Tatăl nostru (de Oliver Clement) [5]

Crucificarea Sfântului Petru (1660) - de Luca Giordano

Facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ

Voia lui Dumnezeu nu este o vointă juridică ci un influx de viată, ceea ce dă existentă și o înnoieste când aceasta se rătăceste. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creatia însăși, universul întreg susținut de ideile-voințe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul. Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu și umanitate, pentru ca "toți oamenii să se mântuiască", subliniază întâia Epistolă către Timotei. De aceea trebuie "să ne rugăm zilnic pentru ca toti să se mântuiască"; să ne rugăm pentru toți cei "care nu știu, nu vor sau nu pot să se roage" așa cum le cerea călugărilor săi patriarhul Iustinian al României.

Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasă și bună, cum spune Facerea, este cufundată în orori. Lumina există, citim în prologul lui Ioan, dar există și întunericul.

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Și cum iubirea nu se poate impune fără să se nege pe sine, această atotputernicie - în stare să creeze ființe care-o pot refuza - această atotputernicie este și o atotslăbiciune.

Ea nu poate actiona decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre lumină. Dumnezeu respectă libertatea omului, asa cum a respectat-o pe a îngerului.

Scrisoare deschisă la legea privind reproducere umană asistată (11.11.2013 - CER) - PDF

Reproducerea umană asistată

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/scrisoare-deschisa-la-legea-privind-reproducere-umana-asistata-11-11-2013-cer.pdf

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/consideratii-pe-marginea-privind-legea-reproducerii-unane-asistata.pdf

Pour une civilisation de l’Amour selon Paul VI (par Patrick de Laubier) - PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/pour-une-civilisation-de-l_amour-le-message-social-chretien-par-patrick-de-laubier.pdf

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [4]

Vincent Van Gogh

Vie împărăția ta

După Tatăl și Cuvântul prin care acesta se revelează, iată-l și pe Duhul sfânt. Căci o variantă foarte veche a Evangheliei după Luca înlocuieste "vie împărătia ca" prin "vie Duhul tău cel sfânt".

Să vină Duhul tău cel sfânt și să ne împărtăsească de împărăția ta: slava ta, „schekhinah”, energiile tale, harul tău, lumina ta, viața ta, puterea ta, bucuria ta... toate acestea înseamnă un singur lucru.

Împărăția, cerul nou și pământul nou sunt cerul și pământul înnoite în Cristos, pătrunse de harul Duhului, care este viața curată, eliberată de sub stăpânirea mortii. Lumea în Cristos constituie adevăratul "rug aprins", spune Maxim Mărturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgură și cenusă, învelisul opacității și al urii noastre, al oricărei complicități cu puterile haosului, ale întunericului.

"Vie împărăția ta" înseamnă să pregătim, să anticipăm cea de-a doua venire a lui Cristos, îndepărtând zgura și cenusa. Căci împărăția a cărei venire o cerem este deja în mod tainic prezentă, fiecare celebrare euharistică anticipează parusia și există în viața fiecăruia clipe euharistice, scântei din parusie.

Nu trebuie să ne temem de aceste momente, de această plenitudine - "pleroforia" - de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugăciune tăcută, de rugăciune dincolo de rugăciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere senină, când lumina celei de-a opta zi țâșneste într-o intuire a adevărului, a frumuseții, sau într-o adevărată întâlnire; să descoperi "oceanul interior al unei priviri" și "pe celălalt ca pe o minune", spunea patriarhul Athenagoras, sau ca să-l cităm tot pe el, să te alături, în luna lui februarie, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, după chinurile agoniei, când fața unui mort se înseninează și când, notează Franz Rosenzweig, "individul renunțând la cele din urmă rămășite ale individualitătii sale și întorcându-se la origini, sinele se trezeste la unicitatea ultimă, la singurătatea ultimă..."

Sfântul Martin din Tours, episcop

Sf. Martin din Tours

Martin din Tours este unul dintre acei oameni care au făcut să vorbească despre sine generaţii întregi, pentru faptul că au fost protagoniste ale unor episoade capabile să trezească fantezia populară. Toţi am auzit povestindu-se episodul despre sfântul Martin, care călărind acoperit cu mantia sa de gardă imperială, întâlnind un sărac tremurând de frig, printr-un gest generos taie în două mantaua, dându-i jumătate săracului. Noaptea, în vis, îl vede pe Isus, acoperit cu acea jumătate de manta, zâmbindu-i recunoscător.

 

Martin, fiu al unui tribun roman, se născuse la Sabaria, în Panonia, pe la 315. La cincisprezece ani îmbrăca deja uniforma militară. Episodul despre manta trebuie situat în această perioadă, pentru că la optsprezece ani a primit botezul şi a părăsit armata pentru a-l urma pe sfântul Ilariu de Poitiers, învăţătorul său. După un scurt noviciat de viaţă pustnică în insula Gallinaria, pe coasta ligură, Martin a înfiinţat o pereche de mănăstiri: Liguge, cea mai veche din Europa, şi Marmoutier, destinată să devină un mare centru de viaţă religioasă.

 

După paranteza contemplativă, s-a deschis cea activă: Martin, ales episcop de Tours, a devenit marele evanghelizator al centrului Franţei. Fusese, după cum se spune, soldat fără voie, călugăr prin alegere, şi a fost episcop prin datorie. În cei douăzeci şi şapte de ani de viaţă episcopală şi-a câştigat iubirea entuziastă a săracilor, a nevoiaşilor şi a celor care sufereau nedreptăţi, dar era rău văzut de către cei din clerul său care tânjeau după viaţa liniştită. A fost chiar acuzat de către un preot cu numele de Brizio. A devenit proverbială fraza sa: "Dacă Cristos l-a suportat pe Iuda, eu de ce nu l-aş suporta pe Brizio?".

