 |
| Schimbarea la fața - de Donald Kueker. |
Dumnezeu
se descoperă prin Isus
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (17 martie 2019)
Lecturi: Genezei 15,5-12.17-18; Filipeni 3,17-4,1; Evanghelia Luca 9,28b-36; lecturi
Omilie
În timpul Postul Mare, Dumnezeu
se arată pe sine însuși, gândurile și căile sale. Este mai puțin misterios
decât credem noi. Ne face să trăim viața sa…
Prima lectură din Cartea Genezei (Gen 15,5-12.17-18) ne arătă cum s-a făcut cunoscut Dumnezeu lui Abraham [ce a trăit acum 1850 de ani înainte de Cristos]. Viața lui s-a schimbat după ce a simțit chemarea Domnului (Gen 12). Plecase într-o țară pe care nu o cunoscuse, încrezându-se în Dumnezeu ce i-a promis un fiu. Timpul trecea și promisiunea nu părea să se realizeze. Dar Domnul i-a inițiativa: „Dumnezeu l-a condus pe Abram afară şi i-a zis: «Priveşte spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri!» Şi i-a spus: «Aşa va fi descendenţa ta»” (v. 5). Lui Abraham care îi cere un fiu, Dumnezeu îi promite mult mai mult – o moștenire numeroasă ca stelele de pe cer. Domnul aşteaptă de la el încredere absolută pe care el i-o dă, deși este înaintat în vârstă și Sara este sterilă: „el a crezut în Domnul şi Domnul i-a socotit aceasta ca dreptate” (v. 6). Crede în făgăduință: fără promisiune nu se poate trăi. Dar simte obscuritatea credinței prin tăcerea prelungită a lui Dumnezeu. Făgăduința unui fiu pare să fie un vis… Tocmai în acest moment, Domnului sfâșie noaptea obscură a credinței lui Abraham și se descoperă cu un gest simbolic plin de speranță. Un model de alianță dintre națiuni devine semn al experienței năvălirii Domnului în viața patriarhului. Este un ritual al alianței; se dorește aceeași soartă dacă nu se respectă pactul. Abraham „a spintecat în două [animalele: o juncă, o capră și un berbec] şi a pus fiecare bucată una în faţa celeilalte” (v. 10). Între cele două jumătăți „trece” Dumnezeu – pesach –, nu omul. Domnul se obligă, descoperindu-se un aliat al omului. „Iată, ca dintr-un cuptor fumegând, pară de foc a trecut printre acele părţi de animale!” (v. 17). Este focul ce indică prezența lui Dumnezeu: lumina ce luminează noaptea. În aceea seară se împlinește alianța. E iubirea Domnului, pe care omul trebuie să o primească cu credință. Toți suntem chemați pe același drum: e calea pelerinajului; e drumul Paștelui. Recunoaştem că suntem firavi, dar ştim că ne putem baza întotdeauna pe Dumnezeu.
Prima lectură din Cartea Genezei (Gen 15,5-12.17-18) ne arătă cum s-a făcut cunoscut Dumnezeu lui Abraham [ce a trăit acum 1850 de ani înainte de Cristos]. Viața lui s-a schimbat după ce a simțit chemarea Domnului (Gen 12). Plecase într-o țară pe care nu o cunoscuse, încrezându-se în Dumnezeu ce i-a promis un fiu. Timpul trecea și promisiunea nu părea să se realizeze. Dar Domnul i-a inițiativa: „Dumnezeu l-a condus pe Abram afară şi i-a zis: «Priveşte spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri!» Şi i-a spus: «Aşa va fi descendenţa ta»” (v. 5). Lui Abraham care îi cere un fiu, Dumnezeu îi promite mult mai mult – o moștenire numeroasă ca stelele de pe cer. Domnul aşteaptă de la el încredere absolută pe care el i-o dă, deși este înaintat în vârstă și Sara este sterilă: „el a crezut în Domnul şi Domnul i-a socotit aceasta ca dreptate” (v. 6). Crede în făgăduință: fără promisiune nu se poate trăi. Dar simte obscuritatea credinței prin tăcerea prelungită a lui Dumnezeu. Făgăduința unui fiu pare să fie un vis… Tocmai în acest moment, Domnului sfâșie noaptea obscură a credinței lui Abraham și se descoperă cu un gest simbolic plin de speranță. Un model de alianță dintre națiuni devine semn al experienței năvălirii Domnului în viața patriarhului. Este un ritual al alianței; se dorește aceeași soartă dacă nu se respectă pactul. Abraham „a spintecat în două [animalele: o juncă, o capră și un berbec] şi a pus fiecare bucată una în faţa celeilalte” (v. 10). Între cele două jumătăți „trece” Dumnezeu – pesach –, nu omul. Domnul se obligă, descoperindu-se un aliat al omului. „Iată, ca dintr-un cuptor fumegând, pară de foc a trecut printre acele părţi de animale!” (v. 17). Este focul ce indică prezența lui Dumnezeu: lumina ce luminează noaptea. În aceea seară se împlinește alianța. E iubirea Domnului, pe care omul trebuie să o primească cu credință. Toți suntem chemați pe același drum: e calea pelerinajului; e drumul Paștelui. Recunoaştem că suntem firavi, dar ştim că ne putem baza întotdeauna pe Dumnezeu.
