Rugăciune

 

Călugăr trapist în rugăciune.

Doamne Dumnezeule,

gândul că suntem trecători ce ne întristează
să ne facă atenți la realitățile viitoare:
dar tu, care domnești veșnic în ceruri,
îndură-te de Biserica ta ce suferă prin vremi
și nu întârzia să-i arăți bunătatea ta.

(compusă de un călugăr trapist).

Un foc de iubire...



Sfântul Paul al Crucii (1694-1775)

„Aş vrea să vă spun lucruri mari,

dar cine nu iubeşte, nu ştie să vorbească despre iubire:
acesta este un limbaj care este învăţat numai de iubire!
Aş vrea să fiu cu totul un foc de iubire;
mai mult, mai mult: aş vrea să ştiu să cânt în focul iubirii
şi să arăt marile milostiviri
pe care Iubirea necreată le revarsă în sufletele noastre.
Aş vrea să fim cuprinşi de un foc al carităţii aşa de mare,
încât cel care trece pe lângă noi să ardă,
şi nu numai cel care trece pe alături,
dar chiar şi popoarele îndepărtate,
limbile, naţiunile, triburile şi, într-un cuvânt, toate creaturile,
până ce cu toţii vor cunoaşte şi iubi supremul Bine”.

 

(Sfântul Paul al Crucii [1694-1775], preot, fondator al pasioniștilor, Scrisoarea 1, 296, 315).

Sfântul Luca - slujitor al cuvântului, patron al medicinei și protector al picturii

Sfântul Luca, evanghelist - de Guido Reni.

Sfântul Luca a fost un slujitor al cuvântului. Tradiţia creştină, până la sfântul Irineu, i-a dat un nume: „Vă salută Luca, medicul iubit” (Col 4,14) şi tovarăş și contemporanul lui Paul în călătoriile sale apostolice, fidel lui până la ultima încarcerare în închisoarea romană (2Tim 4,11).

 

Se crede, nu fără motiv serios, că el a fost medic sau cel puţin un om cu o cultură deosebită, pentru modul în care vorbeşte despre boli şi despre cei bolnavi în evanghelie. Cunoştea foarte bine limba greacă şi versiunea biblică a Septuagintei, în timp ce nu părea să cunoască prea bine limba şi tradiţiile ebraice.

 

Evanghelistul provenea dintr-o comunitate creştină a lumii eleniste, şi tocmai datorită acestui ambient, pentru a confirma credinţa creştinilor veniţi din păgânism, a scris „o istorisire ordonată” a vieţii şi învăţăturilor lui Isus, până la învierea şi glorificarea sa, şi apoi, prin Faptele Apostolilor, şi răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu în lumea mediteraneană.

 

Luca, în opera sa, s-a folosit –  cum o spune el însuşi – de toate izvoarele scrise şi orale care circulau deja în comunităţile creştine şi le-a compus într-o unitate.

 

Unele caracteristici ale evangheliei sale au făcut-o foarte atrăgătoare. Înainte de toate, ea pune în evidenţă iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni, mai presus de toate, faţă de păcătoşi, cum sunt strângătorii de impozite şi prostituatele, şi cei care nu au ce mânca şi cu ce se îmbrăca, cum este Lazăr cel sărac. Celebre în această privinţă sunt parabolele fiului risipitor şi a bogatului lacom. Se poate spune, că Luca avea un profund sens al socialului. El avea la inimă un nou tip de societate, bazată pe iubirea fraternă, până la împărţirea bunurilor, cum se poate vedea în parabola samariteanului milostiv şi în descrierea primei comunităţi din Ierusalim. Pentru Luca, cel care îşi dorea să intre în comunitatea creştină trebuia să-şi asume, în mod liber, obligaţia de a se lepăda de sine şi de stilul de viaţă de mai înainte, renunţând la bunurile proprii şi fiind disponibil să-şi ia în fiecare zi propria cruce pentru a merge cu hotărâre pe urmele învăţătorului.

