime ale urii și violenței persecutorilor. Dar nimic și nimeni nu poate să-i împiedice să dea seama de speranța care îi animă. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie anunțat în timp și în momente nepotrivite lumii întregi. Este misiunea noastră de creștini botezați și miruiți.

În a doua scrisoare către Corinteni, apostolul Paul descrie condițiile reale ale apostolatului său. El a primit revelații extraordinare. Dar este împovărat cu dificultăți și umilințe: insulte, slăbiciuni, constrângeri, persecuții, situații de agonie... La toate acestea grave probleme de sănătate. Desigur, el s-a rugat Domnului ca să-l elibereze, căci el nu poate face mai mult. Dar Domnul a răspuns: „Harul meu îți este de ajuns”. Paul descoperă că puterea lui Dumnezeu este în slăbiciune. Ceea ce este  important pentru apostol astăzi: el trebuie să fie locuit de această încredere în Dumnezeu. Nu este singur în această misiune. Principală activitate a lui Dumnezeu este să facă din inima celor care îi pun pe drumul nostru.

În Evanghelia vedem pe Isus care este confruntat de lipsa de credință a oamenilor din satul său. El le-a spus că Duhul lui Dumnezeu este peste el, că a fost trimis să anunțe vestea bună săracilor... Pentru compatrioții săi, aceste cuvinte nu sunt acceptabile. Drept cine mă iei? L-au văzut crescând și devenind tâmplar. Unii au beneficiat de serviciile sale. Ce amestec are el că învață în sinagogă? Ceea ce i se reproșează este Cuvântul lui Dumnezeu, fără a fi calificat pentru aceasta. Nu a făcut studii de rabin sau cărturar. El este un simplu laic.

Iată deci că Cristos este împiedicat de a fi recunoscut ca Mesia. „A venit la ai săi și ai săi nu l-au primit”. Nu trebuie să judecăm noi. Și noi suntem adesea refractari atunci când ni se vorbește din partea lui Dumnezeu. Dar nimic și nimeni nu poate să oprească proclamarea vestei celei bune. În fața acestui refuz, Isus merge prin satele vecine. Mesagerii Evangheliei nu pot fi descurajați dacă refuză să asculte și să-i primească. Asemenea lui Isus, ei trebuie să proclame Evanghelia în altă parte căci toți trebuie să asculte.

Problema este a ascultătorilor lui Isus: să nu fie închiși în certitudinile și tradițiile lor. Acest lucru este adesea valabil și pentru noi. Credem că știm multe lucruri despre Dumnezeu. Dar ce putem spune va fi întotdeauna fără importanță în raport cu ceea ce este de fapt. Credința nu este în primul rând o problemă de cunoștințe și de cunoaștere. Ea este mai ales o problemă spirituală: cine este Isus pentru noi? Iată întrebarea fundamentală pe care noi o găsim în toată Evanghelia sfântului Marcu. Și răspunsul ne este dat la picioarele crucii de către sutașul păgân: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu”.

Ca profetul și ca Paul, suntem conștienți de slăbiciunile noastre. Dar Domnul se bazează pe noi pentru a fi mesageri veștii celei bune. Ne putem gândi la cea mai frumoasă replică a sfintei Bernadeta de la Lourdes: „Eu nu sunt obligată pentru a vă face să credeți, eu sunt obligată să vă spun”. În ciuda slăbiciunii noastră, Domnul se bazează pe noi pentru a fi purtători lui de cuvânt. În diversele noastre întâlniri suntem chemați să răspundem despre speranța care ne animă. Avem valori de apărat, de împărtășit, avem solidaritate, respectul demnității persoanelor, mai ales celor mai slabi. După iubirea noastră vom fi recunoscuți ca discipoli ai lui Cristos.

Înainte de a începe misiunea, ne rugăm Domnului: trimite-ne Duhul tău Sfânt. Să ne aducă aminte ce ai spus tu. Să învățăm să te recunoaștem în predecesorii noștri în inima celor care i-ai pus în calea noastră. Doamne, fii cu noi pentru a fi adevărați martori ai iubirii tale.

(pr. Jean Compazieu [26 iunie 2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://dimancheprochain.org/5316-homelie-du-14eme-dimanche-du-temps-ordinaire-2/).

Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [7]

Bordeaux, France.

[...]

Sfârşit

După

Publicarea acestei cărţi mi-a adus multe confidenţe, multe întrebări – şi câteva reproşuri.

