Plugușorul... Un An Nou fericit – 2015!

Plugușorul ca la Moldoveni   

 

 

Un An Nou – 2015:
plin cu împliniri și pace în suflet!

 

Din an în an (Maicile de la Mănăstirea Camarzani)   

 

Din an în an

 

1. Din an în an sosesc mereu

la geam cu Moş Ajun.

E ger cumplit, e drumul greu,

da’i obicei străbun.

Azi cu strămoşii cânt în cor

colindul sfânt şi bun.

Tot Moş era şi-n vremea lor

bătrânul Moş Crăciun!

 

2. E sărbătoare şi e joc

în casa ta acum.

Dar sunt bordeie fără foc

şi mâine-i Moş Ajun!

Şi-acum te las, fii sănătos

şi vesel de Crăciun.

Dar nu uita când eşti voios:

române, să fii bun!

 

† Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu: Maria, păstrătoarea Cuvântului (omilie) - Anul Nou

Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu
Madonna del Riposo - de Roberto Ferruzzi

Evanghelia – Luca 2,16-21: Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus. Când s-au împlinit opt zile, a fost circumcis şi i s-a pus numele Isus, aşa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit.

Omilie

 

Evanghelia sărbătorii Sfintei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu – prima azi a Anului Nou – este o parte din evanghelia Crăciunului. Şi acest lucru este deja semnificativ. Copilul şi mama nu se pot separa. În evanghelia de astăzi Mama este amintită cu discreţie, ca totdeauna. Mama este în umbra Fiului. Dar nici un loc nu este mai luminos decât acesta. În fragmentul evanghelic de astăzi, care vorbeşte mai ales despre Isus, Mama este amintită de trei ori: păstorii au găsit pruncul şi pe mama sa; după ce au trecut cele opt zile prescrise pentru circumcizie, i-a fost dat copilului numele „Isus”, „aşa cum a fost numit de înger înainte de a fi zămislit în sânul mamei”; Maria, din partea sa, păstra toate aceste lucruri şi medita la ele în inima sa.

 

Nota cea mai importantă este aceasta din urmă. Uimirea Mariei se distinge de uimirea generală. Şi Maria aude cuvintele („toate aceste cuvinte”), care explică evenimentul pe care ea îl vede şi îl trăieşte. Cuvinte, pe care ea le păstrează în inima sa, în sine. Cuvintele, care în alţii trezesc uimire, în ea devin ascultare conştientă, gânditoare şi inteligentă: inima indică toate acestea. Cuvântul „a păstra” – este singurul verb la indicativ şi, prin urmare, conduce toată fraza – nu spune simplu „a aminti”, dar subliniază grija şi atenţia, ca atunci când ai în mâini un lucru preţios. Ascultarea interioară a Mariei este prelungită, nu doar de un moment, cum sugerează verbul atunci când este la perfect. „Meditându-le” spune apoi că păstrarea Mariei nu este o conservare pasivă, inertă, ci o păstrare activă şi vie, care leagă şi confruntă un lucru cu altul (acesta este sensul verbului grec: confruntare, comparare), căutând să înţeleagă logica profundă, direcţia şi adevărul lucrurilor care pot să pară fără nici o legătură sau de-a dreptul în contrast unele cu altele. Este exact ce face Maria auzind, pe de o parte, cuvintele care proclamă gloria Pruncului (cuvinte auzite de ea însăşi de la înger la buna vestire) şi, pe de altă parte, văzând „un prunc înfăţat în scutece şi pus într-o iesle”. Este obişnuinţa tensiune dintre măreţie şi micime, glorie şi sărăcie, care constituie urzeala evenimentului creştin. Ascultarea Mariei devine aşadar o interpretare adevărată şi proprie care face lumină asupra misterului lui Isus. Maria nu este doar Mama lui Isus, îi este şi cea mai profundă interpretă.

(pr. Bruno Maggioni [01.01.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5917).
  

Paula Seling - Narcisa Suciu [colinde] (1 oră și jumătate)

Narcisa Suciu

 

Paula Seling

 

 

Adevărul despre Moş Crăciun

Moș Crăciun în genunchi
în fața copilului Isus -
de Gaya Willard

Moş Crăciun

Cu mult timp în urmă, o fetiţă a trimis o scrisoare publicaţiei The Sun din New York (se întâmpla în 1897, iar povestea este prezentată aici). Micuţa Virginia O’Hanlon, de opt ani, avea o întrebare foarte importantă de pus: “Unii dintre prietenii mei spun că nu există Moş Crăciun. Tata spune: ‘Dacă apare în The Sun, atunci aşa este.’ Vă rog să îmi spuneţi adevărul: Există Moş Crăciun?” Răspunsul, publicat în The Sun de Francis P. Church, începea aşa:

“Virginia, prietenii tăi greşesc. Au fost afectaţi de scepticismul unor vremuri sceptice. Ei nu cred decât ceea ce văd. Ei cred că nu poate exista ceva ce nu poate fi cuprins de minţile lor mici. Toate minţile, Virginia, fie ele de oameni mari sau de copii, sunt mici. În acest măreţ univers al nostru, omul este doar o insectă, o furnică, în intelectul lui, prin comparaţie cu lumea nemărginită din jurul lui.”

Actorul tăcut în această dramă a fost tatăl Virginiei, dr. Philip O’Hanlon, care se pare că a ales să nu îi răspundă fiicei la întrebare, îndreptând-o spre ziar. Nu avem nimic care să ne lămurească de ce a făcut aşa. Poate că nu a dorit să fie cel care zdrobeşte credinţa fiicei sale în Moş Crăciun şi s-a gândit că este mai bine ca vestea proastă să i-o dea ziarul. Sau poate pentru că era medic, deci om al ştiinţei, dr. O’Hanlon s-a decis că Virginia este suficient de mare să înceapă să caute răspunsurile la întrebările vieţii în lumea largă de dincolo de cercul familiei ei.

Oricum ar fi, dilema dr. O’Hanlon, spre deosebire de cea a fiicei lui, nu a primit niciodată un răspuns. Până astăzi părinţii se întreabă dacă să le spună sau nu copiilor despre Moş Crăciun. Apologeţii de la “Catholic Answers” primesc întrebări pe această temă an de an. Uitaţi un exemplu: “Catehismul Bisericii Catolice, la nr. 2485, este foarte clar că nu ar trebui să minţim, oricare ar fi motivul. Cum putem atunci să justificăm minciunile spuse copiilor despre Moş Crăciun, Iepuraşul de Paşti sau Zâna Măseluţă? Cum să justificăm că sunt persoane reale când noi de fapt ştim că nu sunt?”