 

„De fapt, nu era nici unul dintre ei care să ducă lipsă, căci toți care posedau terenuri sau case, le vindeau, aduceau prețul celor vândute și îl puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie. Și Iosif, numit de către apostoli Barnaba care, tradus, înseamnă Fiul Mângâierii, un levit, de loc din Cipru, vânzând un ogor pe care îl avea, a adus banii și i-a pus la picioarele apostolilor. Dar un om, al cărui nume era Anania, împreună cu Safira, soția lui, a vândut un ogor și, cu complicitatea soției, a reținut din preț și, aducând o parte, a depus-o la picioarele apostolilor. Atunci, Petru i-a zis: «Anania, de ce ți-a umplut Satana inima ca să-l minți pe Duhul Sfânt și să reții din prețul ogorului? Oare n-ar fi rămas al tău, dacă nu l-ai fi vândut, și, după ce l-ai vândut, nu rămânea la dispoziția ta? De ce ți-ai pus la inimă o astfel de faptă? Nu pe oameni i-ai mințit, ci pe Dumnezeu». Auzind Anania cuvintele acestea, a căzut și și-a dat duhul. Atunci o mare teamă i-a cuprins pe toți cei care auzeau. Cei mai tineri s-au ridicat, l-au luat și, scoțându-l afară, l-au îngropat. După un interval de vreo trei ore, a intrat și soția lui, fără ca să știe ce s-a întâmplat. Petru a întrebat-o: «Spune-mi, cu atât ați vândut ogorul?» Ea a zis: «Da, cu atât». Atunci Petru [i-a spus]: «Cum de v-ați înțeles să-l ispitiți pe Duhul Domnului? Iată, picioarele celor care l-au îngropat pe soțul tău sunt la ușă și te vor scoate și pe tine». Ea a căzut îndată la picioarele lui și și-a dat duhul. Când au intrat, tinerii au găsit-o moartă și, scoțând-o, au îngropat-o lângă soțul ei. Și o mare teamă a cuprins toată Biserica și pe toți cei care auzeau acestea”.  (Fap 4,34-5,11).

 

Un alt aspect tipic lui Luca este absenţa discriminării între bărbat şi femeie.

 

„Femeia îşi dobândeşte personalitatea, îndeosebi în evanghelia copilăriei [Maria, Elisabeta, Ana]; de asemenea, nu trebuie uitată importanţa pe care Luca o atribuie femeii în Biserica primară. Lui îi place să unească episoade care pun în scenă bărbatul şi femeia cu evidenta intenţie de a afirma egalitatea dintre sexe, sau, mai bine, iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi, fără discriminare: astfel, cântării lui Simeon îi urmează laudele profetesei Ana, primei minuni, care se referă la un posedat [la Cafarnaum], îi urmează vindecarea soacrei lui Petru, vindecării slujitorului centurionului îi urmează învierea fiului văduvei din Naim etc. Acest fapt trebuie atribuit, în parte, sensibilităţii elenistice a lui Luca; dar, mai presus de toate, trebuie spus că el a luat cu adevărat în serios învăţătura şi comportamentul lui Isus cu privire la femeie, ca, de altfel, şi faţă de alte tipuri de persoane emarginate, ca păcătoşi, samariteni; el se adresează umanităţii omului considerat persoană iubită de Dumnezeu dincolo de barierele religioase, morale, sociale sau de sex” (Gérard Rossé, Evanghelia după Luca, Citta Nuova, Roma 1992, 13).

 

Nu se ştie nimic sigur în privinţa morţii evanghelistului. Mulţi cred că el, în tinereţe, a fost un slujitor itinerant al cuvântului şi că, la o vârstă înaintată, s-a oprit într-o comunitate din Ahaia, unde, bogat în sfinţenie, experienţă şi în materialele adunate în anii precedenţi, ar fi scris opera sa.

 

San Luca, evangelista, di Guercino.

 

Medicii l-au ales ca patron, dar şi pictorii l-au vrut ca protector, deoarece, conform unei legende, el ar fi pictat pentru prima dată un portret al sfintei Fecioare. Chiar dacă este dificil a demonstra din punct de vedere istoric că a fost şi un artist al penelului, nu se poate nega că el, cu pana sa, ne-a lăsat imaginea cea mai desăvârşită a mamei lui Isus.

(cf. sursă:http://www.calendarcatolic.ro).

Parabolele evanghelice - punct de plecare

 

 

„Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare,
rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (Ioan 12,24).

 

Ideile care stau la baza marilor romane ale lui Feodor Mihailovici Dostoievski, aproape toate, pornesc de la parabolele evanghelice, pe care apoi le dezvoltă şi le descrie, păstrând în acelaşi timp acel caracter tainic şi inepuizabil. Despre ce parabole este vorba?