Un săptămânal creştin, fără a contesta – susţine el – autenticitatea experienţei mele spirituale, a declarat-o marginală, prea personală pentru a fi utilă tuturor; şi mi-a adus la cunoştinţă că n-aş fi un convertit de Conciliu, în sensul că povestea mea n-ar răspunde întrebărilor care se pun omului de azi. Nu văd cum o experienţă interioară ar putea să nu fie personală, dacă este cu adevărat o experienţă, nici pentru ce acest fapt i-ar diminua semnificaţia. Ceea ce poate să i se întâmple unui om prezintă interes, oricât de puţin, pentru toţi ceilalţi – de altfel, mi se pare că religia creştină se bazează pe o serie de aserţiuni experimentale tot atât de personale. Isus a înviat, mormântul lui este gol, eu l-am văzut. Aceasta se numeşte o mărturie şi tot ceea ce se poate spune este ceea ce am spus eu însumi la început: o mărturie valorează cât valorează martorul. Ştiu bine aceasta. Pot fi recuzaţi împreună. Dar nu se poate simultan valida martorul, recunoscându-se că relatarea sa este fidelă (cum o face cu curtoazie publicaţia la care mă refer) şi invalida mărturia, declarând-o inadecvată, ca şi cum întrebarea-orice s-ar spune – fundamentală la care răspunde titlul acestei lucrări nu I-ar interesa pe omul de azi în aceeaşi măsură că pe cel de ieri sau alaltăieri.

Mi-e teamă, mai ales, că publicaţiile creştine îşi fac o idee cam ciudată despre întrebările pe care şi le pun contemporanii noştri, într-o zi, la Mons, în Belgia, la sfârşitul unei conferinţe urmate de o lungă dezbatere, trei tineri, doi băieţi şi o fată, mă aşteptau la ieşirea din sală. Cel mai îndrăzneţ a făcut câţiva paşi spre mine şi mi-a spus numele însoţitorilor lui. Apoi: Domnule, noi n-am îndrăznit să luăm cuvântul în public, am preferat să aşteptăm să plece lumea. Ţinem foarte mult să vă punem o întrebare. O întrebare gravă – iat-o: „Pentru ce să trăim?”...

Iar feţele lor de douăzeci de ani erau într-adevăr grave, iar ochii – atenţi. Nu era, poate, decât o problemă de metafizică, din acelea care se uită cu mult înainte de a fi rezolvate; nu era, poate, decât expresia unei angoase trecătoare, din acelea care se risipesc o dată cu amintirea conversaţiilor care le-au generat. Dar putea fi şi ceva mai profund şi mai primejdios. Nu m-am grăbit să cred că o hotărâre crucială ar fi depins de răspunsul meu, dar, în sfârşit, ceva anume din privirea lor m-a pus totuşi m gardă; m-am comportat ca şi cum totul depindea de ceea ce aveam să le spun şi le-am vorbit o jumătate de oră. Acei tineri care se întrebau pentru ce să trăiască nu erau oameni de azi?

Alt reproş. Un preot, printre altele tobă de psihanaliză, mi-a facut obiecţia că am scris o carte de pură descripţie, din care orice reflecţie, spunea el, a fost izgonită. Este adevărat că având de raportat un fapt m-am ţinut strâns de el cât de mult am putut, interzicându-mi orice dizertaţie şi chiar orice analiză, astfel încât oricine să-l poată examina şi să poată ajunge la propria sa concluzie. Trebuia să prezint o experienţă în sensul cel mai riguros al cuvântului şi nu să fac o demonstraţie. Cartea, în fond, nu este o încercare de a demonstra existenţa lui Dumnezeu, ea relatează întâlnirea unei persoane, iar o întâlnire se descrie cât mai simplu posibil. Dar că reflecţia n-ar intra, intim, implicit şi discret, într-o descriere – iată ceea ce pictorii ar fi foarte surprinşi să afle.

Al treilea şi ultimul reproş, cel puţin după cunoştinţa mea, formulat de un spirit religios cunoscut în Franţa pentru perseverenţa cu care a tot anunţat că Dumnezeu a murit în Isus Cristos: n-ar fi, după el, nici o revelaţie de aşteptat într-o biserică. Ar trebui să explice însă de ce, intrând ca necredincios perfect – aş îndrăzni să spun – într-o biserică, am ieşit de acolo, cu câteva minute mai târziu, catolic convins. Am visat? Atunci, visez încă. Am avut o halucinaţie? Aş fi avut şi altele. Să fi compus eu o relatare falsă? în judecarea mea, nu se merge atât de departe, dar se susţine, totuşi, că nu există, că nu poate să existe revelaţie individuală, lată însă că şi în această privinţă faptele se opun teoriei, îmi pare rău pentru teorie. Dar avem destui teoreticieni în zilele noastre care se străduiesc să facă religia noastră, care este o religie vie, o ideologie ca oricare alta, un sistem de idei, o închisoare intelectuală, în scopul numai aparent lăudabil de a enunţa credinţa în cuvinte şi într-o formă acceptabile de mentalitatea contemporană. Sunt aceiaşi care se referă insistent, în fiecare zi, la caracterul revoluţionar al creştinismului; ei par să nu vadă contradicţia pe care o prezintă creştinismul ca revoluţie şi, m acelaşi timp, ca o manieră de a gândi care nu deranjează obişnuinţele nimănui. Trebuie ales. Dacă apostolul Paul, care este în mod clar primul dintre teologi, ar fi avut atâtea grijă, ca unii succesori ai săi, să prezinte adevărul creştin într-o manieră exclusiv agreabilă auditorilor păgâni – mă gândesc în mod special la atenieni –, ar fi trebuit să evite la un moment dat să vorbească despre înviere şi despre viaţa eternă, iar acestea ar fi fost absente din creştinism timp de nouăsprezece secole. Spiritele cele mai subtile, în general, nu învaţă din erorile cele mai grosolane; iar a înscrie creştinismul în actuala gândire păgână reprezintă o eroare de-a dreptul monstruoasă.