Poate aţi observat din această întrebare că acum părinţii, nu copiii, sunt victimele la ceea ce Francis Church descria ca “scepticismul unor vremuri sceptice”. Privind în termeni de alb şi negru, ei nu mai văd griul. Un anume fapt fie este adevărat, fie este o “înşelăciune”. Cinstit vorbind, această atitudine arată o sărăcire a înţelegerii naturii limbajului, gândirii şi adevărului.

Să ne oprim puţin şi să aruncăm o privire în istorie. Poveştile care se spun astăzi despre Moş Crăciun sunt de fapt legende privind viaţa unei persoane reale: Sf. Nicolae de Mira, un Episcop din secolul al VI-lea, de pe teritoriul de astăzi al Turciei. Acesta a participat la primul Conciliu de la Niceea – unde se spune că l-ar fi pălmuit pe ereticul Arie pentru că a negat divinitatea lui Isus Cristos – şi a fost considerat patronul copiilor pentru generozitatea arătată faţă de ei de-a lungul vieţii sale. De exemplu, se spune că ar fi oferit zestrea necesară pentru trei fete care dacă nu se căsătoreau ar fi ajuns să fie vândute ca sclave. De-a lungul secolelor, legendele despre viaţa Sf. Nicolae au fost completate de mituri nord-europene, culminând cu povestea pentru copii “O vizită a Sf. Nicolae”, de Clement C. Moore, care îl prezintă pe Sf. Nicolae ca un “bătrân şi vesel spiriduş”, ce călătoreşte prin lume în Ajunul Crăciunului, într-o sanie trasă de reni, împărţind cadouri copiilor.

Dilema pentru părinţi apare din faptul că, mai devreme sau mai târziu, copiii vor afla că părinţii lor sunt cei ce oferă cadourile de Crăciun şi de Paşti, respectiv bănuţii pentru dinţii căzuţi. Din experienţa mea, aş spune că părinţii se îngrijorează prea mult despre modul cum vor primi copiii vestea. Mulţi copii, de-a lungul multor generaţii, au acceptat pur şi simplu această informaţie ca parte a procesului lor de creştere, şi de fapt unii “complotează” la păstrarea mitului, nelăsându-i pe părinţi să îşi dea seama că ştiu marele adevăr despre Moş Crăciun. Un motiv poate fi că doresc să mai primească daruri, dar uneori şi pentru că nu vor să strice surpriza părinţilor, nici bucuria fraţilor mai mici.

Poate că sunt totuşi copii sunt sensibili la problema adevăr versus minciună şi care s-ar putea întreba sincer dacă părinţii i-au “minţit” despre Moş Crăciun. Un mod de a răspunde acestei preocupări ar putea fi să se explice contextul povestirii şi cum a apărut mitul, explicându-le chiar copiilor că “Hai să ne imaginăm că…” este un joc pentru oamenii de orice vârstă. Dar în cele din urmă este “minciună” să permiţi copiilor să creadă într-un mit? În opinia mea aici avem de-a face cu o neînţelegere a naturii miturilor.

Culturile creează şi încurajează miturile ca mijloace de înţelegere a lumii din jurul lor. În absenţa ştiinţei, anticii aveau nevoie de căi de explicare a fenomenelor naturale, precum mişcarea soarelui, pe care nu o puteau examina direct. Oamenii moderni zâmbesc cu superioritate la gândul că vechii greci credeau că zeul Helios trage o caleaşcă de aur pe cer zi de zi. Ceea ce ignoră este faptul că anticii ştiau foarte bine că această imagine nu reprezintă un adevăr în sine, ci doar o poveste ce comunica un adevăr important: există motive pentru care avem perioade de lumină şi perioade de întuneric, chiar dacă anticii greci nu puteau să le explice încă ştiinţific. Poate că noi avem acum căile de a explica fenomenul în termeni ştiinţifici, dar nu am pierdut nevoia de poveşti sau de mituri. Iar unii dintre cei ce învaţă cel mai bine din poveşti sunt copiii.

Şi atunci: ce pot învăţa copiii despre lumea lor crezând în Moş Crăciun? Ei bine, un lucru pe care îl pot învăţa este că faptele bune sunt răsplătite, iar faptele rele sunt pedepsite, nu doar pentru că aşa spun părinţii, ci pentru că există ceva mai mare decât părinţii lor care ne cere să acţionăm corect, drept, să avem un comportament bun. Zilele trecute, sora mea conducea maşina, avându-i pe copii în spate, când o maşină a pornit brusc pe roşu. Nepoata mea, de zece ani, a sugerat ca omul să fie dat pe mâna poliţiei. Nepoţelul, de patru ani, a fost de acord cu ideea, dar a completat: “Şi pe mâna lui Moş Crăciun! O să-l pună pe lista celor răi!”

Copiii pot să înveţe de asemenea din legenda lui Moş Crăciun că facem parte dintr-un univers mai larg, dar şi că suntem vegheaţi şi ajutaţi de spirite bune pe care nu le putem cunoaşte empiric. Acesta poate fi punctul de plecare pentru a le vorbi despre comuniunea sfinţilor. Şi deoarece Moş Crăciun are la bază o persoană reală, ei nu trebuie să se oprească să creadă în el: trebuie doar să îşi maturizeze înţelegerea asupra modului în care Sf. Nicolae răspunde listelor lor de cerinţe.

Înseamnă cumva că părinţii catolici trebuie să le permită copiilor lor să creadă în Moş Crăciun? Evident că nu. Dacă un părinte nu se simte confortabil să meargă pe această cale legat de Moş Crăciun (sau de Iepuraşul de Paşti sau de Zâna Măseluţă), atunci el este liber să lase deoparte aceste poveşti în formarea copilului său. Dar cred că părinţii catolici trebuie să îşi educe copiii să nu stricte bucuria inocentă a altor copii spunându-le acelora că astfel de persoane sunt imaginare.

Virginia O’Hanlon a aflat în cele din urmă, desigur, adevărul despre Moş Crăciun. Ce s-a întâmplat după ce a descoperit adevărul? A ajuns educatoare. De-a lungul vieţii ei, O’Hanlon a continuat să încurajeze credinţa în existenţa lui Moş Crăciun, trimiţând copii ale editorialului lui Francis Church admiratorilor care i-au scris. Conform Wikipedia, O’Hanlon consideră că editorialul a avut un efect benefic asupra vieţii ei.

