Concert „La nașterea Domnului” [video] – Institutul Teologic Romano-Catolic „Sf. Iosif” Iași

 

 

Naşterea Domnului nostru Isus Cristos (The Nativity Story)

 

 The Nativity Story • O Holy Night • by Josh Groban

 

O călătorie spre originea celei mai mari povesti a istoriei, Povestea nativităţii, este gata să apară pentru prima dată pe marile ecrane, datorită unui eveniment cinematografic major.

Povestea nativităţii, produsă de New Line Cinema, narează călătoria extrem de solicitantă a doi oameni, Maria şi Iosif, o sarcină miraculoasă şi naşterea lui Isus, care va schimba realmente cursul istoriei. Dramaticul şi incitantul film urmăreşte călătoria plină de pericole a unui cuplu de tineri care sunt nevoiţi să-şi părăsească casa din Nazaret pentru a ajunge în Betleem, străvechea casă a lui Iosif, ca să participe la recensământul ordonat de Regele Irod. Este o călătorie de peste 100 de mile, străbătând locuri înşelătoare, cu atât mai dificile cu cât Maria este însărcinată în luna a noua.

New Line Cinema prezintă o producţie Temple Hill, Povestea nativităţii, în care joacă Keisha Castle-Hughes în rolul Mariei, pe Oscar Isaac în rolul lui Iosif şi pe nominalizata la Premiul Academiei, Shohreh Aghdashloo în rolul Elisabetei, mama lui Ioan Botezătorul.

Povestea nativităţii poate fi găsită ca atare în Evanghelia după Matei şi Evanghelia după Luca din Noul Testament. Începe spre sfârşitul epocii dintre cele două testamente – care durează cam 100 de ani, între domnia lui Iuda Maccabeul şi naşterea lui Isus Cristos.

Povestea debutează cu Regele Irod (regele Iudeei în timpul domniei lui Cezar Augustus) şi frica sa de profeţia din Vechiul Testament, care îl anunţă pe Mesia. Înspăimântat că îşi va pierde regatul, acesta ordonă infamul masacru al inocenţilor – uciderea tuturor pruncilor de sex masculin mai mici de doi ani, din oraşul Betleem.

Mergând pe urma acestei profeţii, filmul se întoarce înapoi cu un an, la marele Templu din Ierusalim, unde Zaharia, un preot pios, are o viziune de la Dumnezeu care îl anunţă cum că soţia sa „îi va naşte un fiu care va deveni profet, pregătind calea Domnului”. Dat fiind că soţia lui Zaharia a trecut de vârsta la care poate avea copii, acesta îşi exprimă necredinţa şi este lovit de muţenie.

Între timp, în Nazaret, un orăşel oprimat de practicile de impozitare devastatoare ale Regelui Irod, adolescenta Maria este informată de părinţii săi cum că i-au aranjat căsătoria cu Iosif. Deprimată de ideea de a se căsători cu „un bărbat pe care de abia îl ştie, şi pe care nu îl iubeşte”, Maria se refugiază într-o veche livadă de măslini pentru a-şi aduna gândurile. Acolo, este vizitată de îngerul Gabriel, care îi spune că a fost aleasă de Dumnezeu să-i poarte în pântece fiul, pe care să îl numească Isus, şi că acesta va fi Salvatorul poporului său. Maria acceptă această idee, însă este copleşită de această bună-vestire şi nu are nici cea mai mică idee cum să le-o împărtăşească părinţilor săi.

Înapoi în Ierusalim, regele Irod începe să se înfricoşeze auzind de o profeţie conform căreia va apărea în curând un nou rege. Irod ordonă trupelor sale să ucidă pe oricine ar putea fi „acest om puternic, acest Mesia”.

În Persia, un alt grup de oameni urmăreşte profeţia, însă cu multă emoţie. Cei trei magi – Melchior, savantul, Gaspar, scepticul traducător şi Baltazar, astronomul etiopian – au cercetat documentele străvechi şi cred că e pe punctul de a avea loc un eveniment ceresc (ceea ce noi numim astăzi convergentă planetară), care va semnala naşterea lui Mesia. Melchior îşi convinge tovarăşii să pornească în lunga călătorie spre Iudeea, pe urmele „stelei”.