Nu dorinţa de a mă justifica eu, ca autor, m-a îndemnat să încep această postfaţă cu o enumerare a criticilor. Ele îmi permit însă, într-un mod util, să fixez anumite elemente (pe care nu le consider, nici pe departe, de importanţă istorică) şi să răspund, indirect, la unele întrebări care mi s-au pus în ultimii ani, cea mai frecventă referindu-se la publicarea târzie a cărţii, cea mai stăruitoare (adresată de tineri) la libertatea lăsată convertitului de o revelaţie pentru care nu el a optat, iar cea mai arzătoare la identificarea persoanei întâlnite.

Am dat mai sus un început de răspuns la prima întrebare, vorbind de vis şi de halucinaţie. Trebuia să dovedesc că nu mă abandonez aşa de uşor visurilor şi că nu sunt subiect pentru halucinaţii; dacă aş fi fost, fenomenul ş-ar fi repetat, ceea ce nu s-a întâmplat; iar dacă aş fi fost la discreţia visului până la punctul de a-mi fi visat convertirea, aş fi avut suficient timp la dispoziţie până acum ca să mă trezesc.

A doua întrebare nu m-ar fi mirat dacă ar fi venit din partea marxiştilor convinşi, pentru care credinţa în Dumnezeu reprezintă oricum o alienare; dar, adresată de tinerii creştini, ea mă surprinde. Adevărul vă va elibera, spune Evanghelia. Adevărul divin nu-i retrage libertatea celui care îl vizitează; el i-o aduce, învăţându-l că este o singură adevărată libertate, aceea care, după exemplul libertăţii lui Dumnezeu, ne desprinde de noi înşine pentru dragostea de altul, sau de alţii. Este, oare, posibil să nu ştie creştinii că Dumnezeu este dragoste, că dragostea este darul său, că ea este ipso facto eliberatoare sică libertatea nu reprezintă – pentru a mă exprima astfel – decât numele de război al carităţii?

Este destul de greu de răspuns la a treia întrebare. După ce, după care semn, prin ce mijloc poţi să-ti dai seama, în timpul unei întâlniri de genul celei relatate în această carte, că nu săvârşeşti ceea ce s-ar putea numi o eroare de identificare a persoanei? într-o asemenea împrejurare, cum se poate ajunge la certitudine? Cred că ea vine, pur şi simplu, din faptul puţin cunoscut sau rău înţeles că o revelaţie de acest fel nu doar propune, celui ce trăieşte revelaţia, o evidenţă obiectivă, pe care els-o recunoască, ci fi dă, totodată, şi mijlocul de-a o sesiza, mijloc pe care nu-lare din naştere; coincidenţa perfectă dintre evidenţă şi mijloc, care vin împreună, creează certitudinea. Am propus, în carte, o comparaţie din domeniul culorilor: imaginaţi-vă că ochii dumneavoastră au căpătat, prin miracol, facultatea temporară de a vedea infraroşiile şi ultravioletele, în mod normal invizibile, în mod sigur, nu v-aţi mai îndoi de existenţa acestor culori necunoscute, aşa cum nu vă îndoiţi de existenţa celor percepute în mod curent; potrivirea dintre ele şi surplusul de aptitudine care v-ar fi fost dat nu ar mai lăsa nici o ezitare în spiritul dumneavoastră. Dar voi reveni asupra acestei complicate probleme în cartea mea viitoare.