 

„Crimă şi pedeapsă“ narează elemente dezvoltate pe marginea fragmentului foarte bogat în semnificaţii al „Învierii lui Lazăr“ (loan 11,1-45), pe care îl citeşte (în roman) Sonia Marmeladova lui Raskolnikov, anticipând viitoarea metanoie şi „înviere din morţi“ a acestuia. Romanul „Idiotul“ dezvoltă pilda copilului, model al desăvârşirii, precum şi imaginea paradisului cu care este indisolubil legată, după cum sfântul evanghelist consemnează cuvintele mântuitorului: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Matei 18,3). Romanul „Demonii“ e centrat pe episodul evanghelic al „demonizaţilor din ţinutul Gadarenilor“ (Luca 8,32-37), care îi apare şi ca motto. „Fraţii Karamazov“ este întemeiat pe pilda „bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă multă“ (Ioan 12,24), dar şi pe simbolistica împărăţiei cerurilor, a cărei imagine este în acest caz comunitatea copiilor, care-l are în centru pe monahul Alioşa Karamazov. După cum observă părintele Paulin Lecca, Dostoievski nu face în romanele sale o erminie [tâlcuire] obişnuită a acestor parabole evanghelice, ci mai degrabă încearcă să pătrundă în duhul lor până în zonele accesibile minţii umane, după care descrie această experienţă charismatică într-un limbaj cu valenţe simbolice, în care pot surveni fragmentar chiar şi alte parabole sau motive biblice. Acest tip de gnoseologie, definitoriu – am putea spune – pentru Dostoievski, este fixat prin folosirea mijloacelor descriptive ale unei arte iconice dinamice. Nastasia Filippovna („Idiotul“) poate reprezenta în plan simbolic sufletul, la ori-gine frumos şi duhovnicesc, care a căzut în robia diavolului, simbolizat de Totki, dar mai ales de Rogojin, care, în pofida păcatului, îl caută şi-l cheamă pe mântuitorul său. Atunci Cristos, simbolizat de prinţul Mâşkin, se pogoară la suflet ca să-l elibereze din această robie. Această eliberare înseamnă unirea tainică a omului cu Dumnezeu. Dar, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu sufletul omului, deşi îşi doreşte în principiu unirea cu Cristos, preferă în mod paradoxal plăcerea şi iubirea trupească. Aşa va proceda şi sufletul-Nastasia, preferându-l pe Rogojin în locul lui Mâşkin, adică seducţia fantasmei demonice în locul unei iubiri transfiguratoare, pe care s-o primească şi s-o păstreze în mod liber prin unirea – nunta cu mântuitorul: „Pentru câteva secunde m-am simţit invadat de o fericire extraordinară, care nu poate fi trăită în circumstanţe normale“. Dostoievski, bolnav fiind de epilepsie temporală, afirma: „Sunteţi cu toţii sănătoşi, dar nu aveţi nici cea mai vagă idee ce fericire trăim noi, epilepticii, cu o secundă înaintea unei crize. Nu ştiu dacă această fericire durează secunde, ore sau luni, dar, credeţi-mă, nu aş schimba-o pentru toate plăcerile lumii“. Această formă extatică de epilepsie o are prinţul Mâşkin.

 

Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtăşită prin Sfinţii Părinţi ai căror urmaşi sunt stareţii (părinţii duhovniceşti) iconizaţi în stareţul Zosima („Fraţii Karamazov“).

 

Da. Opera sa se naşte şi creşte în atmosfera duhovnicească a mişcării filocalice din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, când apar şi primele ediţii ale „Filocaliei“ în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile intelectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat şi pline de durere, afirmă că viaţa este o bucurie şi că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esenţa lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.

 

Întâlnirea cu Cristos se menţine prin rugăciune şi prin iubire smerită. Stareţul Zosima spune că suntem plante ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din altă lume şi le-a sădit aici, în grădina aceasta a lui, în care suntem noi şi trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea şi moartea. Dar când prin practicarea virtuţilor se deschid ochii noştri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumuseţe.

