Isus, așteptatu-l popoarelor
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (27 decembrie 2020)
Lecturi: Geneză 15,1-6; 21,1-3; Evrei 11,8.11-12.17-19; Evanghelia Luca 2,22-40; lecturi
Omilie
Liturgia ne propune celebrarea Sfintei Familii ca model al tuturor familiilor umane, cele creștine și nu numai. Nașterea Domnului dă o lumină nouă asupra acestui mister. Isus se naște într-o familie din Nazaret. Vine ca fiu al unei familii. Important e să privim ieslea… Familia îşi are rădăcinile în însăşi iubirea lui Dumnezeu. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu este unit, într-un fel, cu orice fiinţă omenească. Lucrează cu mâini umane, iubește cu inimă umană. Este un nou început în istoria universală a omului – bărbat și femeie; arată care este punctul de plecare, centrul fiecărei familii adevărate: este Isus Cristos. Textele biblice ni-l propun astăzi pe patriarhul Abraham și pe soția sa, Sara, în pragul unei promisiuni. Scrisoarea către Evrei prezentă viața lui Abraham pătrunsă de credință și speranță. Evanghelia descrie o comunitate formată din Iosif, Maria și Isus, cu o mare sobrietate și discreție, ca să se împlinească Scripturile.
În prima lectură (Gen 15,1-6; 21,1-3), ni se vorbește despre credinţa lui Abraham. Pentru omul antic viață fără copii era un semn de condamnare din partea lui Dumnezeu. Abraham și Sara erau în vârstă: „căci merg din viaţă fără copii” (v. 2). „Iată, tu nu mi-ai dat descendenţă şi de aceea mă va moşteni un servitor al casei mele” (v. 3), i-a spus Abraham Domnului. E mâhnit Abraham: nu putea să înțeleagă cum de nu avea urmași: „moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc” (v. 2). Pare resemnat de acest deznodământ. Este o criză... Dumnezeu îi face patriarhului cunoscut: „Nu te va moşteni acesta! Căci cel care va ieşi din măruntaiele tale, el te va moşteni” (v. 4). Dumnezeu participa la suferința lui Abraham: „Nu te teme, Abram! Eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare” (v. 1). Intervine cu aceste cuvinte: „nu te teme!” Domnul asigură o schimbare: „Eu sunt scutul tău!” El ascultă cuvântul și se lasă purtat în noapte, căci cerul este înstelat, luminează întunericul. Noaptea obscură a lui Abraham și a Sarei se sfârșește cu promisiunea divină. „Priveşte spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri! […] Aşa va fi descendenţa ta” (v. 5). Ei nu mai îndrăzneau să spere! Dar, copilul vine! Este o promisiune de nemaiauzit! Abraham a crezut în Dumnezeu ce-i promitea un urmaș! În acest fiu, Dumnezeu își descoperă iubirea și fidelitatea sa față de patriarh. Înţelegem că credinţa nu este doar o aderare la ideile altora, ci a merge pe un drum nou arătat de Domnul. Se încrede în promisiunea sa, fără rețineri: „a crezut în Domnul şi Domnul i-a considerat aceasta ca dreptate” (v. 6). În schimb, femeia sa, Sara, a izbucnit în râs la auzul anunțului nașterii: „Sara a râs în sine” (Gen 18,12). „Ba ai râs!” (Gen 18,15), îi spune Domnul. Acum, este întoarsă să surâdă, căci Isac se traduce în limba ebraică „el râde” sau „surâde”, cu referință fie la Dumnezeu, fie la Abraham, fie la Isac, fie la Sara, care nu înceta să surâdă. Un copil nu este simpla „operă umană”, ci surâsul lui Dumnezeu. Credința Sarei nu o împiedică să râdă de ceea ce i se pare imposibil. Totuși este promis de Dumnezeu, căci „oare este vreun lucru cu neputință pentru Domnul?” (Gen 18,14). La încrederea lui Abraham, Domnul surâde! Abraham este fericit!