Căci văd bine că va trebui să mai scriu o carte, ca să explic anumite pagini ale acesteia. Confidenţele care mi s-au făcut în urma lecturii ei m-au învăţat cel puţin două lucruri. Primul: convertirile sunt mult mai numeroase decât se crede şi sunt, adeseori, păstrate secrete, fie din timiditate, fie din frica de a declanşa o anumită ostilitate la cei din jur, fie din dificultatea de a găsi un limbaj potrivit cu natura experienţei: dacă înşişi marii mistici s-au plâns întotdeauna că n-au reuşit să explice ce au trăit, cum să nu se descurajeze oamenii simpli ca noi? Al doilea lucru pe care l-am învăţat este că există cel puţin un punct comun la convertiţi şi anume acela că toţi au întâlnit pe cineva, şi nu o idee sau un sistem; ei au descoperit cu încântare şi în unele cazuri cu stupoare o persoană, cel mai adesea a doua persoană a Trinităţii, ca pelerinii din Emaus care-şi amintesc evenimente din Ierusalim fără să cunoască istoria locului, care îl au pe câte un misterios tovarăş de drum explicând Scriptura fărăs-o înţeleagă şi care adeseori îl recunosc pe Isus într-o bucată de pâine. Există în orice convertire acest moment, al bucăţii de pâine, când se trece de la idee la real şi când se revelează o persoană care nu era aşteptată. O persoană care merită să fie adorată.

Şi am avut noi oare vreodată, mai mult nevoia de-a adora?

(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).

Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [6]

Cathedral Notre Dame de Paris

[...]

 

 

Ca ateu, eu nu ştiu, evident, nimic atunci când, sătul să mai aştept sfârşitul neînţelesului act de devoţiune care îl reţine pe prietenul meu mai mult decât el însuşi prevăzuse, împing la rândul meu mica uşă de fier pentru a examina mai de aproape, în calitate de desenator sau de gură-cască, clădirea în care sunt tentat să spun că el stă de-o eternitate (de fapt, îl aştept de maximum trei-patru minute).

 

Ceea ce se poate vedea din capelă deasupra portalului nu are darul să mă entuziasmeze. Capela nu câştigă nimic – să mă ierte surorile, cărora urmează să le devin în scurt timp frate, dacă li se pare că le ponegresc sălaşul – văzută de jos. Ea se află în fundul unei mici curţi şi este un edificiu în stil gotic a l'anglaise, construit la sfârşitul secolului XIX de arhitecţi hotărâţi să pună ordine în utilizarea ogivelor, adică să elimine viaţa şi mişcarea. Nu scriu aceasta din plăcerea îndoielnică de a critica o artă a cărei reputaţie rămâne indiscutabi la, ci pentru ca să fie clar că emoţia artistică nu joacă nici un rol în ceea ce urmează.

 

Interiorul nu este mai încurajator decât exteriorul. El poate fi considerat carenajul banal al unui vas de piatră ale cărui linii de un gri întunecat se opresc şi pleacă din nou înainte de a fi reuşit să realizeze o întâlnire cisterciană între austeritate şi frumuseţe. Naosul este împărţit net în trei. Prima parte, aproape de intrare, este rezervată fidelilor, care se roagă în penumbră. Vitraliile, estompate din cauza aglomeraţiei de construcţii înconjurătoare, lasă să cadă puţină lumină asupra statuilor şi a unui altar lateral împodobit cu buchete de flori.

Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [5]

A busy street near a cathedral
by Noel Harry Leaver.

 

Munca la ziar încheindu-se cu puţin înainte de ora cinci după-amiază, am plecat cu bătrânul lui automobil – lux pe atunci nemaipomenit pentru nişte tineri ca noi – la care una dintre portiere trebuia menţinută închisă cu cotul. Am traversat Sena, departe de insula Saint-Louis; deci, n-aveam să mergem la el. Piaţa Maubert, am presupus că ne îndreptam spre strada Mouffetard, unde se puteau cumpăra cartof i prăjiţi „imprimaţi”. Vom cina deci sub poduri. Nu vedeam în aceasta nici un inconvenient. Ne-ar fi costat un franc, plus câţiva bănuţi pentru o sticlă de vin umplută până la dop cu un lichid albastru închis bătând în mov şi translucid în zona gâtului sticlei. Totuşi, atunci când am traversat, parcă fără să atingem pământul, intersecţia în care se varsă strada Mouffetard, mi s-a făcut greaţă. După toate acestea, urma să cinăm – îmi închipuiam – la restaurant, chiar dacă era prea devreme pentru cină. Dau foarte multe amănunte care pot părea nesemnificative. Cititorul trebuie să înţeleagă, însă, că eşti înclinat să intri în detalii, când ai avut straniul noroc să asişti la propria ta naştere.