 

Stareţul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului şi a binelui, pe care reuşim să o întrezărim pe pământ, şi există o lume a păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voinţa cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deşi în El crede. „Eu îl accept pe Dumnezeu. Şi nu-l accept doar printr-o simplă bucurie ci, mai mult, accept şi înţelepciunea lui şi scopul lui care ne sunt cu totul necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul vieţii, cred într-o veşnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toţii [...] Şi totuşi, închipuieşte-ţi că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existenţa ei, eu totuşi nu o admit nicidecum“ („Fraţii Karamazov”). Stareţul Zosima îi arată scăparea prin iubire: „Iubiţi toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât şi în fiecare firicel de nisip. Iubiţi orice frunzuliţă, orice rază divină. Iubiţi dobitoacele, iubiţi plantele, iubiţi orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei pricepe şi taina dumnezeiască ce se află în lucruri“. Stareţul ne povăţuieşte: „Dragostea trebuie să ştim cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câştigă, se cumpără cu preţ scump, cu o muncă îndelungată şi după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci aşa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar şi un răufăcător“.

 

(sursă:http://ziarullumina.ro/interviu/dialogul-lui-dostoievski-cu-dumnezeu).

 

Walk humbly with your God

 

cu Marilla Ness

† Duminica a 29-a de peste an (C): Discipol și misionar [16 octombrie 2016]

Judecătorul nemilos și văduva.

Evanghelia Luca 18,1-8: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja: „Într-o cetate, era un judecător care nu se temea de Dumnezeu şi căruia nu-i era ruşine de oameni. Şi mai era în cetatea aceea o văduvă care venea la el şi-i spunea: «Fă-mi dreptate împotriva duşmanului meu!» Dar, mult timp, el nu a voit. Apoi şi-a zis: «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mi-e ruşine, pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuşi dreptate văduvei acesteia, ca să nu vină şi să mă tot bată la cap»”. Iar Domnul a zis: „Aţi auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? Vă spun că le va face dreptate repede. Dar când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?”

 

Omilie

 

Liturgia din această duminică ne aduce aminte de importanţa rugăciunii. Cartea Exodului din prima lectură ni-l prezintă pe Moise pe vârful muntelui. Cu mâinile ridicate, îl imploră pe Domnul pentru poporului său care luptă împotriva duşmanilor săi. Datorită acestei rugăciuni stăruitoare poporul a triumfat. Citind această relatare, noi înţelegem importanţa şi forța perseveranței rugăciunii personale și comunitare.  

 

În această duminică, intrăm în săptămâna misionară mondială. Ca și Moise, noi ne rugăm pentru a-i sprijini pe toți aceea care predică vestea bună pe cinci continente. Ne gândim la toate aceste popoarele care trebuie să lupte pentru ca demnitatea umană şi libertatea religioasă să fie respectată și recunoscută. Pentru noi acum este să ridicăm mâinile spre Domnul. Contează pe noi a sprijini rugăciunea noastră fraternă și comunitară. Împreună să facem rugăciunea psalmului 120 [121]: „Îmi ridic ochii spre munți și mă întreb: «De unde-mi va veni ajutorul?». Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerul și pământul. […] Domnul te va păzi la plecare și la venire, de acum și până în veac”.

 

Scrisoarea sfântului Paul către Timotei este un apel la misiune. Cuvintele lui Paul ne reamintesc că „textele sacre au puterea să ne dea înţelepciune”. Pentru noi face această recomandare: „vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dojeneşte, ameninţă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură!” Prin acest îndemn, apostolul ne încurajează să avem timp pentru a descoperi Scripturile. Le putem face individual şi cu alţii. Această veste bună, noi o acceptăm, ne hrănim din ea, pentru a fi mesagerii săi, aici și acum, în locul în care trăim. Acest dar pe care l-am primit, nu putem să-l ţinem pentru noi. Este ca o lumină care trebuie să strălucească întregii lumi.

 

Evanghelia din această duminică ne aminteşte că totul începe în rugăciune. Isus ne relatează istoria unei văduve sărace care imploră dreptatea. Este o femeie lipsită de apărare, fără putere, fără relaţii bune. Ea a avut probleme cu justiţia coruptă, cu un judecător căruia nu-i păsa de săraci şi de cei slabi. Îndârjirea acestei femei va răsturna atitudinea batjocoritoare a acestui „judecător lipsit de dreptate”. Fiind hărțuit, el va sfârși să-i acorde tot ce ea cere.

