joi, 29 noiembrie 2012
miercuri, 28 noiembrie 2012
Gândul zilei
“Civilizaţia europeană se năruie şi nu o înlocuieşte cu nimic, iată adevărul.
În locul acestor imense economii acumulate de civilizaţie,
de omenie, de spiritualitate, de sfinţenie, se oferă depunerea unui cec fără acoperire,
semnat cu un nume necunoscut, întrucât este cel al unei creaturi care va veni.
Noi refuzăm să dăm Europa.
Şi de altfel nu ni se cere să o dăm, ni se cere să o lichidăm.
Noi refuzăm să lichidăm Europa.
Timpul de a lichida Europa n-a venit, dacă va trebui vreodată să vină.
Este adevărat că declinul Europei nu datează de ieri, o ştim.
Dar mai ştim că declinul Europei a marcat declinul civilizaţiei universale.
Europa a decăzut în momentul în care ea s-a îndoit de sine însăşi,
[1] G. BERNANOS, „Interview”, EEC I, 1046.
[2] G. BERNANOS, „Interviste”, în NVCR, 53.
[3] G. BERNANOS, La liberte, EEC II, 1363.
marți, 27 noiembrie 2012
Cîntarea spirituală a Sfîntului Ioan al Crucii
În 1577, cel care avea să devină Sfîntul Ioan al Crucii (1542-1591) era închis într-o carceră scobită în zid dintr-un convent din Toledo, chiar de către Ordinul Carmelitan din care făcea parte, ca pedeapsă pentru că sprijinise reforma spirituală a ordinului iniţiată de Sf. Tereza de Ávila. În acea celulă, unde nu pătrundea nici o rază de soare, slăbit de febră, ros de păduchi şi cu hainele putrede, Sf. Ioan al Crucii a compus Cîntarea spirituală, una dintre cele mai frumoase poezii mistice scrise vreodată în limba spaniolă. Cîntarea spirituală exprimă căutarea vie a lui Dumnezeu de către sufletul misticului îndrăgostit de Cristos, Cuvîntul divin. Acest suflet aspiră să guste chiar din această viaţă o anticipare a fericirii veşnice, prin contemplarea supranaturală a Esenţei divine, ce nu este posibilă decît printr-un har mistic foarte înalt, prin care sufletul devine unit în profunzime cu Creatorul său.
Concepută în replică la Cîntarea cîntărilor, Cîntarea spirituală exprimă, mai întîi, neliniştile căutării Dumnezeului ascuns sau angoasa sufletului care nu se mai mulţumeşte cu satisfacţiile sensibile ale rugăciunii şi nu se lasă amăgit nici dacă simte că Dumnezeu este prezent, nici dacă acelaşi Dumnezeu îi pare absent. „Unde te-ai ascuns?“ (¿A dónde te escondiste?) – acesta este primul vers al Cîntării spirituale, ce indică momentul în care sufletul porneşte însetat în căutarea Celui care l-a rănit de dragoste şi a fugit apoi ca un cerb, lăsîndu-l pradă anxietăţilor. În tratatul teologic în care interpretează acest poem, intitulat Cîntarea spirituală a sufletului şi a Mirelui Cristos, Sf. Ioan al Crucii comentează, citînd din Sf. Augustin, că Cel ascuns este căutat inutil în exterior, întrucît se află în lăuntrul sufletului. Adevăratul contemplativ va şti să îl caute pe Dumnezeu în adîncul său, întrebînd: „Unde te-ai ascuns?“.
luni, 26 noiembrie 2012
Cum pot vedea soarele, dacă tu nu mă iubeşti?
 |
| Leprozeria Tichilesti |
O leprozerie într-o insulă a Pacificului.
Feţe chinuite şi schimonosite.
Disperare, supărare, neputinţă.
Cadavre care umblă, carne măcinată oribil.
Cadavre care umblă, carne măcinată oribil.
Dar mai există şi ochi luminoşi şi surâzători în mijlocul unei atât de mari devastări.
Îndeosebi se impune atenţiei un sărman, al cărui trup nu era mai puţin diform decât al celorlalţi tovarăşi de nefericire şi care totuşi păstrează trăsături umane de-a dreptul surprinzătoare.
Plin de curiozitate faţă de acel miracol al ataşamentului faţă de viaţă, Follereau merge în căutarea unei explicaţii. Întreabă, investighează.
Este invitat să-l urmărească.
Fără doar şi poate, la ivirea zorilor, sărmanul cu trupul sfârtecat se târăşte lângă zidul înalt de ciment care înconjura leprozeria şi ajungând într-un loc foarte precis se aşeză şi aşteaptă.
Aurora cu toate culorile sale nu-i de ajuns.
Soarele nu-l încălzeşte şi nici nu aprinde pe faţa sa o rază de lumină.
Aşteaptă până când de cealaltă parte a zidului apare o faţă de femeie: bătrână, uscată şi brăzdată de riduri adânci.
Apariţia durează câteva clipe.
Mesajul este tăcut, discret: un surâs.
Dar omul se luminează la acel surâs, căruia îi răspunde.
E un fel de comuniune zilnică.
Leprosul hrănit, întărit de acel surâs, poate începe o zi nouă şi poate suporta timp de douăzeci şi patru de ore acea soartă a sa atât de deplorabilă.
A acumulat rezerve de iubire şi de speranţă suficiente ca să-l facă să reziste până mâine, adică până la o nouă întâlnire cu surâsul acelui chip de femeie.
Femeia este soţia sa. Când a fost scos din satul său, ea l-a urmat şi s-a stabilit într-o baracă în apropierea leprozeriei. Şi în fiecare dimineaţă îi dădea acel semn indispensabil al iubirii şi al fidelităţii sale.
„Văzând-o în fiecare zi, ştiu că mai sunt încă viu”, explică cu simplitate omul.
Nu e posibil să trăieşti fără iubire.
Unul rezistă să stea în picioare numai dacă iubeşte şi se simte iubit.
Există lume alături de noi care are nevoie de iubirea noastră pentru a rămâne în viaţă, pentru a nu lăsa să se stingă speranţa, pentru a suporta greutatea unei zile „imposibile”.
Eu văd acel surâs ca actul aprinderii unei lămpi.
Adesea în existenţă atâtor indivizi, e întuneric beznă chiar dacă afară soarele străluceşte.
Fără acea flacără, cineva riscă să rătăcească drumul, să cedeze fricii de a trebui să înfrunte ziua nouă care s-a ivit.
Cineva pentru a-şi da seama de soare, are nevoie de lumina unui chip prieten.
(Sursa: A. Pronzato, Mille e unu ragione per vivere, Piero Gribaudi Editore, Torino 1987, p. 233-234; trad. I. Chinez).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)