Nu puneam întrebări. Mă lăsam dus de prietenie fără să-mi pese de direcţia pe care ea o alesese. Itinerariul devenea de altfel din ce în ce mai puţin explicabil: descriind un cerc în jurul Cartierului latin, ne-am întors pe propriile noastre urme, pe strada Claude-Bernard, apoi pe strada d'Ulm. Ce ne mâna prin acest perimetru depopulat din cauza vacanţelor şcolare? Ne-am oprit puţin după Şcoala normală superioară, în faţa vechii mele Şcoli de arte decorative, însoţitorul meu a coborât şi, cu capul aplecat în deschizătura lăsată de portieră, mi-a propus fie să-l urmez, fie să-l aştept câteva minute. Am preferat să-l aştept. Avea de făcut, fără îndoială, o vizită. L-am văzut traversând strada, împingând o uşiţă de lângă un mare portal de fier, deasupra căruia se ridica acoperişul unei capele. Bun, mergea deci să se roage, să se confeseze, să se dedice, în fine, uneia din acele activităţi care iau mult timp creştinilor. Un motiv în plus ca să rămân unde eram.

Suntem în 8 iulie. Vara este magnifică, în faţa mea, rectilinie, strada d'Ulm îşi deschide albia însorită până la Pantheon, care, văzut din această parte, are avantajul de a se înfăţişa cu un anumit aplomb. Care sunt gândurile mele? Nu-mi amintesc. Vagi, ca de obicei, ele hoinăresc probabil de-a lungul zidurilor în căutarea unei proeminenţe, a unui unghi, a unui motiv geometric de care să se agate o clipă. Starea mea sufletească? Trebuie neapărat relevat un fapt: conştiinţa poate face să apară ceva din ea însăşi, fără nici una din acele perturbaţii despre care se pretinde că predispun la misticism.

Nu sufăr din dragoste, în aceeaşi seară – o spun pentru cei care fac paradă de perspicacitate, explicând religia prin contrariul ei, spiritul prin corp, plusul prin minus şi, în mod special, susul prin jos – am întâlnire cu o tânără nemţoaică de la Belle-Arte, blondă, cu trăsăturile delicate ale domnişoarelor puţin grase, care m-a lăsat să sper că îşi va apăra cu moderaţie frontierele. În scurtă vreme, ea va fi atât de deplin uitată, încât nu mă voi gândi nici măcar să decomandez întâlnirea.

Nu am angoase metafizice. Ultimele le-am trăit pe la cincisprezece ani, în forma ofensivă pe care am descris-o la începutul acestei cărţi: universul care mă asediază şi mă asurzeşte cu ceea ce nu pot numi altfel decât volubilitatea lui mută este pe punctul să-mi dezvăluie secretul existenţei lui, cheia hieroglifelor sale. Până la urmă, nu-mi dezvăluie nimic; de atunci am şi renunţat să mai aştept ceva de acest gen. Cred, împreună cu prietenii noştri socialişti, că lumea este o politică şi o istorie, iar metafizica – cel mai dezamăgitor mod de petrecere a timpului. Oricum, dacă aş crede că există un adevăr, preoţii ar fi ultimele persoane la care m-aş duce să-l aflu. Iar Biserica, pe care n-o cunosc decât din malformaţiile ei temporare, ultimul loc unde aş merge să-l caut.

Meseria mea n-a făcut nimic pentru a-mi atenua scepticismul, dar a făcut mult pentru a atenua spaimele resimţite de părinţi din cauza adolescenţei mele debusolate. Practic această meserie la o vârstă prea fragedă şi de prea puţină vreme ca să fi putut să-mi aducă acele decepţii care pot crea în sinea cuiva un fel de gol, o senzaţie de singurătate favorabilă apariţiei sentimentului religios. Nu am nici o grijă, nu sunt motiv de griji pentru alţii, prietenia cu Willemin a îndepărtat legăturile primejdioase pe care le-am avut cândva, în general vorbind, anul este calm, fără tulburări pe plan naţional, fără o ameninţare directă din afară. Alarma încă n-a sunat; deci nimic din neliniştea unui asediat în cazul meu. Starea sănătăţii mele este bună; sunt fericit, pe cât de fericit poate fi cineva, şi o ştiu, seara se anunţă agreabilă, aştept.

Nu simt nici un fel de curiozitate faţă de problemele religioase, care ţin de o altă epocă.

Este ora şaptesprezece şi zece. Peste două minute, voi fi creştin.

[...]

(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).

Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [4]

Nikolai Berdiaev (1874-1948)

 

Nikolai Berdiaev a fost o inteligenţă strălucită, un spirit supraîncărcat de gânduri a căror greutate făcea adeseori să i se poticnească limba. Am învăţat încă de pe atunci să-l admir; dar el avea pe vremea aceea în ochii mei un foarte grav defect: credea în Dumnezeu şi vorbea de El nu ca de o ipoteză ştiinţifică, lucru demn de toată stima, ci ca şi cum ar exista cu adevărat, ceea ce după mine rămânea de demonstrat. A recurge la Dumnezeu pentru a explica lumea şi istoria mi se părea un subterfugiu nedemn de un filozof. Cum ni s-ar înfăţişa un roman poliţist în care enigma clasică aasasinatului într-un spaţiu închis ar fi artificial elucidată prin inventarea unei fiinţe supranaturale, capabile să treacă prin zid? Astfel raţionam pe atunci şi de aceea lectura cărţii Un nou ev mediu nu m-a impresionat deloc. Autorul era un scriitor religios. Concluziile pe care le desprindea din credinţă în ceea ce priveşte marxismul, Revoluţia rusă sau Revoluţia franceză nu mă interesau, nu puteau să mă atingă, în acest spirit i-am răspuns lui Willemin, atunci când s-a arătat dornic să-mi cunoască impresiile, că această carte „nu se discută”. Dumnezeu fiind în ea un dat, restul urma de la sine; nici o discuţie nu rămânea posibilă.

El a înţeles, exact pe dos, că Berdiaev mă convinsese. S-a bucurat şi a vrut să sărbătorim evenimentul cinând împreună, propunere care mă găsea întotdeauna dispus s-o accept. Iubeam tovărăşia lui, agerimea lui de spirit, capacitatea de a excela când era vorba de flaut, de medicină, de bucătăria specifică ţinutului Lorraine sau de imitaţii comice; eram fericit – dacă nu-i împărtăşeam ideile – să râd de aceleaşi lucruri în acelaşi timp cu el. Slaba mea vocaţie pentru situaţiile clare sau frica de a-i strica buna dispoziţie m-au făcut să n-am curajul să-i corectez eroarea; I-am lăsat să se bucure. Şi apoi, mergeam să cinăm, aveam tot timpul, mă gândeam eu, să-l deziluzionez la desert. Aceasta a fost memorabila neînţelegere despre care afirmam, cu câteva pagini mai înainte, că se află la originea convertirii mele.

(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).

Sfinții Petru și Paul, apostoli [29.06.2015]

Sfântul Petru și sfântul Paul
de Bartolomeo Manfredi.
Metropolitan Museum of Art, New-York.

“O singură zi a pătimirii pentru cei doi apostoli; dar cei doi erau una; da, chiar dacă au suferit în zile diferite, erau una. Primul a fost Petru, l-a urmat apoi Paul. Celebrăm ziua de sărbătoare a celor doi apostoli, consacrată pentru noi prin sângele lor. Să le preţuim credinţa, viaţa, ostenelile, mărturiile, predicile” (Augustin, Discursuri, PL 38, 1358).

Martiriul celor doi mari apostoli, la Roma, a fost dintotdeauna amintit cu veneraţie de creştinii din lumea întreagă. Deja în anul 200, preotul roman Caius îi scria unui prieten: “Eu pot să-ţi arăt trofeele apostolilor. Dacă ai vrea cu adevărat să mergi la Vatican sau pe via Ostia, vei găsi trofeele celor care au fondat Biserica” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, II, 25, 5-7). Săpăturile efectuate sub bazilica vaticană au confirmat existenţa trofeului lui Petru.

Pentru cunoaşterea apostolului Paul, să se consulte ziua de 25 ianuarie. Aici, prezentăm numai figura lui Petru.

Chemarea

Petru, născut la Betsaida Galileii, fiul lui Ioan sau Iona, fratele lui Andrei, căsătorit, locuia la Cafarnaum când l-a cunoscut pe Învăţătorul. În evanghelii, nu a fost niciodată precizat numele soţiei sau al fiilor, dar este pomenită soacra, vindecată în mod miraculos de Isus.

Petru şi Andrei au pus pe picioare, împreună cu Iacob şi Ioan, ceea ce astăzi am numi o mică, dar eficientă industrie de pescuit. Săpături recente la Cafarnaum au adus la lumină ceea ce ar fi fost casa lui Petru. E foarte mare, aproape de lac şi, ca şi sinagoga, este situată în afara aglomeraţiei de cocioabe care formau oraşul. Semne că familia lui Petru o ducea destul de bine din punct de vedere economic.

În prima sa întâlnire cu Isus, au putut fi auzite cuvintele: “Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; te vei numi Chefa, adică Petru” (In 1,42). A-i da un nume nou însemna a-i indica misiunea pentru care a fost destinat.

Nu ştim ce a înţeles atunci cel interesat. Desigur, acea întâlnire a confirmat ceea ce îi spusese fratele: “L-am aflat pe Mesia!” (In 1,41) Amândoi s-au întors la pescuit, deoarece era necesar să ducă mai departe afacerea familiei, dar imediat ce era posibil, se întorceau să-l audă pe Învăţătorul.