 

A murit pe poziţie, la 8 noiembrie 397 la Candes, în timpul unei vizite pastorale. Funeraliile sale, care au avut loc după trei zile, au fost o adevărată apoteoză; în acea zi, 11, Martin este amintit şi acum. El poate fi considerat primul sfânt nemartir care are sărbătoare liturgică. Acea dată a rămas şi ca punct de referinţă în contractele de locuinţe, de terenuri, de vânzare-cumpărare, în lumea agricolă: "noul vin se bea la sfântul Martin", se spune şi acum în multe regiuni italiene şi franceze. Jumătatea foarte celebrei mantale pe care sfântul Martin a împărţit-o cu un sărac la Amiens, fiind luate numeroase franjuri pentru a îmbogăţi diferitele relicviare, este păstrată cu grijă într-o capelă (numele derivă tocmai de la "cappa", manta), iar custodele a luat numele de capelan. Sfântul Martin a lăsat urme despre sine până şi în vocabular. (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. de pr. Iosif Agiurgioaei; sura: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

Hildegard von Bingen - Chants for St. Ursula (gregorian)

XXXII TPA (C): Cine așteaptă o viață nouă (omilie)

 

Evanghelia - Luca 20,27-38: În acel timp, ²⁷ câţiva saducei, care neagă învierea morţilor, au venit la Isus şi l-au întrebat: ²⁸ "Învăţătorule, Moise ne-a dat această lege: «Dacă cineva are un frate însurat şi acesta moare fără a avea copii, atunci el să ia în căsătorie pe văduvă, ca să ridice urmaşi fratelui său». ²⁹ Erau odată şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit fără să aibă copii. ³⁰ Atunci pe văduvă a luat-o în căsătorie al doilea, ³¹ apoi al treilea şi, rând pe rând, toţi şapte au murit fără să lase copii. ³² În cele din urmă a murit şi femeia. ³³ Deci, la înviere, a cui va fi femeia? Căci toţi au avut-o de soţie?" ³⁴ Isus le-a răspuns: "Numai în această lume se căsătoresc oamenii. ³⁵ Dar atunci, cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de lumea viitoare şi de învierea morţilor, nu se vor căsători, ³⁶ căci ei nu mai pot muri. Ei sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce sunt moştenitori ai învierii. ³⁷ Iar că morţii trebuie să învie, însuşi Moise ne-a dat de înţeles în locul unde vorbeşte despre tufişul arzând, când îl numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob». ³⁸ Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, căci pentru el toţi sunt vii!"

 

Omilie

 

Scopul întrebării saduceilor este de a-l pune pe Isus la încercare (Lc 20,27-38). Cu un exemplu concret, încearcă să demonstreze că ideea învierii este ridicolă și străină Scripturii, un fel de superstiție populară. Răspunzând Isus citează surprinzător din Exod 3,6 care este un text asupra lui Dumnezeu și nu asupra învierii. Dar tocmai aici stă originalitatea lui Isus: El se referă la centrul Scripturii, nu un singur text sau altul. Isus conduce discursul la rădăcină, anume la o concepție despre Dumnezeul viu și despre fidelitatea sa:  dacă Dumnezeu iubește omul, nu poate să-l abandoneze puterii morții. Conform exegezei rabinice modul de a citi Scriptura lui Isus este, fără îndoială, original.

 

Dar răspunzând saduceilor, Isus profită, de asemenea, de posibilitatea de a corecta  ideile fariseilor, care a conceput învierea din punct de vedere material, împrumutând ironia de la spiritele mai liberale, ironie de care pericopa noastră oferă un exemplu excelent: o femeie care a fost căsătorită de șapte ori, la înviere a cui va fi soție? 

 

Isus afirmă că viața morților scapă de schemele acestei lumi prezente: este o viață diferită pentru că divină și veșnică: ar trebui să fie asemene cu aceea a îngerilor (Lc 20, 36). Dar când scrie Luca Evanghelia sa, el se gândea desigur la lumea elenistică, care nu accepta învierea trupurilor: trupul era prizonierul spiritului și mântuirea constă, tocmai în a se elibera. Gândirea greacă este fundamental dualistă, și vorbește despre imortalitate, dar nu despre înviere. În fața acestei mentalități, care risca să trădeze până în profund învățătura lui Isus și speranța purtată de el, Luca profitând de episodul nostru taie orice echivoc: explică că la înviere nu înseamnă prelungirea acestei vieți. Învierea nu este reanimarea unui cadavru. Este un salt calitativ. Este o existență nouă, într-o altă lume. Dar în această nouă existență omul intră cu totul, nu numai sufletul. Luca vorbește despre înviere și nu de imortalitate. Culturii grecești el opune puterea cuvintelor lui Isus. Cu atât că Luca nu încearcă rațiunea învierii în comportamentele omului, dar fidel chiar în această privință tradiției biblice face să urce din nou la izvorul, la Dumnezeul cel viu. Promisiunea lui Dumnezeu ne asigură că toată realitatea persoanei intră într-o viață nouă, şi doar pentru că intră într-o viață nouă, această realitate este transformată. (don Bruno Maggioni [11.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).