Între timp, în Nazaret, Maria, în efortul de a-şi înţelege situaţia, merge în vizită la verişoara ei Elisabeta, promiţându-le părinţilor ei că se va întoarce până la recoltat. Maria se simte uşurată că ceea ce i-a spus Gabriel este adevărat: Elisabeta este şi ea însărcinată în chip miraculos, dată fiind vârsta sa înaintată. Elisabeta o încurajează pe Maria şi îi împărtăşeşte bucuria. După naşterea lui Ioan Botezătorul, în urma căreia Zaharia îşi recapătă capacitatea de a vorbi, Maria este pregătită, emoţional vorbind, să se întoarcă în Nazaret.

Întoarcerea acasă este însă prea puţin primitoare: pe când se dă jos din căruţă în centrul oraşului Nazaret, i se deschide haina şi se vede clar că este însărcinată. Este dispreţuită de localnici şi o aşteaptă o confruntare dificilă cu Iosif şi cu părinţii ei, care nu o cred: „Ţi-a spus-o un înger? Că o să porţi în pântece pe Fiul lui Dumnezeu?” În noaptea următoare, Iosif are un vis în care este vizitat de îngerul Gabriel, care îi confirmă povestea Mariei. Iosif îi spune Mariei că o va sprijini, indiferent de ceea ce spun alţii: „Eşti soţia mea, sunt soţul tău. Aceasta este tot ceea ce trebuie să se ştie”. Este prima dată când Maria începe să realizeze că Iosif este, aşa cum a spus mama ei, „un om bun, un bărbat puternic”.

 

La scurt timp după aceea, în urma unui decret venit de la Roma, regele Irod ordonă tuturor să se întoarcă în oraşul în care s-au născut în vederea unui recensământ, crezând că prin această manevră ingenioasă va reuşi să-l descopere pe Mesia. Aceasta îi obligă pe Maria şi pe Iosif să înceapă o lungă călătorie spre oraşul natal al acestuia, Betleem. Străbătând trecători periculoase prin munţi, râuri care curg cu repeziciune şi deserturi golaşe, Iosif merge pe jos întreg drumul, făcând tot ce-i stă în puteri să-şi respecte promisiunea făcută părinţilor Mariei: „Vă voi proteja fiica şi copilul, cu întreaga-mi fiinţă”. Aprecierea pe care i-o arată Maria devine din ce în ce mai puternică.

Maria şi Iosif străbat Ierusalimul fără să fie depistaţi de soldaţii lui Irod, însă magii, în vestmintele lor somptuoase din mătase şi pe cămilele lor pline de ornamente sunt observaţi de soldaţi şi obligaţi să „ia cina” cu Regele. Acesta îi seduce printr-o masă bogată şi discută cu ei despre naşterea care urmează să aibă loc. Irod îi „încurajează” să găsească băiatul şi să se întoarcă apoi la el ca să-l înştiinţeze unde se află acesta, astfel încât „să poată şi el să i se închine”.

Maria şi Iosif ajung în Betleem exact când pe aceasta o apucă durerile facerii, însă nu găsesc nici un han şi nici o cameră. În cele din urmă, un păstor îi lasă să-i folosească staulul şi Isus se naşte în această grotă. În momentul în care se naşte, planetele formează un sir, creând impresia unei „stele” extrem de strălucitoare – un eveniment ceresc văzut de toată lumea – printre care şi de păstorii de pe câmp, care o urmează până în Betleem pentru a se închina pruncului. Magii sosesc şi ei la staul, cu daruri constând din aur, tămâie şi mir. Melchior este uimit să vadă că acest nou rege s-a născut într-un staul în loc de a se naşte într-un palat, declarând că „Cel mai mare dintre regi s-a născut în cel mai umil dintre locuri”.

Adânc mişcaţi, magii realizează că ar comite o greşeală să se întoarcă la Irod să-l înştiinţeze. Furios că magii nu au revenit la el, Irod ordonă masacrul inocenţilor. Pe când soldaţii lui Irod atacă Betleemul cu intenţii criminale, îngerul Gabriel îl avertizează pe Iosif: „Ridică-te, Iosife, ia pruncul şi pe mama lui…”. Maria, Iosif şi Isus scapă în ultimul moment, îndreptându-se spre Egipt şi împlinind profeţia.