“Slavă Domnul, Moş Crăciun trăieşte şi va trăi pentru totdeauna. Şi peste o mie de ani, Virginia, şi peste de zece ori zece mii de ani de acum înainte, el va continua să bucure inimile copiilor” (Francis P. Church).

(Michelle Arnold, „Adevărul despre Moş Crăciun”; sursă:  http://lumea.catholica.ro/2014/12/adevarul-despre-mos-craciun/).

Il Dio della gioia - di Danile Ricci [muzică sacră]

Canti per la Messa di Natale:
1) Cantate al Signore
2) Signore, Figlio di Dio
3) Gloria nell’alto dei cieli
4) Alleluia
5) Signore della vita
6) E' Santo
7) Il Signore della gioia
8) Ora sei con noi
9) La mia anima exulta
10) Preghiera

† Sfânta Familie: Isus, Maria şi Iosif - Misiunea fiecărei persoane în viaţa de familie (omilie)

Prezentarea lui Isus în templu

Evanghelia – Luca 2,22-40: După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: Orice prim născut de parte bărbătească va fi declarat sfânt pentru Domnul şi să aducă jertfă, după cum este scris în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta consolarea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus, ca să îndeplinească prescrierile Legii cu privire la el, l-a luat în braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu spunând: “Acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace, după cuvântul tău, pentru că ochii mei au văzut mântuirea ta pe care ai pregătit-o în faţa tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău Israel!” Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: “Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul”. Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Venind şi ea chiar la aceeaşi oră, îl preamărea pe Dumnezeu şi vorbea despre [copil] tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui.

 Omilie

 

 

Templul din Ierusalim. Simeon şi Ana, doi bătrâni merg la locul de rugăciune şi-l întâlnesc pe Mesia; sunt simbolul întregii aşteptări a lui Israel, al acelor săraci ai lui Dumnezeu care invocă ziua în care Dumnezeu avea să ofere darul său şi să-l trimită pe Mesia. Iosif şi Maria merg în „casa lui Dumnezeu pentru a împlini Legea”.

 

Nu este vorba de gesturi goale, dar pline de semnificaţie, înăuntrul lor este viaţă, se revarsă în viaţa zilnică şi o transformă. Tocmai în acest ţesut viu al acestor zile de credinţă şi de speranţă realizează Duhul această întâlnire. Este o întâlnire de bucurie şi de lumină.

 

Cuvintele lui Simeon sunt splendide. Noi le recităm în fiecare seară, în rugăciunea de seară – „Completoriu” –, înainte de culcare. Ochilor trupului se prezintă doar un copil, însoţit de părinţii săi de condiţie modestă. Dar în ochii credinţei tocmai acel copil este mântuirea lumii, lumina dăruită oricărui om, bucuria poporului său.

 

Cuvintele bătrânului Simeon sunt pline de fericire. Dar nu lipseşte o obscuritate aparte, o profeţie, o prevestire de durere şi de tragedie. Acea „sabie” care străpunge şi se înfinge în sufletul Mariei schiţează refuzul care va fi rezervat lui Cristos, separarea dintre cel care îl acceptă şi cel care îl refuză şi trecerea dificilă prin suferinţă pe care mama sa va trebui să o înfrunte împreună cu Fiul răstignit.

 

Ceea ce are loc în templu nu priveşte numai personajele pe care le-am amintit... Este istoria oricărei familii creştine, a întâlnirilor sale cu Domnul, a momentelor fericite şi dureroase. Este istoria credinţei sale, a vieţii sale aparent asemănătoare cu aceea a atâtor alte persoane, dar străbătută de prezenţa lui Dumnezeu.

 

Părăsind templu ne aflăm la Nazaret. Acolo, în viaţa de fiecare zi, întreţesută de oboseală şi speranţă, se pregăteşte mântuirea pe care Dumnezeu o oferă oricărui om.

 

În oboseală şi speranţa fiecărei zile familiile noastre poartă înainte lucrarea lor, în vocaţia şi în misiunea pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

 

(pr. Roberto Rossi [28.12.2008]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=14356).

 

Sfântul Ioan, apostol, evanghelist

Sf. Ioan evanghelist și viziunea Ierusalimului
(1635-1638) - de Alonso Cano

“Domnul Isus l-a iubit cu predilecţie şi, din înălţimea crucii, ca într-un testament, l-a încredinţat ca fiu Fecioarei-mamă. Marele dar al iubirii, care din pescar l-a făcut discipol, l-a ajutat să intuiască şi să vestească cu o claritate particulară, dincolo de orice măsură a capacităţii umane, divinitatea necreată a Cuvântului” (MA I, 218).

Conform informaţiilor pe care le avem din Noul Testament, Ioan, împreună cu Iacob cel Mare, era fiul lui Zebedeu, un pescar de la Genezaret, şi al Salomeii, una dintre femeile care l-au urmat şi slujit pe Isus în timpul vieţii sale publice.

Discipolul

Prima întâlnire cu Maestrul l-a mişcat aşa de profund, încât şi-a amintit până şi ora: era pe la patru după-amiază. Împreună cu Andrei, fratele lui Petru, el se dusese la râul Iordan să-l asculte pe Ioan Botezătorul, şi când acesta l-a prezentat pe Isus care trecea, spunând: “Iată mielul lui Dumnezeu“, l-au urmat pe Nazarinean şi au rămas cu el toată după-amiaza. Din acel moment, Ioan, care era foarte tânăr, dar însetat de divin, şi-a găsit calea.

Când, după un anumit timp, Isus l-a chemat în mod expres să-l urmeze împreună cu fratele său, Iacob, cu Petru şi Andrei, i-a părăsit pe părinţi şi munca sa şi l-a urmat. Tatăl şi mama nu s-au opus, fascinaţi şi ei de figura lui Cristos şi crezând că fiul lor va ocupa un loc important în împărăţia mesianică ce părea iminentă. Mama sa, într-o zi, i-a cerut în mod expres aceasta, trezind resentimentele celorlalţi apostoli, dar răspunsul lui Isus şi evenimentele pătimirii au pus lucrurile la locul lor. Împărăţia mesianică, de fapt, era foarte diferită de ceea ce visau mulţi dintre contemporani: depăşea orice imaginaţie a lor şi nu se putea înfăptui decât prin cruce.