Urmarea

Într-o zi, în timp ce Petru şi Andrei erau pe lac, întinzându-şi plasele împreună cu tatăl lor şi cu fiii lui Zebedeu, după o noapte de inutilă osteneală, li s-a prezentat Isus, a urcat în barca lui Petru şi a început să înveţe poporul ce se adunase de-a lungul ţărmului. Când a terminat, i-a invitat să-şi arunce plasele chiar acolo, aproape de plajă. “Ce absurd!”, trebuie să fi gândit cei prezenţi. Petru, în schimb, a spus: “Învăţătorule, am trudit o noapte întreagă şi nu am prins aproape nimic; dar la cuvântul tău, voi arunca plasele” (Lc 5,5). Şi pescuitul a fost minunat.

Petru, în loc să fie impresionat de marele noroc pe care l-au avut în mâini, l-a privit pe Isus şi, conştient de nevrednicia sa, s-a aruncat la picioare şi i-a zis: “Îndepărtează-te de la mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos” (Lc 5,8). Şi răspunsul a fost şi mai imprevizibil decât pescuitul: “Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni”. Evanghelistul notează că Petru şi Andrei, “trăgându-şi bărcile la mal, au lăsat totul şi l-au urmat” (Lc 5,11).

† Duminica a 13-a de peste an (B): „Dumnezeu nu a făcut moartea...” (omilie)

Învierea fiicei lui Iair (1895)
de Gabriel von Max

Evanghelia Marcu 5,21-43: După ce Isus a trecut din nou cu barca pe ţărmul celălalt, o mare mulţime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, şi, văzându-l, a căzut la picioarele lui şi l-a rugat stăruitor, spunând: „Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile peste ea ca să fie vindecată şi să trăiască”. A plecat cu el. O mare mulţime îl urma şi îl îmbulzea. Iar o femeie, care avea hemoragie de doisprezece ani şi care suferise multe de la mulţi medici şi îşi cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina; căci îşi zicea: „De voi atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca”. Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a simţit în trup că a fost vindecată de boală. Isus şi-a dat seama îndată că o putere ieşise din el şi, întorcându-se către mulţime, a spus: „Cine mi-a atins hainele?” Dar discipolii i-au zis: „Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui „Cine m-a atinsť?” Privea de jur împrejur s-o vadă pe cea care făcuse aceasta. Femeia, cuprinsă de frică şi tremurând, ştiind ce i se întâmplase, a venit şi s-a aruncat în faţa lui şi i-a spus tot adevărul. Atunci el i-a spus: “Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!” Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând: „Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învăţătorul?” Dar Isus, neţinând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” Şi nu a permis nimănui să-l urmeze în afară de Petru, Iacob şi Ioan, fratele lui Iacob. Când au venit la casa conducătorului sinagogii, a văzut frământare şi pe cei care plângeau şi boceau mult. Intrând, le-a spus: „De ce vă agitaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme”. Dar ei îl luau în râs. Însă el i-a dat pe toţi afară, a luat cu sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei care erau cu el şi a intrat acolo unde era copila. Atunci, prinzând copila de mână, i-a spus: „Talitha qum!”, ceea ce tradus înseamnă: „Fetiţă, îţi spun scoală-te!” Fetiţa s-a ridicat îndată şi a început să umble. Ea avea doisprezece ani. Iar ei erau uimiţi peste măsură. El le-a poruncit cu hotărâre ca nimeni să nu afle aceasta şi le-a spus să i se dea să mănânce.

Omilie

 

Textele liturgice din această duminică ne anunța o veste bună de cea mai mare importanță. Prima lectură, luată din Cartea Înțelepciunii, ne spune că „Dumnezeu nu a făcut moartea”. Acesta nu a fost creată de el. Ea a intrat în lume prin invidia diavolului. Cei care își încadrează partea îi fac experiența. Cartea Genezei ne spune că Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor. Și citim după fiecare etapă a creației: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”. Lucrarea lui Dumnezeu este bună. Ea este sămânța de viață și de fericire. Nu se găsește otrava care ucide.

 

Dar diavolul a desfigurat această lucrare divină. El a introdus tentația și păcatul. Această ruptură cu Dumnezeu duce la moarte. Dar cu puterea sa Dumnezeu va împărăți pe pământ, „deoarece dreptatea este nemuritoare”. Satana nu poate să oprească pe Dumnezeu să-i iubească pe toți oamenii. Deoarece prin păcatul său omul moare, dacă se convertește va trăi. Acum, o alegere de viață se impune tuturor: sau Dumnezeu sau moartea.

 

Dumnezeul nostru nu încetează să ne umple cu iubirea lui. Dar darul pe care l-am primit de la el trebuie să-l împărtășim. Suntem o familie mare și în această familie, trebuie să avem solidaritate unul față de altul. Acesta este mesajul pe care sfântul Paul îl adresează corintienilor. El a știut să provoace o mișcare de solidaritate în favoarea Bisericii mamă de la Ierusalim. Situația materială a acestei biserici a devenit foarte critică. Împărtășind-o, ei urmează pe Isus care a dat totul. El a devenit sărac pentru ca voi să deveniți bogați prin sărăcia sa.