*** Următoarele rânduri reprezintă contribuţia lui William J. Fulco, S.J., Ph. D. şi Decanul NEH în studii mediteraneenem de la Facultatea de Limbi Clasice si Arheologie a Universitătii Marymount Loyola.

Există două povestiri ale naşterii lui Isus în Noul Testament, una în Evanghelia după Matei şi una în Evanghelia după Luca. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că ambele evanghelii au fost scrise la scurt timp după anul 70 d. C., cam la 40 de ani după moartea lui Isus. Cele două versiuni nu sunt pe deplin compatibile. Deşi interesul Bisericii creştine timpurii fată de primii ani ai lui Isus a fost probabil puternic, este clar că se ştiau foarte puţine lucruri despre evenimentele petrecute în acei primi ani, aşa că povestirile s-au dezvoltat pe baza a ceea ce se numeşte midrash, o reconstrucţie uneori creatoare a evenimentelor care se bazează pe ceea ce se cunoaşte de fapt, pornind de la indicii luate din profeţi sau alte scrieri sacre.

Povestea copilăriei consemnată de Matei include o genealogie a lui Isus menită a arăta descendenta acestuia din Abraham prin David, situaţia dificilă cu care se confruntă Iosif când află că Maria, soţia sa, este însărcinată cu un copil care nu este al lui şi limpezirea confuziei în care se află prin intermediul visului, naşterea lui Isus în Betleem, vizita magilor, urmată de „uciderea inocenţilor” din ordinul lui Irod şi fuga sfintei familii în Egipt, pentru a scăpa cu viaţă.

Relatarea lui Luca este mai sofisticată şi include naşterea lui Ioan Botezătorul de către Elizabeta, verişoara Mariei, soţia lui Zaharia. Versiunea acestuia începe cu promisiunea naşterii Botezătorului, un dar aparte, dat fiind că până atunci mama sa, Elisabeta, fusese stearpă şi trece apoi la situaţia similară a Mariei. Îngerul Gabriel o anunţă că va naşte în mod miraculos întru Sfântul Duh. Cele două povesti se intersectează când Maria o vizitează pe Elizabeta, ocazie cu care Maria proclamă faimosul ei Magnificat.

Luca plasează şi el naşterea lui Isus în Betleem, însă o plasează în contextul recensământului roman care cere ca părinţii acestuia să se înregistreze în locul de origine al lui Iosif. În timp ce Matei povesteşte cum magii au venit la pruncul Isus, pentru a sublinia ideea că acesta urmează a fi Salvatorul tuturor popoarelor şi naţiilor, Luca, în stilul său personal, concepe naşterea pruncului într-un cadru umil, un staul, unde este vizitat de simpli păstori, accentuând ideea că Isus este de asemenea al săracilor şi al celor de jos.

Evangheliile după Marcu şi Ioan nu narează nimic despre prunc, ambele începând cu viaţa publică a lui Isus. Cu excepţia relatărilor din Matei şi Luca, copilăria lui Isus nu este menţionată nicăieri în Noul Testament, deşi este un subiect favorit în evangheliile aşa-numite apocrife sau necanonice. (Sursa: cf. http://www.cinemagia.ro/filme/the-nativity-story-povestea-nasterii-domnului-15887/).

† Duminica a 4-a din Advent (B): Din iubirea gratuită cel mai frumos „da” (omilie)

Buna Vestire (1785) - de Francisco de Goya

Evanghelie – Luca 1,26-38: În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: “Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: “Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. Maria a spus către înger: “Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: “Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Atunci, Maria a spus: “Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.

 

Omilie

 

După notiţia despre timp şi loc, Luca prezintă pe scurt personajele. Gabriel, trimis de Dumnezeu, un nume care înseamnă „Dumnezeu s-a arătat puternic”. Maria este un nume comun, de semnificaţie nesigură. Nu spune nimic altceva. Povestitorul nu se pierde în explicaţii. Atenţia trebuie să se oprească nu asupra celor două figuri, dar asupra dialogului.