Ioan, în timpul vieţii publice a învăţătorului, a făcut parte din acel grup privilegiat al apostolilor care au fost prezenţi la învierea fiicei lui Iair, l-au contemplat pe Isus transfigurat pe munte şi i-au stat alături în momentele agoniei din Ghetsemani. Chiar dacă şi el a fugit, poate, în momentul arestării Maestrului, mai apoi a revenit pe urmele sale, împreună cu Petru şi, singurul dintre apostoli, l-a urmat până sub cruce. Aici i-a fost încredinţată Maria ca mamă, iar el i-a fost încredinţat ca fiu.

Apostolul

La primul anunţ al învierii, făcut de femei, a alergat împreună cu Petru la mormânt, a sosit primul, dar nu a intrat din respect faţă de Petru, şi a văzut că mormântul era gol, primul semn al învierii lui Isus, pe care apoi l-a contemplat în cenacol, împreună cu ceilalţi apostoli, în seara aceleaşi zile.

Apariţiile s-au succedat şi în cea de la lacul din Galileea a fost primul care l-a recunoscut pe Isus şi a strigat către ceilalţi: “E Domnul!”

Când Biserica a făcut primii paşi şi autorităţile de la Ierusalim au căutat să împiedice răspândirea noii doctrine, primii care au fost arestaţi au fost Petru şi Ioan, care nu s-au lăsat intimidaţi, convinşi că trebuie să asculte mai întâi de Dumnezeu şi apoi de oameni.

Era alături de Petru, când acesta a vindecat un olog la poarta templului, şi împreună cu el a mers în Samaria pentru a-i întări în credinţă pe primii convertiţi. Paul, amintind galatenilor despre călătoria sa la Ierusalim, îl numea pe Ioan “una dintre coloanele Bisericii”.

Când apostolii s-au răspândit în lume, Ioan, conform tradiţiei, s-a dus la Efes împreună cu Maria, unde a scris cea de-a patra evanghelie şi cele trei scrisori, şi unde a şi murit, la sfârşitul veacului I. Sfântul Irineu scria pe la anul 175: “Ioan, discipolul Domnului, acelaşi care s-a odihnit la pieptul său, a publicat şi el evanghelia, pe când stătea la Efes” (AH III, 1,1).

Scrierile

Astăzi, critica istorică atribuie unuia dintre discipolii săi scrierile lui Ioan. Chiar dacă acestea nu vor fi ieşit, material, din pana sa, nimeni nu poate nega că în conţinutul lor ele au ieşit din inima sa şi cuprind învăţătura pe care el a transmis-o Bisericilor care au avut fericirea să-l poată asculta.

Pe bună dreptate, Vögtle observa: “Evanghelia atribuită lui ne prezintă informaţii despre viaţa lui Isus, dar, de asemenea şi mai presus de toate, în privinţa situaţiei topografice şi asupra altor particularităţi ale Palestinei, care nu pot să provină decât de la unul care s-a născut acolo şi de la un martor ocular al vieţii lui Cristos. Tocmai pentru aceasta, Ioan, fiul lui Zebedeu, instruit de Învăţătorul într-o manieră aşa de energică şi de neuitat că drumul spre gloria mesianică trece prin durere, nu ar fi trebuit oare, rugându-se, discutând şi reflectând, să fi pătruns în modul cel mai profund în misterul drumului lui Cristos? El stă în spatele evangheliei ca un autentic garant, în spatele acelei evanghelii care, mai mult decât orice, luminează calea lui Cristos în toată dimensiunea sa supranaturală. E evanghelia Fiului veşnic al lui Dumnezeu, care a coborât din cer şi s-a întors în gloria Tatălui, situată dincolo de cruce.

Ţinând cont de situaţia efectivă a autorilor numeroaselor scrieri biblice, nu este de mirare dacă ştiinţa de astăzi tinde să nu-i atribuie direct ex-pescarului Ioan această evanghelie în forma în care ne este prezentată. Ea se gândeşte la un discipol al lui Ioan, crescut în limba şi în lumea culturală a sincretismului elenistic. Din această operă, “scriere de ruptură şi de propagandă” (R. Schnackenburg), care apără cu o pătrunzătoare eficacitate adevărul divinului Răscumpărător făcut trup şi purtător al revelaţiei împotriva dubiilor şi doctrinelor greşite ale timpului său, înainte de toate, împotriva gnosticismului în afirmare, emană spiritul, zelul arzător al fiului lui Zebedeu, luat în întregime din misterul lui Cristos.

A recunoaşte aceasta înseamnă a ne elibera şi de ingenua preocupare că vestitorul apostolic al lui Cristos, care se cufundă aşa de profund în meditarea misterului Răscumpărătorului şi a mântuirii noastre, ar fi avut-o în zilele bătrâneţilor sale pentru o autoexaltare lipsită de modestie. “Discipolul pe care îl iubea Isus”: aşa îl numea, pe drept, discipolul care a aşternut în scris evanghelia apostolului, maestrul său” (Manns P., I santi, I, Jaca Book, Milano 1987, p. 52-53).

Testamentul lui Isus

Se povesteşte că Ioan, fiind de acum foarte în vârstă, era dus pe un scaun în adunarea credincioşilor, ca să-i instruiască în privinţa învăţăturilor Domnului, şi el repeta mereu cuvintele poruncii noi. Creştinii, crezând că şi-a pierdut memoria, l-au întrebat de ce nu le mai vorbea şi despre altceva. Apostolul le-a răspuns: “Pentru că este porunca Domnului! Dacă o practicaţi, e suficient”.

Tradiţia voia să exprime cât a influenţat predica lui Ioan comunităţile creştine care gravitau în jurul oraşului Efes.

Dar inima gândirii lui Ioan este, fără îndoială, conţinută în al şaptesprezecelea capitol al evangheliei sale, sinteză admirabilă a vieţii lui Dumnezeu, care se revarsă şi dă formă vieţii discipolilor. Pentru aceasta, liturgia latină spune despre Ioan: “Tu, răpit în sublimitate, contempli tainele cereşti şi percepi misterele Mielului şi ale Bisericii”.

Sfântul Augustin comenta că toţi creştinii, prin credinţă, pot să participe la această lumină, la această “bucurie deplină în aceeaşi comuniune, în aceeaşi caritate, în aceeaşi unitate”.

 (Sursă:

http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3570/SF-IOAN-ap-si-ev.aspx).

