"Dacă" de Rudyard Kipling

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un om – copilul meu!

Rudyard Kipling – „Dacă”



Gândul zilei

”Corpul e harpa sufletului vostru.

Şi de voi depinde

să obţineţi de la ea o muzică dulce

ori sunete fără de noimă”.

(Khalil Gibran, 1883-1931)

Gândui zilei

Un amănunt cu totul aparte în Bernanos este că harul îşi află „ultimul său refugiu” nu în cele mai înalte facultăţi ale omului, dar în trupul său, adică în acea parte a omului care menţine vitalitatea sa, chiar dacă sufletul este complet absorbit de forţele răului. Chevance (adică harul) îl sfidează pe Cénabre în trupul său, în pervertirea voinţei sale, unde ar putea să dea un semn de viaţă[1]. Şi de fapt trupul răspunde milostivirii: „braţul său se înălţă pentru a binecuvânta”[2]. În una din scenele cele mai puternice din Monsieur Ouine, Bernanos ne arată acest trup uman ca ultima speranţă a unei umanităţi sortită Satanei: când „dorinţa” omului –  dorinţa după fericire, care nu este altceva decât dorinţa de Dumnezeu – nu va mai găsi ieşire într-o conştiinţă devenită „mormânt”, o va găsi „în trup şi în sânge”, „sub forme neaşteptate… oribile”[3]. Aici se înţelege că trupul uman, prin vitalitatea care îi este proprie, va putea să primească semnele harului şi să le exprime într-un limbaj inteligibil omului, chiar dacă duhul său va fi „pietrificat de forţele Satanei”.

              

[1] Cf.  L'Imposture, OR, 347.

[2] Ibidem, OR, 349.

[3] Monsieur Ouine, OR, 1509.

Sf. Cristian, martir

Sfântul Cristian a făcut parte dintr-o misiune de călugări camaldulezi, chemaţi de regele Boleslau să participe la activitatea de încreştinare a Poloniei. Misiunea era formată din doi italieni, Benedict şi Ioan, şi doi polonezi, Isac şi Matei; Cristian era un polonez primit între ei şi însărcinat să pregătească mâncarea. Toţi locuiau într-un schit, nu departe de Gniezno, pe malul Râului Warta. Într-o noapte, o bandă de tâlhari a atacat schitul şi i-a masacrat pe cei doi călugări italieni şi pe cei doi polonezi; bucătarul Cristian s-a apărat cu un baston, dar a fost răpus şi el. Aflând despre cele întâmplate, episcopul de Poznan a venit acolo şi a dispus ca trupurile celor patru călugări camaldulezi să fie înmormântate în biserică, iar al lui Cristian, în interiorul schitului. S-a considerat că sfinţenia sa a fost mai puţin eroică decât a tovarăşilor săi, deoarece a încercat să se apere. Asasinii au fost prinşi şi condamnaţi la moarte, dar regele Boleslau a comutat sentinţa, hotărând să fie puşi în lanţuri, legaţi de mormintele victimelor şi lăsaţi acolo până ce vor muri. Dar, printr-o minune, victimele au dovedit că i-au iertat: lanţurile s-au rupt de la sine şi au căzut. Tâlharii, recunoscându-şi vina şi cerând în public iertare, au fost primiţi în mănăstire ca servitori.

Schitul de pe Warta a devenit un loc de pelerinaj renumit şi cei cinci fraţi camaldulezi sunt sărbătoriţi ca sfinţi în ziua de 12 noiembrie, în toată Polonia.

Sfântul Martin din Tours, episcop (11 noiembrie)

Sfântul Martin din Tours

Martin din Tours este unul dintre acei oameni care au făcut să vorbească despre sine generaţii întregi, pentru faptul că au fost protagoniste ale unor episoade capabile să trezească fantezia populară. Toţi am auzit povestindu-se episodul despre sfântul Martin, care călărind acoperit cu mantia sa de gardă imperială, întâlnind un sărac tremurând de frig, printr-un gest generos taie în două mantaua, dându-i jumătate săracului. Noaptea, în vis, îl vede pe Isus, acoperit cu acea jumătate de manta, zâmbindu-i recunoscător.

