Cîntarea spirituală a Sfîntului Ioan al Crucii

În 1577, cel care avea să devină Sfîntul Ioan al Crucii (1542-1591) era închis într-o carceră scobită în zid dintr-un convent din Toledo, chiar de către Ordinul Carmelitan din care făcea parte, ca pedeapsă pentru că sprijinise reforma spirituală a ordinului iniţiată de Sf. Tereza de Ávila. În acea celulă, unde nu pătrundea nici o rază de soare, slăbit de febră, ros de păduchi şi cu hainele putrede, Sf. Ioan al Crucii a compus Cîntarea spirituală, una dintre cele mai frumoase poezii mistice scrise vreodată în limba spaniolă. Cîntarea spirituală exprimă căutarea vie a lui Dumnezeu de către sufletul misticului îndrăgostit de Cristos, Cuvîntul divin. Acest suflet aspiră să guste chiar din această viaţă o anticipare a fericirii veşnice, prin contemplarea supranaturală a Esenţei divine, ce nu este posibilă decît printr-un har mistic foarte înalt, prin care sufletul devine unit în profunzime cu Creatorul său.

Concepută în replică la Cîntarea cîntărilor, Cîntarea spirituală exprimă, mai întîi, neliniştile căutării Dumnezeului ascuns sau angoasa sufletului care nu se mai mulţumeşte cu satisfacţiile sensibile ale rugăciunii şi nu se lasă amăgit nici dacă simte că Dumnezeu este prezent, nici dacă acelaşi Dumnezeu îi pare absent. „Unde te-ai ascuns?“ (¿A dónde te escondiste?) – acesta este primul vers al Cîntării spirituale, ce indică momentul în care sufletul porneşte însetat în căutarea Celui care l-a rănit de dragoste şi a fugit apoi ca un cerb, lăsîndu-l pradă anxietăţilor. În tratatul teologic în care interpretează acest poem, intitulat Cîntarea spirituală a sufletului şi a Mirelui Cristos, Sf. Ioan al Crucii comentează, citînd din Sf. Augustin, că Cel ascuns este căutat inutil în exterior, întrucît se află în lăuntrul sufletului. Adevăratul contemplativ va şti să îl caute pe Dumnezeu în adîncul său, întrebînd: „Unde te-ai ascuns?“.

Pentru a fi auzit de Cel pe care îl strigă, sufletul trimite nişte mesageri (pastores), adică propriile sale dorinţe şi corurile de îngeri, prin care rugăciunile şi suspinele sale urcă, din cor în cor, pînă la tronul lui Dumnezeu. Aceşti mesageri îi aduc sufletului haruri şi consolări cereşti, hrănindu-l asemenea bunilor păstori. Ei sînt şi cei pe care sufletul îi deleagă să-i spună Celui pe care îl iubeşte mai presus de toate (mai presus de toate creaturile) că este „chinuit de dor, suferă şi moare“ (Aquel que yo mas quiero/ decidle que adolezco, peno y muero). Sf. Ioan al Crucii interpretează teologic această triplă suferinţă ca pe o incapacitate a sufletului de a-şi folosi cele trei facultăţi: înţelegerea, voinţa şi memoria (această triadă este preluată tot de la Sf. Augustin).

Văzînd însă că nici rugăciunile şi suspinele sale, nici mesagerii cereşti nu îi sînt de folos pentru a-l găsi pe Cel Preaiubit, sufletul porneşte într-o căutare activă, curajoasă şi liberă a lui Dumnezeu, trecînd „peste munţi şi maluri“ (por esos montes y riberas), adică asumînd o viaţă contemplativă (simbolizată de munţi) şi practicînd mortificarea, penitenţa şi exerciţiile spirituale (simbolizate de maluri).

Sufletul începe apoi să mediteze asupra lui însuşi, întrucît cunoaşterea de sine este prima treaptă a cunoaşterii lui Dumnezeu, şi asupra creaturilor – „livezi şi desişuri/ plantate de mîna Preaiubitului“ (bosques y espesuras, plantadas por la mano del Amado) –, pentru că interogaţia asupra creaturilor este, cum afirmă Sf. Augustin în Confesiuni, o meditaţie implicită asupra Creatorului. Sufletul rănit de iubire este atras de urma pe care Preaiubitul a lăsat-o în creaturile sale, pe care o descoperă contemplîndu-le frumuseţea vizibilă. Este însă tot mai însetat să contemple frumuseţea ascunsă, subzistentă, care stă la originea acestei frumuseţi create, şi exclamă: „Oh, cine mă poate vindeca?“ (¡Ay quién podrá sanarme!).