 

„Te salut” este o traducere prea slabă. În greacă înseamnă „bucură-te”. Maria este chemată la o misiune, dar înainte este invitată să se bucurie. „Plină de har” este traducerea comună. Dar poate ar fi mai bine a traduce „iubită în mod gratuit”. Verbul grec este un participiu pasiv: un mod ebraic de a-l arăta pe Dumnezeu fără a-l numi, din respect. Şi este la timpul perfect, un timp verbal grec care vorbeşte despre continuitate şi permanenţă. „Iubită în mod gratuit de Dumnezeu şi pentru totdeauna”: aceasta este traducerea cea mai exactă. „Domnul este cu tine”: a fi cu noi este numele pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise. A fi iubit în mod gratuit este numele omului în faţa lui Dumnezeu, a fi cu noi este numele lui Dumnezeu în faţa omului. Când Dumnezeu cheamă pe cineva ca să-l facă un instrument de mântuire, nu îl cheamă doar pe nume, dar îi dă un nume nou, capabil cu adevărat să exprime identitatea sa şi vocaţia sa. Pentru Maria numele nou este „iubită în mod gratuit şi pentru totdeauna de Dumnezeu”. Acest nume nou al Mariei vorbeşte imediat despre gratuitatea şi fidelitatea iubirii lui Dumnezeu, rădăcina oricărei înţelegeri corecte a lui Dumnezeu, a omului şi a lumii. Maria este icoana luminoasă şi transparentă a acestei rădăcini. Aceasta este vestea cea bună a Crăciunului.

 

Evanghelistul o numeşte „Maria” iar îngerul „iubită în mod gratuit”. Răspunzând, Maria se numeşte pe sine însăşi „slujitoare”: „Iată, slujitoarea Domnului”. Har şi slujire: în aceşti doi termeni este cuprinsă toată înţelegerea creştină a existenţei. Darul primit continuă să se facă dar.

 

Maria răspunde cuvintelor îngerului cu asentiment deplin, dar consimţământul ei este precedat de perplexitate şi de tulburare şi, apoi, de o întrebare explicită: „cum este posibil?” Poate să pară curios, dar este foarte frumos: primul cuvânt al Mariei adresat lui Dumnezeu este o întrebare: fermitatea şi totalitatea consimţământului nu exclud întrebarea.

 

În concluzie: relatarea Bunei Vestiri ne arată două fidelităţi: fidelitatea lui Dumnezeu care menţine promisiunea făcută lui David [darul] şi fidelitatea Mariei care împlineşte cuvântul lui Dumnezeu cu o disponibilitate totală şi definitivă [răspunsul]. 

 

 

(pr. Bruno Maggioni [18.12.2008]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5823).

 

 

 

Poveste de Crăciun de Paolo Coelho

 

O veche şi cunoscută legendă povesteşte că în mândrele păduri de odinioară ale Libanului s-au născut trei cedri. După cum ştie toată lumea, cedrii au nevoie de mult timp ca să crească şi acei copaci au petrecut veacuri îndelungi cugetând la viaţă, la moarte, la natură, la oameni.

Au fost de faţă la sosirea unei expediţii din Israel, trimise de către Solomon, iar mai apoi au văzut pământul acoperit de sânge în timpul bătăliilor cu asirienii. I-au cunoscut pe Iezabel şi pe profetul Ilie, duşmani de moarte. Au fost martori la născocirea alfabetului şi-au fost uluiţi de caravanele care treceau, cu poveri de pânzeturi colorate.

Într-o bună zi s-au hotărât să discute despre viitor.

– După toate cîte le-am văzut – zise primul cedru –, vreau să fiu prefăcut în tronul celui mai puternic împărat de pe pământ.

– Mie mi-ar plăcea să fac parte din ceva care să preschimbe pentru totdeauna Răul în Bine –, comentă cel de-al doilea.

– În ce mă priveşte, aş vrea ca oamenii, ori de câte ori mă vor privi, să se gândească la Dumnezeu – a fost răspunsul celui de-al treilea.

S-a mai scurs o vreme şi s-au ivit nişte tăietori de lemne. Cedrii au fost tăiaţi şi încărcaţi pe o corabie ca să fie duşi departe.

Fiecare dintre copacii aceia avea o dorinţă, dar realitatea nu întreabă niciodată ce-ar avea de făcut cu visele; primul a slujit la construirea unui adăpost pentru vite, iar prisoasele i-au fost folosite ca să proptească fânul. Al doilea copac a devenit o masă foarte simplă care a fost vândută apoi unui negustor de mobile. Întrucât lemnul celui de-al treilea copac nu şi-a găsit cumpărători, a fost tăiat şi stivuit în depozitul unui mare oraş.

