luni, 5 noiembrie 2012
Preotul – icoana lui Cristos Răscumpărătorul (I)
„Noi suntem avangărzile dintr-o luptă de moarte, şi avem în spatele nostru poporul nostru” (Bernanos G., Sotto il sole di Satana, 257).
Nu putea să lipsească în opera lui Bernanos reflexul lui Cristos răstignit şi în agonie în cei care sunt alter Christus: preoţii. I-a iubit, i-a studiat şi i-a ales ca protagonişti ai romanelor sale mai cunoscute, ca în ei, întrupânduse la maximum Cuvântul, să se concentreze la maximum agonia. Mulţimi de suflete sunt legate de preot cu fire tainice şi adesea decisive. De fapt el este „avangarda”. Dacă el cade, totul se darâmă; dacă rezistă, nimic nu este pierdut. Toate dramele – pasionale şi spirituale – fac referinţă la drama sa, alimentându-se şi luminându-se reciproc. Atârnat între pământ şi cer, se ridică la măreţia epică: ca acei eroi mitologici de care depinde mântuirea sau ruinarea unui întreg popor şi care înfruntă, în fiecare luptă, duşmani supraumani[1]. Să ne apropiem de doi dintre sfinţii bernanosieni, cei mai renumiţi.
1. Abatele Donissan – protagonistul din Sous le soleil de Satan – un tânăr care nu a cunoscut răul: „a urât păcatul” (ibidem, 263), „a învăţat să-l cunoască din gura păcătoşilor” (ibidem, 140). Atunci când are revelaţia păcatului, intuieşte că misiunea sa este să lupte cu el, cu orice preţ, şi atunci tânărul vicar taciturn, s-a oferit, în tăcere şi în umbră, păcătosului, despotul său – „un copilandru plin de vicii şi de plictiseală” (ibidem, 235) – care pe tot parcursul vieţii nu avea să-i mai dea nici un răgaz. Orele petrecute ascultând confesiuni sunt însoţite de posturi, penitenţe, renunţări de orice fel. Pentru a-l alunga şi a-l îndepărta pe Satana din suflete, renunţă la totul: odihnă, pace interioară, onoare, mângâieri umane; pe de altă parte, atunci când priveşte Crucifixul sesizează o aş atracţie încât crede că trebuie să blesteme şi să alunge de la sine chiar bucuria şi speranţa (cf. ibidem, 154 ş.u.). Convins că slujitorilor Domnului nu le rămâne altceva decât suferinţa unită cu aceea a lui Isus, se transformă într-o agonie vie: este „secretul suferinţei rodnice, al durerii care purifică” (ibidem, 308). Este de fapt rezultatul unor experienţe teribile: siguranţa plină de teamă de a fi învins, chiar înainte de luptă; „insuportabila senzaţie că este prins într-o capcană”; „secătuirea speranţei” (ibidem, 228); „nevoia de a muri, asemenea dorinţei lacrimilor”, o „oboseală disperată”, chemarea abisului şi a întunecimilor (cf. ibidem, 237-238); convulsiile disperării (ibidem, 252-253: „sufocat de nelinişte” ajunge să „dubiteze de mântuirea sa”). Sufletul lui Donissan este sub greutatea păcatului pe care el, ca şi Cristos, l-a luat asupra sa. Ştie că „poartă în sine acest balast şi nu are curajus să-l descarce: unde să-l arunce? Într-o altă inimă?” (ibidem, 239). Este necesar să rămână „la picioarele crucii, fără prieteni, mereu singur” (ibidem, 239), expus tuturor furtunilor tentaţiei care îi apare ca şi „zămislirea unui altul în sine” (ibidem, 239). Poate dărui altora consolare în măsura în care el rămâne lipsit de ea[2]; atât poate fi instrument de mântuire (mai ales pentru Mouchette) cât este dispus să suporte – dacă aşa îi place lui Dumnezeu – condamnarea sufletului său:
duminică, 4 noiembrie 2012
Duminica XXXI (B) - introducere
Introducere. Evanghelia de astăzi ne prezintă pe un contemporan al lui Isus, un cărturar, om de cultură, care-i pune Domnului întrebarea: "Care este cea dintâi dintre porunci?" Şi are norocul de a auzi răspunsul direct de la Isus: "Să iubeşti pe Domnul din toată inima ta". Apoi Isus completează: "A doua este aceasta: să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi".
Desigur, în viaţa noastră avem multe lipsuri în privinţa acestei datorii de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri. Să cerem iertare Domnului.
Kyrie. Doamne Isuse, în ascultarea ta până la moartea pe cruce, tu ne-ai dat exemplu de iubire filială faţă de Tatăl. Doamne, miluieşte-ne!
Cristoase, tu eşti solidar cu toţi oamenii, ai trecut făcând bine tuturor. Cristoase, miluieşte-ne!
Doamne Isuse, tu cunoşti fragilitatea şi greutatea noastră de a împlini zi de zi legea exigentă a iubirii. Doamne, miluieşte-ne!
La Împărtăşanie. Doamne, studiind istoria am învăţat că idolatria este o caracteristică a trecutului, a popoarelor antice... Aşa ne facem iluzia că idolatria nu mai există în zilele noastre. În realitate ea şi-a schimbat doar numele, dar a rămas:
- idolatria puterii, pentru care se sacrifică orice demnitate;
- idolatria plăcerii, devenind adesea unicul criteriu de judecată în viaţă;
- idolatria banului şi a bogăţiei, iubită mai mult decât viaţa;
- idolatria zeilor din lumea sportului, a filmului, a muzicii, luaţi de mulţi ca modele pentru viaţa lor.
Câţi idoli sunt în mine, Doamne? Câţi idoli sunt în familia mea şi în comunitatea mea de credinţă?
Doamne, deschide-ne inima şi mintea, ca să ne vedem viaţa aşa cum o vezi tu, şi să avem forţa de a ne elibera de toţi idolii, ca să putem să te iubim şi să te slujim numai pe tine, unicul Domn şi unicul Dumnezeu, singurul în care ne putem realiza cu adevărat şi pentru totdeauna. Amin.
La sfârşit. Să credem şi să-l adorăm pe singurul Dumnezeu, unicul Domn al cerului şi al pământului. Mergeţi în pace.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)