Sfântul Ștefan (+31/32), primul martir



Sfântul Ștefan - de Walter Rane

„Ştefan, datorită iubirii, nu a cedat în faţa judecătorilor care se ridicau împotriva lui; din iubire faţă de aproapele, s-a rugat pentru cei care aruncau cu pietre asupra lui. Prin caritatea sa, făcea să strălucească adevărul înaintea celor rătăciţi, ca ei să se poată căi; caritatea i-a dictat să se roage pentru lapidatorii săi, ca ei să nu fie pedepsiţi” (Sf. Fulgenţiu de Ruspe, Discursuri, 3, 2: CCL 91 A, 906).

Aşa caracteriza sfântul Fulgenţiu de Ruspe figura lui Ştefan, dar meritul cel mai mare pe care tradiţia creştină îl atribuie acestui martir este acela de a fi contribuit la convertirea lui Saul sau Paul. Continuându-şi discursul său, de fapt, Fulgenţiu adăuga că Ştefan, “susţinut de forţa carităţii, l-a învins pe Saul şi a meritat să-l aibă însoţitor în cer pe acela care i-a fost persecutor pe pământ”.

Cine era Ştefan?

Nu ştim nimic despre originea sa. Era grec, după cum ne face să credem numele său, care în limba greacă înseamnă încoronat? Sau poate era un evreu educat în cultura elenistică, aşa cum adeseori se întâmpla în familiile ebraice de condiţie socială mai elevată? Ceea ce ştim cu siguranţă este că era foarte stimat în comunitatea creştină, într-atât încât figura pe primul loc pe lista diaconilor. Citind al şaselea şi al şaptelea capitol din Faptele Apostolilor, putem să reconstruim istoria ultimilor săi ani.

În slujirea la mese şi a cuvântului

Nu trecuse mult timp de la Rusalii şi comunitatea creştină crescuse în număr şi avea nevoie de o solidă organizare economică, deoarece membrii săi trăiau comuniunea bunurilor. Totul era pus, în mod liber, la picioarele apostolilor, şi aceştia trebuiau apoi să distribuie conform cu nevoile fiecăruia. O muncă nu numai delicată, dar care cerea şi mult timp.

Foarte curând, lucru de înţeles în acest sector, s-au iscat dificultăţi şi creştinii proveniţi din lumea elenistă s-au plâns, pentru că văduvele lor erau neglijate.

Apostolii au adunat comunitatea şi au propus să fie aleşi “şapte bărbaţi cu bună reputaţie, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, cărora să le încredinţeze această sarcină. Noi, în schimb, ne vom dedica rugăciunii şi ministerului cuvântului”. Primul a fost ales Ştefan, “bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt”. Cei aleşi au fost prezentaţi apostolilor, şi aceştia, “după ce s-au rugat, şi-au impus mâinile asupra lor”. În acest eveniment, Biserica a văzut instituirea ministerului diaconal.

Ştefan nu se limita numai la munca administrativă, dar era foarte activ şi în predică, înainte de toate, în rândul evreilor din diaspora, cum erau “cirenenii, alexandrinii şi alţii din Cilicia şi din Asia”, care treceau prin oraşul sfânt, din numărul cărora el i-a câştigat pe mulţi la credinţa în Isus cel răstignit şi înviat.

Evreii elenişti, văzând că mulţi dintre conaţionalii lor primeau noua credinţă, au răsculat poporul şi l-au acuzat pe Ştefan de “pronunţarea unor expresii blasfematoare împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu”.

Spre martiriu

Erau aceleaşi acuze îndreptate cu câţiva ani înainte împotriva lui Isus din Nazaret. Noutatea pe care el o aducea tulbura ideile lor tradiţionale în privinţa legii mozaice şi asupra valorii atribuite templului din Ierusalim. Chiar şi predica apostolilor suna a blasfemie în urechile lor.

Ştefan, arestat şi condus în faţa Sinedriului, a trebuit să asculte aceste acuze. Apoi, marele preot i-a adresat întrebarea rituală: “Aceste lucruri sunt adevărate?” Ştefan a răspuns printr-un lung discurs, cel mai lung prezentat de Faptele Apostolilor, parcurgând întreaga istorie a mântuirii până la Isus “Cel Drept, pe care voi acum l-aţi trădat şi ucis”.

“La auzul acestor lucruri, fremătau de mânie în inima lor şi strângeau din dinţi împotriva lui. Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, fixându-şi ochii spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta sa şi a spus: «Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!»

Atunci au început să strige puternic, acoperindu-şi urechile; apoi s-au năpustit împotriva lui, l-au scos afară din oraş şi au început să arunce asupra lui cu pietre. Şi martorii şi-au pus hainele la picioare unui tânăr numit Saul”.

Sinedriul nu avea puterea de a porunci execuţii capitale, şi nici nu a avut timpul să ducă procesul la capăt pentru a emite o sentinţă legală. Un grup de fanatici l-au scos pe acuzat, au aţâţat împotriva lui furia poporului, cu atât mai de nestăpânit cu cât este mai anonim.

Sub ploaia de pietre, Ştefan “se ruga şi spunea: «Doamne Isuse, primeşte sufletul meu»“. Când nu a mai reuşit să se ţină pe picioare, “s-a aplecat în genunchi şi a strigat puternic: «Doamne, nu le socoti lor aceasta de păcat». Spunând acestea, a murit”.

Creştinii au luat trupul martirului şi i-au făcut o înmormântare demnă. Foarte curând, istoria relicvelor sale a intrat în lumea legendei şi pretutindeni au apărut biserici în cinstea sa, dar monumentul cel mai frumos rămâne, fără îndoială, ceea ce Luca a scris despre el în Faptele Apostolilor.

Biserica şi sinagoga

Până în acel moment, apostolii nu voiau o ruptură cu sinagoga, ba chiar se aşteptau ca şi aceasta să primească vestea cea bună ca o deschidere normală spre împlinirea tuturor promisiunilor mesianice. Dar oamenii cei mai reprezentativi ai sinagogii, cu puţine excepţii, cum este şi aceea a lui Nicodim, nu reuşeau să-l vadă în Isus din Nazaret pe Mesia cel mult aşteptat.

Cât priveşte apoi autorităţile politice: pentru romani, tensiunea dintre comunitatea creştină şi sinagogă era considerată una dintre multele conflicte religioase aşa de frecvente între iudei, cărora nu trebuia să le acorde foarte mare importanţă; pentru regele Irod Antipa, urât din inimă de populaţie, era, în schimb, o bună ocazie pentru a se pune de acord cu Sinedriul şi a-şi câştiga un anumit respect.