Nefericiţi, ei se tânguiau: „Lemnul nostru era frumos, dar nici unul nu şi-a găsit ceva frumos ca folosinţă”.

S-a mai scurs o vreme şi, într-o noapte spuzită de stele, o pereche care nu-şi putuse găsi nici un loc unde să se oploşească, s-a hotărât să-şi petreacă noaptea în staulul ce fusese construit din lemnul primului copac. Femeia striga în durerile facerii şi în cele din urmă a născut chiar acolo, aşezându-şi pruncul în fânul şi printre lemnele care-l sprijineau.

În aceeaşi clipă, primul cedru a înţeles că visul îi fusese împlinit: acolo era cel mai mare dintre toţi împăraţii pământului.

 

Pâine Vieții - de Corbert Gauthier

Ani de zile după aceea, într-o casă modestă, mai mulţi bărbaţi s-au aşezat în jurul unei mese care fusese făcută din lemnul celui de-al doilea cedru. Unul din ei, înainte de-a începe ceilalţi să mănânce, a spus câteva cuvinte despre pâinea şi vinul pe care le avea în faţă.

Şi cel de-al doilea cedru a înţeles în aceeaşi clipă că el susţinea nu doar un pahar şi o bucată de pâine, ci legământul dintre om şi dumnezeire.

 

 

A doua zi, au fost scoşi doi dulapi din cel de-al treilea cedru şi aşezaţi sub formă de cruce. Au proptit-o într-o fundătură şi după câteva ceasuri au adus un bărbat crunt rănit şi l-au pironit pe lemnul ei. Îngrozit, cedrul îşi plângea moştenirea barbară pe care i-o lăsase viaţa.

Nu trecuseră nici trei zile, şi cel de-al treilea copac şi-a înţeles totuşi menirea: bărbatul care fusese bătut în cuie pe el era acum Lumina care lumina totul. Crucea înjghebată din lemnul lui nu mai era un simbol al torturii, ci se preschimbase într-un semn de victorie.

Cum se întâmplă totdeauna cu visele, cei trei cedri din Liban şi-au văzut împlinindu-li-se soarta dorită –, dar nu aşa cum îşi închipuiseră ei că avea să fie.

(Dintr-un volum în curs de apariţie
la Editura Humanitas;
Poveste de Crăciun de Paolo Coelho [de Pavel Cuilă]; sursă:

http://www.romlit.ro/paolo_coelho_-_poveste_de_crciun).

  

Ispita Crăciunului

Holy Night (1911) - by Fritz von Uhde

Pentru a descrie umanitatea noastră şi pentru a ne privi în mod adecvat pe noi înşine în acest moment al istoriei lumii, cu greu am putea găsi un cuvânt mai oportun decât cel conţinut în acest text din profetul Sofonia: "Bucură-te, fiică a Sionului, strigă de bucurie, Israele". De ce? Ce motiv este să ne bucurăm, cu tot ceea ce se întâmplă în lume? Pentru că "Domnul a revocat condamnarea ta".

Prima contralovitură provocată în mine de aceste cuvinte este datorită uimirii modului în care Domnul ne priveşte: cu ochi care reuşesc să vadă lucruri pe care noi nu am fi în stare să le recunoaştem dacă n-am fi părtaşi de aceeaşi privire asupra realităţii: "Domnul revocă sentinţa ta de condamnare", adică răul tău nu mai este ultimul cuvânt cu privire la viaţa ta; privirea obişnuită pe care o ai cu privire la tine nu este cea corectă; privirea cu care îţi reproşezi încontinuu nu este adevărată. Singura privire adevărată este cea a Domnului. Şi tocmai din aceasta vei putea recunoaşte că El este cu tine: dacă a revocat condamnarea ta, de ce anume îţi va putea fi frică? "Tu nu te vei mai teme de nici o nenorocire". O pozitivitatea inexorabilă domină viaţa. Pentru aceasta, continuă textul biblic, "nu te teme, Sionule, nu lăsa să-ţi cadă braţele". De ce? Pentru că "Domnul, Dumnezeul tău, în mijlocul tău este un mântuitor puternic". Nu există un alt izvor de bucurie decât acesta: "Se va bucura pentru tine, te va reînnoi cu iubirea sa, va tresălta pentru tine cu strigăte de bucurie" (3,14-17).