 

Această văduvă simbolizează sărăcia şi neputinţa celor excluși, celor fără voce şi celor marginalizați. Sunt foarte numeroși printre noi şi în lumea întreagă. Ne gândim la toate victimele nedreptății, la conflictele, la atentate şi la persecuţiile de tot felul. Mulţi mor în fiecare zi sub bombe. Această suferinţă, noi o prezentăm Domnului. Rugăciunea este a insista ca și copiii care revin fără oprire până când reuşesc să obțină ce vor ei. Dumnezeul nostru nu este ca acest judecător de care ne vorbește Evanghelia. El este Tatăl nostru, un Tată care iubeşte pe fiecare dintre copiii săi şi care nu vrea decât fericirea lor. Iată vestea bună care ar trebui să ne umple de bucurie.

 

Cristos încheie parabola sa punându-ne o întrebare de maximă importanţă: „Fiul Omului, când va veni, va găsi credința pe pământ?” Va găsi discipoli misionari? Cel mai mare dușman al credinţei este descurajarea, este atunci când spunem că Dumnezeu nu este acolo niciodată, sau că el ne-a abandonat. Isus ne avertizează împotriva acestui pericol. A crede este a persevera în rugăciune, a striga la Dumnezeu zi şi noapte fără a cobor brațele în jos. El nu va lăsa păsările răului să semene îndoială. Dar exemplul văduvei este aici să ne înveţe încăpăţânare.

 

În această lună a Rozariului, noi facem rugăciunea prin Maria. Ea este aici pentru a reveni la Cristos şi la Evanghelie. În cuvântul „Rozariul”, este cuvântul „trandafir” [din franceză rose]. Un copil care vrea să-i facă plăcere mama sale nu-i oferă numai o floare, ci un buchet de flori. Se întâmplă și cu noi cu privire la mama noastră în cer. Nu ezitaţi să-i dăruiți un loc de cinste în viaţa noastră. Ea este acolo pentru a aranja iubirea de Dumnezeu.

 

Împreună, să ne întoarcem spre tine, Doamne. Ne rugăm în comuniune cu toate grupurile de rugăciune din dieceza noastră şi cu toţi creştinii din întreaga lume. Ajută-ne să depășim planul pământesc unde ne oprim prea uşor. Păstrează-ne în iubirea ta. În mijlocul muncii, a bucuriilor şi a durerilor noastre, fă-ne să trăim ca și copii ai lui Dumnezeu, discipoli şi misionari. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org/6372-6372/).

Rugă albă

Femeie rugându-se (1656) [Old woman praying] -
de Nicolaes Maes (1634-1693); Rijksmuseum Amsterdam

Curățe-ne, Doamne, casa și masa,

și duhul și trupul, de toate rătăcirile,
de toate păcătuirile,
de toate nelegiuirile,
așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă,
un singur drum,
o singură dragoste  și o pâine rotundă pe masă.

 

Izbăvește-ne, Doamne,

de străvechiul nostru blestem,
de a porni peste tot,
și nu a ajunge nicăieri,
de a încărca mai mult decât putem duce,
de a le începe pe toate,
și a nu duce nimic până la capăt.

 

Scoală-ne, Doamne, în zori,

și trimite-ne la muncă,
la munca cea care nu atât pentru tine,
cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup,
cât pentru suflet.

 

Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie,

așa încât spre seară întorși acasă,
împăcați cu sine și cu lumea din jur,
să cinăm cu ceea ce ni s-a dat –
pâine și apă.

 

Atât de la Domnul.

Și va fi gustoasă, și va fi sățioasă,
Pâinea ceea,
Pentru că mușcând încet,
Cu evlavie,
Adunând în palme fărămiturile,
Vom porni,
În urma plugarului,
Pășind domol pe brazde puhave,
Și calde,
După care tot cântând vom semăna,
Apoi vom ieși la plivit,
La secerat.

 

Vom aduna spic la spic,

Snop lângă snop,
După treierat,
După vânturat,
Vom merge la moară,
Vom căra saci,
Și, firește, plămădind,
Făcând focul la cuptor,
Vom urmări să nu fugă,
Aluatul din covată.

Astfel, tot cântând,

Ne vom întoarce la străbuni,
Asigurând mersul vremurilor,
Ne vom creștiniza,
Ne vom reboteza,
Cu gândul la Mântuitorul,
La cele spuse de către Domnul,
La Cina cea Taină.