 

Evanghelia ne arată pe Isus care a trecut iarăși de cealaltă partea și ajuns pe malul vestic. Este întâmpinat de o mare mulțime. La sosirea sa, el întâlnește oameni încercați de suferință. Mai întâi pe Iair, care se roagă pentru fiica sa care este în pericol să moară: „Vino, pune mâinile tale pentru ca să se vindece și să trăiască”. Isus merge după el. Dar iată că aici, în această atmosferă zgomotoasă, o femeie care suferă de hemoragie, se apropie de el pentru a fi vindecată. Isus nu spune: „Ești vindecată”, dar spune: „Ești mântuită”. Prin urmare poate fi integrată în comunitate și a-și regăsi locul acolo. Cristos ne este prezentat ca cel care salvează și eliberează.

 

Apoi au venit la Iair spunându-i că fiica sa tocmai a murit și că e inutil să-l deranjezi pe Învățător. Dar Isus îl invită la un act de credință. Fata doarme și el o va trezi și o va ridica. E ca și cum s-ar ridica după ce s-a culcat. Isus intră în casă. El dă toată lumea afară. Păstrează pe tatăl și mama copilului și câțiva discipoli. Nu face asupra fetei nici vreun gest de vindecare. El a apucat-o de mâna și a spus: „Scoală-te”. În limba Noului Testament, verbul „a se ridica” este sinonim cu a învia.

 

Astfel Isus se revelează lumii ca Mântuitorul tuturor. El a venit în lume încât oamenii să aibă viață din belșug. Duminica trecută, am înțeles că Isus a mers „pe malul celălalt” pentru a se alăture acestei lumi păgâne. Ne face să înțelegem că iubirea lui Dumnezeu este fără margini. Nu acceptă discriminarea. Mai târziu, Isus va trimite pe apostolii săi în toată lumea. Pentru a răspunde la acest apel preoți, călugări, călugărițe și laici au părăsit familiile lor, țările lor pentru a vesti pe Isus Cristos celor care nu îl cunosc.

 

Există în această Evanghelie un cuvânt al lui Isus care trece neobservat: „le-a spus să i se dea să mănânce”. Da, desigur, are nevoie să-și recâștige puterea. Dar ceea ce nu trebuie să uităm e că Domnul a venit la noi „să învie” în credință. Ne pune pe picioare. Dar dacă vrem să trăim viața sa, trebuie să ne hrănim cu Cuvântul său și cu sacramentele sale. Dacă nu o facem, neputința își va lua locul și vom cădea din nou.

 

Mare dorință a Domnului este să ne sculăm din mediocritate, din egoism și din disperarea nostră. El ne vrea pe toți asociați ai misiunii sale. Hrănindu-ne cu Cuvântul său și cu Trupul său, el vrea să ne dea dinamismul care transformă din „salvați” în „salvatori”. Cu el, putem conduce bolnavii la Izvorul Vieții. Și ca el, vom întinde mâinile spre cei care dorm pentru a-i ajuta să se ridice și să umble. Ei vor putea astfel să-l întâlnească pe Cel care este viața și învierea.

 

Să facem cântul nostru cel al lui John Littleton:

 

Merge-ți în piețele lumii

și în piețele din fața bisericii!

Merge-ți în piețele lumii,

Aici căutați-mi prietenii,…

Merge-ți în piețele lumii

Și fiți martorii mei în fiecare zi!

 

[Allez-vous en sur les places

et sur les parvis!
Allez-vous en sur les places,
Y chercher mes amis,…
Allez-vous en sur les places
Et soyez mes témoins chaque jour!]

 

(pr. Jean Compazieu [19.06.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:  

http://dimancheprochain.org/5245-homelie-du-13eme-dimanche-du-temps-ordinaire-2/).
 

 

Paroles allez sur les places

Artiste : John Littleton

Ref.

Allez vous en sur les places
Et sur les parvis
Allez vous en sur les places
Y chercher mes amis
Tous mes enfants de lumière
Qui vivent dans la nuit
Tous les enfants de mon père
Séparés de lui
Allez vous en sur les places
Et soyez mes témoins
Chaque jour.

1. En quittant cette terre
Je vous ai laissé un message de lumière
Qu'en avez vous donc fait
Quand je vois aujourd'hui
Mes enfants révoltés
Aigris et douloureux d'avoir pleuré

 

2. En quittant cette terre
Je vous avais dit, aimez-vous
Comme des frères
M'avez-vous obéi
Quand je vois aujourd'hui
Mes enfants torturés
Sans amis, sans espoir, abandonnés.