Martin, fiu al unui tribun roman, se născuse la Sabaria, în Panonia, pe la 315. La cincisprezece ani îmbrăca deja uniforma militară. Episodul despre manta trebuie situat în această perioadă, pentru că la optsprezece ani a primit botezul şi a părăsit armata pentru a-l urma pe sfântul Ilariu de Poitiers, învăţătorul său. După un scurt noviciat de viaţă pustnică în insula Gallinaria, pe coasta ligură, Martin a înfiinţat o pereche de mănăstiri: Liguge, cea mai veche din Europa, şi Marmoutier, destinată să devină un mare centru de viaţă religioasă.

După paranteza contemplativă, s-a deschis cea activă: Martin, ales episcop de Tours, a devenit marele evanghelizator al centrului Franţei. Fusese, după cum se spune, soldat fără voie, călugăr prin alegere, şi a fost episcop prin datorie. În cei douăzeci şi şapte de ani de viaţă episcopală şi-a câştigat iubirea entuziastă a săracilor, a nevoiaşilor şi a celor care sufereau nedreptăţi, dar era rău văzut de către cei din clerul său care tânjeau după viaţa liniştită. A fost chiar acuzat de către un preot cu numele de Brizio. A devenit proverbială fraza sa: "Dacă Cristos l-a suportat pe Iuda, eu de ce nu l-aş suporta pe Brizio?".

A murit pe poziţie, la 8 noiembrie 397 la Candes, în timpul unei vizite pastorale. Funeraliile sale, care au avut loc după trei zile, au fost o adevărată apoteoză; în acea zi, 11, Martin este amintit şi acum. El poate fi considerat primul sfânt nemartir care are sărbătoare liturgică. Acea dată a rămas şi ca punct de referinţă în contractele de locuinţe, de terenuri, de vânzare-cumpărare, în lumea agricolă: "noul vin se bea la sfântul Martin", se spune şi acum în multe regiuni italiene şi franceze. Jumătatea foarte celebrei mantale pe care sfântul Martin a împărţit-o cu un sărac la Amiens, fiind luate numeroase franjuri pentru a îmbogăţi diferitele relicviare, este păstrată cu grijă într-o capelă (numele derivă tocmai de la "cappa", manta), iar custodele a luat numele de capelan. Sfântul Martin a lăsat urme despre sine până şi în vocabular. (M. Sgarbossa, L. Giovannini, Sfântul zilei, Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei)

Spovedania lui Steinhardt

Constantin Noica, Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George, Mihai Radulescu, Barbu Slatineanu, Al. Paleologu, Arsavir Acterian, Vladimir Streinu, Nicolae Radian, Sandu Lazarescu, Pastorel Teodoreanu, Marietta Sadova, Theodor Enescu… Între 11 decembrie 1958 şi 12 noiembrie 1959 toţi aceştia sînt arestati rînd pe rînd şi vor alcatui „lotul Noica“. Cu totii „complotasera împotriva orînduirii de stat“. Cu totii se întîlnisera în casa unuia sau altuia dintre ei si îl ascultasera pe Noica citind pagini, fie dintr-o scrisoare catre Cioran, fie din cartile la care lucra, din Anti-Goethe sau din paginile despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel.

Sînt condamnati la pedepse care variaza între un an si 25 de ani de închisoare. În 1964 sînt gratiati. Pus în libertate, Noica ramîne sub o continua supraveghere, de care au de altminteri parte toti fostii detinuti politici. Prima lui grija este sa-i revada pe toti cei pe care îi facuse „sa înfunde puscaria“ si sa le ceara iertare. De la Mihai Radulescu nu mai poate primi iertarea. Acesta reusise sa se sinucida în celula, la cîteva luni de la arestare. („Totul îi iesea lui Mihai“, ne-a spus Noica ani de zile mai tîrziu. „Pîna si sinuciderea i-a reusit.“) Cînd ajunge în fata Siminei Mezincescu (si ea facuse parte din lot), îi cade în genunchi rugînd-o sa-l ierte pentru ca-i distrusese viata. (Ajunsa acasa, fetita n-o mai recunoscuse si o vreme n-a vrut sa creada ca e mama ei).

Pustnicii - între cer și pământ