Creştinii, persecutaţi de toţi, după martiriul lui Ştefan, au început să emigreze spre alte oraşe ale Palestinei şi în ţările dimprejur, purtând cu ei credinţa şi altor evrei şi, mai presus de toate, păgânilor care aderau la credinţă într-un număr tot mai mare.

Între Biserică şi sinagogă distanţa s-a mărit, conducând la separare. Sinagoga se închidea în ea însăşi pentru a se apăra şi purta înainte propriile valori tradiţionale; Biserica, tot mai introdusă în lumea greco-romană, începea acea operă extraordinară de înculturare a evangheliei, care stă la baza culturii noastre.

 

(Sursă:

http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3569/SF-STEFAN-primul-martir.aspx).

 

Concert din noaptea de Crăciun - de Andre Rieu [video]

 

 

 

Crăciun binecuvântat și sărbători fericite!

Adorația păstorilor - de Bartolome Esteban Murillo

 „Tu ești peste heruvimi,

tu ai schimbat condiția noastră mizerabilă

din această lume când ai devenit una ca și noi”

(sfântul Atanasie).
 

Contemplarea cu ochii credinţei  a naşterii mântuitorului ne dă ocazia să ne minunăm în fiecare an de acest mare dar făcut omenirii de către Tatăl: pe însuşi Fiul său unul-născut.

Venirea lui pe pământ în simplitate, în umilinţă şi în sărăcie ne reaminteşte că bucuria stă în lucrurile mici şi că „cei mici” sunt primii care se bucură de vederea Pruncului minunat. Totuşi, Cristos a venit în lume pentru a aduce un mesaj de speranţă tuturor oamenilor, deoarece el vrea ca toţi să fie mântuiţi.

Celebrarea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos să ne amintească să ridicăm fruntea de la preocupările, grijile şi temerile noastre, pentru a urmări steaua ce aducea marea veste a mântuirii şi a ne îndrepta privirea, inima şi viaţa către Domnul păcii şi al bucuriei!

 

Mesajul Majestății Sale Regelui Mihai I de Crăciun 2014

Regele Mihai I

† Nașterea Domnului (Crăciunul - noaptea): Minunăţia simplităţii (omilie)



Adorația păstorilor -
de Matteo Rosselli (17th century)

Evanghelia – Luca 2,1-14: În zilele acelea, a venit un decret din partea împăratului August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa. Şi Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei. În acelaşi ţinut erau unii păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii. Şi le-a apărut un înger al Domnului şi gloria Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei au fost cuprinşi de o mare spaimă. Îngerul le-a spus: “Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul. Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle”. Dintr-o dată, s-a unit cu îngerul o mulţime din oastea cerească, lăudându-l pe Dumnezeu şi spunând: “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!”

 

Omilie

 

În liturghia din noaptea şi din dimineaţa Crăciunului, liturgia Naşterii ne propune relatarea naşterii lui Isus după Luca (Lc 2,1-10). Imaginea „pruncului înfăţat în scutece şi pus într-o iesle” – pe care Luca o repetă de trei ori – şochează prin simplitatea ei totală. Ceea ce uimeşte cel mai mult este absenţa oricărei trăsături de minune. Păstorii, da, sunt învăluiţi şi plini de teamă în faţa gloriei lui Dumnezeu, dar semnul pe care îl primesc este simplu: „Veţi găsi un prunc înfăţat şi pus în iesle”. Şi când ajung la Betleem nu văd altceva decât „un copil pus în iesle”. Minunăţia Crăciunului stă aici. Fără descoperirea de către îngeri nu vom înţelege că acel copil pus într-o iesle este Domnul. Şi fără pruncul pus în iesle nu vom înţelege că gloria adevăratului Dumnezeu este diferită de gloria omului.

      

Că vestea plină de bucurie a naşterii Mântuitorului este anunţată păstorilor mai întâi nu trebuie să ne surprindă: este simplu o anticipare clară a comportamentului viitor al lui Isus, care, frecventându-i pe cei săraci, pe vameşi şi păcătoşi, avea să irite mult pe bine-gânditorii timpului său. Pacea pe care cântecul îngerilor o pune în legătură cu venirea lui Isus este o pace care diferă de concepţia romană şi de cea ebraică. La Roma s-a dezvoltat o filosofie politică ce susţinea ridicarea cetăţii la rangul de putere mondială: Roma purta războaiele sale pentru a impune legile păcii celor învinşi, pentru a le garanta astfel ordinea, siguranţa şi civilizaţia. Nu la acest concept de pace face aluzie apostolul Paul, dar nu este nici conceptul de pace pe care îl învăţau rabinii legii în iudaism. Pentru ei pacea era concepută ca un acord între părţi, care îşi recunoşteau reciproc drepturile şi posibilităţile de viaţă, limitând fiecăruia propriile exigenţe.

       

Este vorba, fără îndoială, despre o concepţia de înţelepciune profundă, dar care rămâne totuşi închisă într-o bună voinţă a oamenilor. Luca se plasează în schimb pe linia tradiţiei profeţilor, pentru care pacea este un dar al lui Dumnezeu, un miracol al intervenţiei sale salvatoare, un dar pentru toţi oamenii pe care el îi iubeşte. Şi iubirea sa nu are margini şi nu face diferenţe. Cu precizarea: pacea dintre oameni este transcrierea pământească a ceea ce se întâmplă în cer. Gloria în înaltul cerului, pe pământ pace între oameni. Aşadar, dacă se vrea a da glorie lui Dumnezeu este necesar a construi pacea.

 

(pr. Bruno Maggioni [25.12.2005]; trad.pr. Isidor Chinez; susa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5867).

 

Scrisoare pastorală – Crăciun 2014 ( † Petru Gherghel )

Ep. Petru Gherghel

Pregătiţi-vă să-l întâmpinăm pe Domnul,

care vine la noi, împreună cu noul nostru

fericit Anton Durcovici

El este bucuria şi fericirea noastră!

Timpul Adventului, care a început de câteva zile, este un timp de pregătire la o nouă întâlnire cu iubirea Tatălui, care ne iubeşte atât de mult încât ni l-a dat pe însuşi Fiul său unic şi ni-l oferă mereu ca prin el să avem viaţă şi s-o avem din belşug (cf. In 3,16; 10,10).