Pe măsură ce lucrurile create îi prezintă mai multe urme lăsate de Preaiubitul său, iubirea sufletului sporeşte şi, odată cu ea, sporeşte şi durerea provocată de absenţa Lui. Sufletul nu mai poate fi satisfăcut decît de prezenţa Celui pe care îl iubeşte şi refuză orice intermediar: „nu-mi mai trimite/ de astăzi nici un mesager/ care nu-mi poate spune ce doresc“ (no quieras enviarme/ de hoy ya más mensajero/ que no saben decirme lo que quiero). Ajunge, astfel, să dispreţuiască orice alt remediu al iubirii în afara prezenţei Celui Preaiubit. Dorinţa sa de a-L vedea pe Dumnezeu printr-o viziune se intensifică dureros, aşa încît nimic din ceea ce-i poate satisface gustul şi simţurile nu îl mai poate mîngîia – în schimb, rana se adînceşte tot mai mult la orice contact cu creaturile şi sufletul simte că moare de iubire.

Aşa cum cerbul rănit de o săgeată otrăvită încearcă să găsească alinare plonjînd în ape însetat, în timp ce otrava îi pătrunde tot mai mult în corp, pînă îi atinge inima, la fel şi sufletul care a ajuns în acest stadiu nu mai găseşte nici un remediu pentru dorul său, şi otrava săgeţii pătrunde în el tot mai adînc, provocîndu-i dureri şi mai chinuitoare. El îl întreabă atunci pe Cel Preaiubit: „După ce ai rănit această inimă/ de ce nu o mai vindeci?“ (¿Por qué, pues, has llegado/ aqueste corazón, no le sanaste?). Sufletul este acum îndurerat şi singur, plîngîndu-şi chinurile în faţa Preaiubitului. Dar, comentează Sf. Ioan al Crucii, sufletul nu se lamentează de fapt pentru că este rănit, întrucît rănile iubirii sînt cu atît mai dulci cu cît sînt mai adînci, ci pentru că nu este rănit de moarte, pentru a fi astfel vindecat. Sufletul aspiră să se însănătoşească murind de iubire, adică dobîndind prin moarte viziunea beatifică. Dar, cum nu găseşte nici o uşurare, continuă să îl roage pe Preaiubitul său să-i pună capăt neliniştilor: „Alină-mi tulburările,/ căci nimeni altul nu le poate uşura“ (Apaga mis enojos,/ pues que ninguno basta a deshacellos). Apoi, îl imploră pe divinul său Iubit să-l lase să-L privească faţă în faţă cu o lumină supranaturală, descoperindu-şi astfel frumuseţea: „Dezvăluie-ţi prezenţa/ Şi lasă vederea şi frumuseţea ta să mă ucidă“ (Descubre tu presencia/ y máteme tu vista y hermosura). Sufletul face astfel un apel direct la Dumnezeu, cerîndu-i să-i acorde harul unei viziuni glorioase, lăsîndu-l să contemple Esenţa divină.

Plîngîndu-şi suferinţa provocată de iubirea incurabilă, adică de setea sa vehementă de a-L vedea pe Dumnezeu, sufletul se hotărăşte să părăsească creaturile şi să se întoarcă la credinţă, ca la un mijloc sigur de a atinge scopul uniunii sale cu Dumnezeu. Credinţa este numită aici, simbolic, un „izvor cristalin“ (cristalina fuente), pentru că gîndurile inspirate de credinţă sînt adevăruri pure, ferite de erori, şi deoarece credinţa este un dar al Duhului Sfînt, care face să curgă „rîuri de apă vie“ (Ioan 4,14) din inima credinciosului. După ce şi-a exprimat cu o asemenea fervoare dorinţa de a-L vedea, Preaiubitul răspunde şi îi descoperă sufletului în străfulgerări ceva din strălucirea sa divină, răpindu-l de mai multe ori în extaz. Dar razele divine izbesc sufletul atît de profund şi de puternic, încît acesta este la început incapabil să le suporte şi exclamă: „Întoarce-ţi ochii de la mine, Preaiubitule“ (Apártalos, Amado). Din cauza fragilităţii trupului muritor, sufletul nu poate suporta extazul în care i se dăruie cunoaşterea divină, chiar dacă aceasta este obiectul dorinţelor sale cele mai arzătoare şi mai sincere. Astfel de haruri mistice nu pot fi – explică Sf. Ioan al Crucii – primite pe deplin în trup, pentru că spiritul este înălţat pentru a atinge comuniunea cu Duhul lui Dumnezeu şi astfel devine aproape străin faţă de natura corporală. Sufletul vizitat de aceste haruri trăieşte o agonie atît de mare din cauza limitelor trupului, încît este nevoit să exclame: „Întoarce-ţi ochii de la mine!“.

Dar, atunci cînd Preaiubitul îi răspunde „Întoarce-te, porumbiţă“ (Vuélvete, paloma), sufletul găseşte tot ceea ce doreşte şi chiar mult mai mult decît poate exprima. Începe atunci să-i cînte un imn de laudă Preaiubitului, cu care este acum logodit, fiind înălţat la starea înaltă a uniunii de iubire cu Dumnezeu. Dumnezeu se poartă atunci cu sufletul la fel ca un mire cu mireasa lui, împodobindu-l cu daruri şi haruri, copleşindu-l cu onoruri şi lăsîndu-l să-L cunoască. În această zi de sărbătoare, toate neliniştile încetează, sufletul este inundat de pace şi bucurie şi nu mai face decît să cînte suav frumuseţea Preaiubitului.