Pentru că acolo,

Unde este pâinea,
Acolo este și Dumnezeu.

Curăță-ne, Doamne,

Cugetul de pustietate,
De întunicime, de răutate,
Curăță-ne auzul de înjurături,
De scrânșete, de blesteme,
Curăță-ne vederile de urâțenii,
De sălbăticii, de josnicii.

Dăruiește-ne, Doamne,

Măcar o oră de liniște curată,
Neprihănită,
O oră de tăcere, de resemnare,
De contemplare,
De aciuare,
Așa ca să putem,
Sta la sfat cu sufletul,
Cu conștiința,
Cu inima.

Apoi, tot sfătuindu-ne,

Tot rătăcind prin vremuri,
Prin destine,
De la una la alta,
Vom simți,
Cum se prelinge pe sus,
Pe sus de tot, pe sub ceruri,
Veșnicia.

Și atunci vom tresări,

Căci suntem miruiți,
De acea mare minune.

Și atunci nu vom înfiora,

Când se va stinge de noi umbra veșniciei.

Ne vom auzi glasul,

Acel glas tainic,
Care încă nu a îmbrăcat,
Haina cuvântului,
Nu și-a găsit cu cine să comunice,
Nu și-a ales unda sonoră.

Fiind mult prea firav,

Mult prea gingaș,
Mai rămâne gângurind în fașe.

Dar acel glas tainic,

Intim,
Pe care-l auzim numai noi,
Ne este reazim și sfetnic,
Este sensul suprem,
Al existenței noastre,
El fiind suflare,
din suflarea Domnului.

Fără a-l căuta,

Fără a-l cinsti,
Fără a-l înțelege,
Ne vom chinui toată viața,
Nedându-ne seama cine suntem,
De unde venim și,
Încotro ne ducem,
Rămânând în fond,
O păpușă gonită de vânt,
Și îngropată de ploi la întâmplare,
Undeva la o margine.

Luminează-ne, Doamne,

Cel puțin arareori,
Cu gânduri bune,
Înțelepte, roditoare,
Căci trecându-ne veacul,
Cu apucături,
De cele care,
Eu ție, tu mie,
Ori tu pe el,
Ori el pe tine,
Jos cu cela,
Jos cu ista,
Și tot așa din an în an,
Din tată în fiu,
Din generație,
În generație,
Am distrus totul ce ni s-a nimerit,
La îndemână.

Pământurile,

Satele,
Vetrele,
Limba,
Și însuși felul nostru de a fi.

Am decăzut, Doamne,

Tot numărându-ne zilele,
De la o datorie,
La o altă datorie,
De la o supărare,
La o altă supărare,
De la o speranță,
La o altă speranță,
De la o alegere,
La o altă alegere,
De la o dezamăgire, la o altă dezamăgire…
Am sălbăticit, Doamne,
Tot înlocuind iubire cu patul,
Convingerile cu șiretenia,
Demnitatea cu rațiuni politice,
Fața,
Cu averea,
Slujirea cu trădarea.

Luminează-ne, Doamne,

Cu câte-un gând curat,
Adânc, omenesc.

Așa încât,

Să ne putem aduna,
Sub acoperișul lui,
De la părinți,
De la strămoși,
Până la urmașii,
Ce vor să vină.

Pornind prin streinătăți,

Prin vremuri străbătând,
Mizerie,
Sărăcie,
Nedreptate,
Vom duce,
Crucea Destinului,
Cât ni s-a dat,
Până la locul hotărât,
De către tine,
Simțind,
La fiece pas,
La fiece cotitură,
Ajutorul,
Bunătatea,
Și Binecuvântarea ta.

Întoarce-ne, Doamne,

Acea respirație,
Largă, senină,
Care să cuprindă,
În sinea sa,
Toată frumusețea,
Toată adâncimea,
Toată tristețea,
Verbului matern.

Dăruiește-ne, Doamne,

Acea Bunăvoință,
Fără de margini,
Cu care vom privi,
Cu care vom primi,
Lumea,
Pentru ca atunci,
Luminarea cerească,
Va prinde rădăcini,
Va da roadă,
Așa ca să putem spune,
În ceasul de pe urmă,
C-am trăit și noi,
Pe lumea asta. Și Dumnezeu,
A fost cu noi.
Amin.

de Ion Druța

 

 Rugă albă de Ion Druța - de Monica Pirlici