Ne pregătim, aşadar, să-l întâlnim pe Domnul, pe Isus, Mântuitorul făgăduit, care a ales să se facă asemenea nouă, pentru ca noi să putem deveni ca el şi prin el fii ai aceluiaşi Părinte ceresc.

Ne pregătim să-l întâlnim pe însuşi Fiul lui Dumnezeu sub chipul unui prunc, aşezat pe braţele Maicii sale, semnul celei mai mari minuni din istoria mântuirii, în care descoperim iubirea infinită a lui Dumnezeu, făcută vizibilă pe pământ.

Crăciunul, ziua de naştere a pruncului Isus, a îmbucurat şi continuă să îmbucure inimile tuturor oamenilor, care descoperă în el toată iubirea şi tot sensul existenţei noastre.

Crăciunul rămâne dovada legăturii omului cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu făpturile sale.

Spre acest eveniment şi mister al istoriei ne pregăteşte, an de an, toată învăţătura Vechiului Testament, toţi profeţii şi toţi cei care, inspiraţi de Dumnezeu, au alimentat speranţa izbăvirii din păcat, a mântuirii şi a fericirii adevărate.

Mesaj de Crăciun al IPS Ioan Robu [2014]

 

 

Mesaj în sărbătoarea Crăciunului 2014 al Înalt Preasfințitului Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de București.

Concert „La nașterea Domnului” [video] – Institutul Teologic Romano-Catolic „Sf. Iosif” Iași

 

 

Naşterea Domnului nostru Isus Cristos (The Nativity Story)

 

 The Nativity Story • O Holy Night • by Josh Groban

 

O călătorie spre originea celei mai mari povesti a istoriei, Povestea nativităţii, este gata să apară pentru prima dată pe marile ecrane, datorită unui eveniment cinematografic major.

Povestea nativităţii, produsă de New Line Cinema, narează călătoria extrem de solicitantă a doi oameni, Maria şi Iosif, o sarcină miraculoasă şi naşterea lui Isus, care va schimba realmente cursul istoriei. Dramaticul şi incitantul film urmăreşte călătoria plină de pericole a unui cuplu de tineri care sunt nevoiţi să-şi părăsească casa din Nazaret pentru a ajunge în Betleem, străvechea casă a lui Iosif, ca să participe la recensământul ordonat de Regele Irod. Este o călătorie de peste 100 de mile, străbătând locuri înşelătoare, cu atât mai dificile cu cât Maria este însărcinată în luna a noua.

New Line Cinema prezintă o producţie Temple Hill, Povestea nativităţii, în care joacă Keisha Castle-Hughes în rolul Mariei, pe Oscar Isaac în rolul lui Iosif şi pe nominalizata la Premiul Academiei, Shohreh Aghdashloo în rolul Elisabetei, mama lui Ioan Botezătorul.

Povestea nativităţii poate fi găsită ca atare în Evanghelia după Matei şi Evanghelia după Luca din Noul Testament. Începe spre sfârşitul epocii dintre cele două testamente – care durează cam 100 de ani, între domnia lui Iuda Maccabeul şi naşterea lui Isus Cristos.

Povestea debutează cu Regele Irod (regele Iudeei în timpul domniei lui Cezar Augustus) şi frica sa de profeţia din Vechiul Testament, care îl anunţă pe Mesia. Înspăimântat că îşi va pierde regatul, acesta ordonă infamul masacru al inocenţilor – uciderea tuturor pruncilor de sex masculin mai mici de doi ani, din oraşul Betleem.

Mergând pe urma acestei profeţii, filmul se întoarce înapoi cu un an, la marele Templu din Ierusalim, unde Zaharia, un preot pios, are o viziune de la Dumnezeu care îl anunţă cum că soţia sa „îi va naşte un fiu care va deveni profet, pregătind calea Domnului”. Dat fiind că soţia lui Zaharia a trecut de vârsta la care poate avea copii, acesta îşi exprimă necredinţa şi este lovit de muţenie.

Între timp, în Nazaret, un orăşel oprimat de practicile de impozitare devastatoare ale Regelui Irod, adolescenta Maria este informată de părinţii săi cum că i-au aranjat căsătoria cu Iosif. Deprimată de ideea de a se căsători cu „un bărbat pe care de abia îl ştie, şi pe care nu îl iubeşte”, Maria se refugiază într-o veche livadă de măslini pentru a-şi aduna gândurile. Acolo, este vizitată de îngerul Gabriel, care îi spune că a fost aleasă de Dumnezeu să-i poarte în pântece fiul, pe care să îl numească Isus, şi că acesta va fi Salvatorul poporului său. Maria acceptă această idee, însă este copleşită de această bună-vestire şi nu are nici cea mai mică idee cum să le-o împărtăşească părinţilor săi.

Înapoi în Ierusalim, regele Irod începe să se înfricoşeze auzind de o profeţie conform căreia va apărea în curând un nou rege. Irod ordonă trupelor sale să ucidă pe oricine ar putea fi „acest om puternic, acest Mesia”.

În Persia, un alt grup de oameni urmăreşte profeţia, însă cu multă emoţie. Cei trei magi – Melchior, savantul, Gaspar, scepticul traducător şi Baltazar, astronomul etiopian – au cercetat documentele străvechi şi cred că e pe punctul de a avea loc un eveniment ceresc (ceea ce noi numim astăzi convergentă planetară), care va semnala naşterea lui Mesia. Melchior îşi convinge tovarăşii să pornească în lunga călătorie spre Iudeea, pe urmele „stelei”.

Între timp, în Nazaret, Maria, în efortul de a-şi înţelege situaţia, merge în vizită la verişoara ei Elisabeta, promiţându-le părinţilor ei că se va întoarce până la recoltat. Maria se simte uşurată că ceea ce i-a spus Gabriel este adevărat: Elisabeta este şi ea însărcinată în chip miraculos, dată fiind vârsta sa înaintată. Elisabeta o încurajează pe Maria şi îi împărtăşeşte bucuria. După naşterea lui Ioan Botezătorul, în urma căreia Zaharia îşi recapătă capacitatea de a vorbi, Maria este pregătită, emoţional vorbind, să se întoarcă în Nazaret.