Faptul că acestea nu au rămas numai cuvinte, ci s-au împlinit este ceea ce ne mărturiseşte Evanghelia; în pruncul pe care Maria îl poartă în sânul ei, acele cuvinte au devenit carne şi sânge, aşa cum ne aminteşte în mod emoţionant Benedict al XVI-lea: "Adevărata noutatea a Noului Testament nu se află în idei noi, ci în însăşi figura lui Cristos, care dă carne şi sânge conceptelor – un realism nemaiauzit" (Deus caritas est, 12). Şi este un fapt atât de real în viaţa lumii încât imediat ce Elisabeta primeşte salutul Mariei, pruncul pe care îl poartă în sânul ei, Ioan, tresaltă de bucurie (cf. Lc 1,39-45). Cuvintele profetului nu mai sunt numai cuvinte, ci s-au făcut carne şi sânge, până acolo încât această bucurie a devenit experienţă prezentă, reală.

Să ne întrebăm: creştinismul este o amintire pioasă sau este un eveniment care are loc astăzi exact aşa cum a avut loc în urmă cu două mii de ani? Să privim la multele fapte pe care ochii noştri le văd încontinuu, care ne surprind şi ne uimesc, începând de la acel fapt impunător care se numeşte Benedict al XVI-lea şi care de fiecare dată face să tresalte măruntaiele eului nostru. Există unul în mijlocul nostru care face să tresalte "pruncul" pe care fiecare dintre noi îl poartă în sân, în interiorul nostru, în profunzimea fiinţei noastre. Această experienţă prezentă ne mărturiseşte că episodul Vizitării nu este numai un fapt din trecut, ci a fost începutul unei istorii care a ajuns la noi şi care continuă să ajungă la noi în acelaşi mod, prin întâlniri, în carnea şi sângele atâtora pe care îi întâlnim pe drum, care ne mişcă în interiorul nostru.

Cu aceste fapte în ochi putem intra în misterul acestui Crăciun, evitând riscul "amintirii pioase", de a reduce sărbătoarea la un simplu act de evlavie, la devoţiune sentimentală. În fond, de atâtea ori ispita este de a nu ne aştepta la cine ştie ce de la Crăciun. Dar celui căruia îi este dat harul cel mai mare care se poate imagina – a-l vedea în acţiune în semne şi fapte care îl documentează prezent – este imposibil să cadă în riscul de a celebra naşterea lui Isus ca "amintire pioasă". Nu ne este permis! Şi nu pentru că suntem mai buni decât ceilalţi fraţi oameni, nu pentru că nu suntem fragili ca toţi, ci pentru că suntem răscumpăraţi încontinuu de această dispariţie a noastră prin forţa Unuia care are loc acum şi care revocă sentinţa noastră de condamnare. Numai cu aceste fapte în ochi vom putea privi Crăciunul care vine: nu cu o nostalgie pioasă, nu cu sentimentul natural pe care mereu îl provoacă în noi un prunc care se naşte şi nici cu un vag sentiment religios, ci în virtutea unei experienţe (pentru că tot restul nu produce altceva decât o reducţie a "acelei" naşteri). Acolo unde se revelează cu adevărat cine este acel Prunc este în această experienţă reală: fiul Elisabetei a tresăltat de bucurie în sânul ei. Reînnoirea continuă a acestui eveniment ne împiedică să reducem Crăciunul şi ne poate face să-l gustăm ca prima dată.

 

 

(de Julián Carrón; trad. pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.osservatoreromano.va/it

[24.12.2011]; http://www.ercis.ro/index.asp).

Concertul corului Juvenes Ecclesiae - Catedrala romano-catolică Iași (14 decembrie 2014)

"Gaudete" [„Bucurați-vă!”] - de Anuna [muzică sacră]

 

Grupul vocal „Anuna”

[în latinește]

 

Gaudete, gaudete!

 

Ref. Gaudete, gaudete!

Christus est natus
Ex Maria virgine, gaudete!

 

1) Tempus adest gratiæ
Hoc quod optabamus,
Carmina lætitiæ
Devote reddamus.

 

2) Deus homo factus est
Natura mirante,
Mundus renovatus est
A Christo regnante.

 

3) Ezechielis porta
Clausa pertransitur,
Unde lux est orta
Salus invenitur.

 

4) Ergo nostra contio
Psallat iam in lustro;
Benedicat Domino:
Salus Regi nostro.