Sufletului i se dăruie calmul şi odihna unei „nopţi liniştite“, care seamănă cu un somn spiritual la pieptul Preaiubitului. În plus, primeşte şi darul unei lumini palide, de nepătruns, a inteligenţei divine. Sufletul nu este încă eliberat de toate anxietăţile, pentru că se teme că ar putea pierde această bucurie interioară a iubirii, din cauza unor demoni răutăcioşi sau a dorinţelor senzuale ale trupului, sau din cauza instabilităţii imaginaţiei.

În starea de logodnă spirituală, sufletul suferă şi mai dureros din cauza absenţelor Preaiubitului – în fapt, aceste suferinţe depăşesc în intensitate toate încercările anterioare, pentru că iubirea sa pentru Dumnezeu este acum atît de vehementă încît durerea provocată de absenţa Lui este pe măsură. Sufletul îi ordonă părţii sale inferioare, simbolizate prin „nimfele din Iudea“ (ninfas de Judea), să nu producă tulburări, prin mişcările şi activităţile senzualităţii, şi să nu treacă pragul cetăţii interioare, rămînînd în schimb „în suburbii“. Iar în cetate, virtuţile şi puterile sufletului, simbolizate prin flori şi arbuşti de trandafir (las flores y rosales), sînt saturate de blîndeţe divină de către Spiritul lui Dumnezeu simbolizat prin „ambră“. Preaiubitul este apoi implorat să se ascundă în suflet, să-i lumineze înţelegerea şi să comunice cu el într-un mod substanţial şi interior – adică fără cuvinte şi expresii sensibile. Pentru a aduce sufletul la pacea şi la bucuria comuniunii cu El, Preaiubitul îl purifică de ultimele sale imperfecţiuni, supunînd facultăţile sale naturale faţă de raţiune şi mortificîndu-i toate dorinţele. Acest suflet este numit apoi „mireasă“ (Esposa) de către Mire, care îl poartă pe braţe în camera nupţială – ceea ce înseamnă că îi dăruie toate harurile necesare pentru a atinge stadiul cununiei spirituale. Atunci cînd sufletul a fost înălţat la acest stadiu înalt al cununiei spirituale, Mirele, care este acum consortul său, îi dezvăluie mai uşor şi mai des secretele sale, în special misterele legate de Întruparea sa şi de căile şi mijloacele de mîntuire. Sufletul se află acum în starea cea mai fericită a uniunii spirituale, fiind plin de virtute, datorită comuniunii sale cu Mirele, şi ajungînd la desăvîrşirea iubirii, ce are drept rod pacea spirituală perfectă. În plus, sufletul este acum împodobit cu toate darurile şi harurile pe care le poate purta în această viaţă şi manifestă o iubire gingaşă şi generoasă faţă de Dumnezeu, dorind să participe la lucrările Sale. În final, sufletul este instruit şi în „ştiinţa cea mai dulce“ (me enseño ciencia muy sabrosa), adică în teologia mistică sau în contemplaţie, şi singura sa ocupaţie devine iubirea – ceea ce înseamnă că toate facultăţile interioare şi exterioare ale sufletului nu mai lucrează decît pentru a iubi (ni ya tengo otro oficio,/ que ya sólo en amar es mi ejercicio).

După ce a atins libertatea deplină a spiritului şi a traversat toate purificările, sufletului cununat cu Dumnezeu i se oferă darul înţelepciunii, fiind lăsat să pătrundă mai profund cu înţelegerea lucrările şi minunile lui Dumnezeu. Rodul cunoaşterii misterelor divine este numit „mustul rodiilor“ (el mosto de granadas) – rodiile sînt o metaforă pentru misterele lui Cristos şi pentru judecăţile şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

În finalul poemului, sufletul îi cere Mirelui să-i dăruiască gloria care îi este predestinată din veşnicie, în care se va bucura de contemplarea pură a Esenţei divine. Pregătit acum pentru călătoria vieţii veşnice, sufletul cere harul de a-l iubi pe Dumnezeu atît de puternic şi de profund încît să poată răspunde pe măsura comunicărilor divine. Nici diavolul (Aminadab), nici „cavaleria“ simţurilor (la caballería) nu mai au acum o putere reală asupra sufletului, care este atît de purificat şi de recules încît este capabil să participe şi să se bucure la fiecare comunicare ce îi este transmisă de Dumnezeu în interioritate. Sufletul soarbe acum, lăuntric, apele binecuvîntărilor spirituale, iar activităţile sale naturale sînt subordonate reculegerii: „cavaleria a coborît la vederea apelor“ (la caballería/ a vista de las aguas descendía).

(Autor: Tereza-Brînduşa Palade; http://www.observatorcultural.ro).