Întoarcerea acasă este însă prea puţin primitoare: pe când se dă jos din căruţă în centrul oraşului Nazaret, i se deschide haina şi se vede clar că este însărcinată. Este dispreţuită de localnici şi o aşteaptă o confruntare dificilă cu Iosif şi cu părinţii ei, care nu o cred: „Ţi-a spus-o un înger? Că o să porţi în pântece pe Fiul lui Dumnezeu?” În noaptea următoare, Iosif are un vis în care este vizitat de îngerul Gabriel, care îi confirmă povestea Mariei. Iosif îi spune Mariei că o va sprijini, indiferent de ceea ce spun alţii: „Eşti soţia mea, sunt soţul tău. Aceasta este tot ceea ce trebuie să se ştie”. Este prima dată când Maria începe să realizeze că Iosif este, aşa cum a spus mama ei, „un om bun, un bărbat puternic”.

 

La scurt timp după aceea, în urma unui decret venit de la Roma, regele Irod ordonă tuturor să se întoarcă în oraşul în care s-au născut în vederea unui recensământ, crezând că prin această manevră ingenioasă va reuşi să-l descopere pe Mesia. Aceasta îi obligă pe Maria şi pe Iosif să înceapă o lungă călătorie spre oraşul natal al acestuia, Betleem. Străbătând trecători periculoase prin munţi, râuri care curg cu repeziciune şi deserturi golaşe, Iosif merge pe jos întreg drumul, făcând tot ce-i stă în puteri să-şi respecte promisiunea făcută părinţilor Mariei: „Vă voi proteja fiica şi copilul, cu întreaga-mi fiinţă”. Aprecierea pe care i-o arată Maria devine din ce în ce mai puternică.

Maria şi Iosif străbat Ierusalimul fără să fie depistaţi de soldaţii lui Irod, însă magii, în vestmintele lor somptuoase din mătase şi pe cămilele lor pline de ornamente sunt observaţi de soldaţi şi obligaţi să „ia cina” cu Regele. Acesta îi seduce printr-o masă bogată şi discută cu ei despre naşterea care urmează să aibă loc. Irod îi „încurajează” să găsească băiatul şi să se întoarcă apoi la el ca să-l înştiinţeze unde se află acesta, astfel încât „să poată şi el să i se închine”.

Maria şi Iosif ajung în Betleem exact când pe aceasta o apucă durerile facerii, însă nu găsesc nici un han şi nici o cameră. În cele din urmă, un păstor îi lasă să-i folosească staulul şi Isus se naşte în această grotă. În momentul în care se naşte, planetele formează un sir, creând impresia unei „stele” extrem de strălucitoare – un eveniment ceresc văzut de toată lumea – printre care şi de păstorii de pe câmp, care o urmează până în Betleem pentru a se închina pruncului. Magii sosesc şi ei la staul, cu daruri constând din aur, tămâie şi mir. Melchior este uimit să vadă că acest nou rege s-a născut într-un staul în loc de a se naşte într-un palat, declarând că „Cel mai mare dintre regi s-a născut în cel mai umil dintre locuri”.

Adânc mişcaţi, magii realizează că ar comite o greşeală să se întoarcă la Irod să-l înştiinţeze. Furios că magii nu au revenit la el, Irod ordonă masacrul inocenţilor. Pe când soldaţii lui Irod atacă Betleemul cu intenţii criminale, îngerul Gabriel îl avertizează pe Iosif: „Ridică-te, Iosife, ia pruncul şi pe mama lui…”. Maria, Iosif şi Isus scapă în ultimul moment, îndreptându-se spre Egipt şi împlinind profeţia.

*** Următoarele rânduri reprezintă contribuţia lui William J. Fulco, S.J., Ph. D. şi Decanul NEH în studii mediteraneenem de la Facultatea de Limbi Clasice si Arheologie a Universitătii Marymount Loyola.

Există două povestiri ale naşterii lui Isus în Noul Testament, una în Evanghelia după Matei şi una în Evanghelia după Luca. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că ambele evanghelii au fost scrise la scurt timp după anul 70 d. C., cam la 40 de ani după moartea lui Isus. Cele două versiuni nu sunt pe deplin compatibile. Deşi interesul Bisericii creştine timpurii fată de primii ani ai lui Isus a fost probabil puternic, este clar că se ştiau foarte puţine lucruri despre evenimentele petrecute în acei primi ani, aşa că povestirile s-au dezvoltat pe baza a ceea ce se numeşte midrash, o reconstrucţie uneori creatoare a evenimentelor care se bazează pe ceea ce se cunoaşte de fapt, pornind de la indicii luate din profeţi sau alte scrieri sacre.

Povestea copilăriei consemnată de Matei include o genealogie a lui Isus menită a arăta descendenta acestuia din Abraham prin David, situaţia dificilă cu care se confruntă Iosif când află că Maria, soţia sa, este însărcinată cu un copil care nu este al lui şi limpezirea confuziei în care se află prin intermediul visului, naşterea lui Isus în Betleem, vizita magilor, urmată de „uciderea inocenţilor” din ordinul lui Irod şi fuga sfintei familii în Egipt, pentru a scăpa cu viaţă.

Relatarea lui Luca este mai sofisticată şi include naşterea lui Ioan Botezătorul de către Elizabeta, verişoara Mariei, soţia lui Zaharia. Versiunea acestuia începe cu promisiunea naşterii Botezătorului, un dar aparte, dat fiind că până atunci mama sa, Elisabeta, fusese stearpă şi trece apoi la situaţia similară a Mariei. Îngerul Gabriel o anunţă că va naşte în mod miraculos întru Sfântul Duh. Cele două povesti se intersectează când Maria o vizitează pe Elizabeta, ocazie cu care Maria proclamă faimosul ei Magnificat.

Luca plasează şi el naşterea lui Isus în Betleem, însă o plasează în contextul recensământului roman care cere ca părinţii acestuia să se înregistreze în locul de origine al lui Iosif. În timp ce Matei povesteşte cum magii au venit la pruncul Isus, pentru a sublinia ideea că acesta urmează a fi Salvatorul tuturor popoarelor şi naţiilor, Luca, în stilul său personal, concepe naşterea pruncului într-un cadru umil, un staul, unde este vizitat de simpli păstori, accentuând ideea că Isus este de asemenea al săracilor şi al celor de jos.

Evangheliile după Marcu şi Ioan nu narează nimic despre prunc, ambele începând cu viaţa publică a lui Isus. Cu excepţia relatărilor din Matei şi Luca, copilăria lui Isus nu este menţionată nicăieri în Noul Testament, deşi este un subiect favorit în evangheliile aşa-numite apocrife sau necanonice. (Sursa: cf. http://www.cinemagia.ro/filme/the-nativity-story-povestea-nasterii-domnului-15887/).