Și în Scrisoarea către Evrei (Ev 11,8.11-12.17-19) este oferită figura lui Abraham – o viață deschisă prezenței lui Dumnezeu. Prin credință, Abraham pleacă fără să știe unde se merge, încrezându-se doar într-un cuvânt. Prin credință primește promisiunea unei descendențe atunci când atât el și soția sa, Sara, sunt bătrâni și fără să aibă posibilitatea de a naște. Credința înseamnă să te deschizi spre ceva sau spre Cineva. Credința este acceptarea unei persoane, nu a unui adevăr: acceptarea unui mister. Chiar și atunci când Dumnezeu pare să-i ceară jertfa unicului său fiului, Isac, patriarhul trece această încercare radicală, în care omul arată cine este în adânc. Scrisoarea amintește până unde ajunge această credință: „să-l jertfească pe singurul” său fiu, căci „el credea că Dumnezeu este atât de puternic încât să învie morţii” (v. 19). Este momentul în care nu îl reține pentru sine ca proprietatea sa – redându-l lui Dumnezeu – Abraham primește pe Isac ca „dar”, simbol al alianței fidele. Domnul vrea să-l dea tatălui său nu numai pe Isac, ci o mulțime nenumărată. Abraham devine tată a tuturor credincioșilor. În seminția sa se va naște Isus – adevăratul Isac – în care toate promisiunile sunt îndeplinite.
În Evanghelia după Luca (Lc 2,22-40) ne este oferită mărturia Mariei şi lui Iosif la patruzeci de zile după naşterea lui Isus: ei merg la templul din Ierusalim pentru a-l oferi Domnului pe pruncul Isus. Primul lucru și cel mai important pas este amintirea că copilul este a lui Dumnezeu: vindecă instinctul de „posedare” care este opus „gratuității”. Acel copil, o dată ajuns mare, va da regula de aur: „în dar ați primit, în dar să dați” (Mt 10,8). Nu rețin pentru ei darul, dar îl redau lui Dumnezeu și astfel îl încredințează Domnul și tuturor oamenilor care așteaptă mântuirea. Este un gest important prezentarea la templu, însemna: „Dumnezeul meu, acest copil tu ni l-ai dăruit. Ei bine, noi ţi-l dăm înapoi. Știm că noi nu suntem proprietarii lui. Ştim că va avea altceva de făcut pentru noi: salvarea omenirii!”
Suntem în templul din Ierusalim. Când s-au împlinit patruzeci de zile, conform legii lui Moise, Iosif şi Maria merg să-l prezinte la templu pe copilul Isus, aşa cum prevedea legea ebraică. Vin în casa Domnului și pe prag, întâlnește două ființe cufundate în viața spirituală, doi bătrâni, Simeon și Ana, a căror ochii sătui de bătrânețe, dar tineri în dorință. Îl întâlnesc pe Mesia! Liturgia are loc curte deschisă tuturor: „l-a luat în braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: «Acum, slobozeşte-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!»” (v. 28-32). Isus este așteptatu-l popoarelor!
Este simbolul aşteptării lui Israel. „Săracii lui Yahve” invocă ziua în care Adonai [Dumnezeu, în ebraică] le oferă darul său – trimiterea lui Mesia. Isus un este un răscumpărat, precum ceilalți copii ai evreilor. Numele său – „Dumnezeu mântuiește” – spune că el este salvatorul oamenilor: „astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul!” (Lc 2,11). Aceştia spun un lucru extraordinar: acest copil nu vă aparţine; el aparţine poporului evreu; este mântuirea întregii omeniri. E ca şi cum ar spune Mariei: „Tu tocmai ai adus pe lume un copil. Îţi va fi greu… Dar trebuie să-l dăruieşti lumii!” Copilul nu aparţine părinţilor săi. El este un „dar” al lui Dumnezeu. Trebuie repetat aceasta fără încetare.
Părăsind templu, se îndreaptă spre Nazaret. Acolo, se pregăteşte mântuirea pe care Dumnezeu o oferă oricărui om. „A coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor”. Este viaţa de zi cu zi a acestei familii de la Nazaret formate din Iosif, Maria şi Isus, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om. Luca adaugă alte două note care îl deosebesc pe copilul Isus de ceilalți copii: „era plin de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era asupra lui” (v. 40). „Înțelepciune” – deschidere față de Dumnezeu; „har” – prezența vie a Domnului, a lui Yahve.
Să privim la familia de la Nazaret! Astăzi trebuie să descoperim modul nou de a fi familie. Sfânta Maria şi sfântul Iosif să ne ocrotească și să ne ajute să avem curajul adevăratei familii!
Bibliografia [anul B]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996; Bianchi E., http://www.monasterodibose.it; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Brèthes Ch., Feuillets liturgiques. Année B, Éditions Paulines, 1983; Brèthes Ch., Liturgia della festa. Anno B. Introduzioni, monizioni, proposte: un sussidio a foglietti separabili per preparare la messa, Messaggero Padova 1984; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Follo F., http://francescofolloit.blogspot.com; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Piccolo G., http://www.clerus.va/content/clerus/it/omelie; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Ronchi E., http://avvenire.it; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu