I Advent (C): Dumnezeul speranţei

Ieremia 33,14-16 ¹⁴ Iată, vor veni zile, spune Domnul, când voi împlini făgăduinţa de fericire pe care am făcut-o casei lui Israel şi casei lui Iuda. ¹⁵ În zilele acelea şi în acel timp voi ridica dintre urmaşii lui David o odraslă dreaptă care va judeca şi va face dreptate pe pământ. ¹⁶ În zilele acelea Iuda va fi eliberat şi Ierusalimul va trăi în linişte; iată numele care i se va da: "Domnul este dreptatea noastră".

1Tesaloniceni 3,12-4,2 Fraţilor, ¹² Domnul să facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unul faţă de altul şi faţă de toţi oamenii, precum prisosim şi noi în dragoste faţă de voi. ¹³ El să vă întărească inimile ca să fiţi fără de prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Cristos împreună cu toţi sfinţii săi. ^4,1 De altfel, fraţilor, voi aţi învăţat de la noi cum trebuie să vă purtaţi ca să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu; şi într-adevăr, faceţi ceea ce aţi învăţat. Vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus să faceţi paşi înainte în privinţa aceasta. ² De altfel ştiţi bine ce învăţături v-am dat din partea Domnului Isus.

Luca 21,25-28.34-36 În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ²⁵ "Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării şi al valurilor. ²⁶ Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina. ²⁷ Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă mare. ²⁸ Când vor începe să se întâmple acestea, ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus pentru că mântuirea voastră se apropie. ³⁴ Fiţi cu băgare de seamă să nu se îngreuneze inimile voastre din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia şi să nu vină peste voi ziua aceea fără de veste. ³⁵ Căci ea va veni ca o cursă peste toţi aceia ce locuiesc pe faţa întregului pământ. ³⁶ Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului".

OMILIE

Cu această duminică, începe un an nou liturgic, şi odată cu el începe şi anuala noastră cale către Sărbătoarea Sfântă a Naşterii Domnului. Pornim întru întâmpinarea “Celui care vine”. Cuvântul lui Dumnezeu ne sugerează atitudinea potrivită acestui moment memorabil: “Către Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul meu!” iar Isus ne spune în Evanghelie: “… sculaţi-vă şi ridicaţi-vă capul pentru că se apropie eliberarea voastră”.

Adventul trebuie să înceapă cu ridicarea, cu înălţarea sufletului; suntem îndemnaţi să uităm trecutul şi să privim numai înainte, spre viitor, spre noul eveniment al harului, deoarece fiecare an liturgic care începe este un an al harului, al binecuvântărilor cereşti.

Ne îndreptăm îndată atenţia spre lecturile biblice de astăzi; pentru a vedea ce anume ne sugerează în legătură cu această aşteptare, lecturile trebuiesc parcurse în ordinea istorică (aşa cum au apărut ele), care e cu totul alta decât cea obişnuită, adică acea ordine liturgică în care sunt citite. Ordinea istorică este următoarea: întâia, a treia şi a doua citire, adică: Vechiul Testament, epoca lui Isus (Evanghelia) şi epoca Bisericii (Scrisoarea Sf. Paul).

Prima lectură este un scurt pasaj din profetul Ieremia: “Iată vin zilele când voi împlini acel cuvânt bun pe care l-am rostit Eu pentru casa lui Israel şi pentru casa lui Iuda, zice Domnul”. Aici ni se arată schema, proiectul de lucru al lui Dumnezeu: Dumnezeu făgăduieşte anticipat ceea ce are de gând să realizeze mai apoi cu fidelitate. Deci, misterul lui Dumnezeu este totdeauna “vechi şi nou”: vechi în simbol, nou în realitate. În acest interval, dintre făgăduinţă şi realizare, se află posibilitatea speranţei omului şi a fidelităţii lui Dumnezeu. Pentru ce se poartă Dumnezeu în felul acesta? Pentru ce intervenţia lui este pregătită aşa de timpuriu? … Pentru ca omul, în faţa faptului împlinit şi miraculos să nu poată spune: “Idolul meu le-a făcut pe toate acestea, chipul meu cioplit sau chipul meu turnat le-a poruncit, adică întâmplarea, inteligenţa sau fantezia mea; Dumnezeu nu are nici un amestec în toate acestea; Dumnezeu nu există” (cf. Isaia 48,3-8). Prin urmare, făgăduinţa este pentru ca omul să poată cunoaşte ceea ce vine de la Dumnezeu, să poată aştepta cu credinţă şi să mărturisească aceasta cu toată tăria. Acesta este adevăratul şi profundul motiv pentru care Vechiul Testament este veşnic actual, chiar şi pentru noi creştinii, şi continuăm să îl citim în adunările noastre. El demonstrează că mântuirea adusă de Cristos vine de la însuşi Dumnezeu, care o vestise prin proroci, demonstrând unitatea planului divin al mântuirii.

Evanghelia ne duce dintr-o dată în centrul veacurilor, adică la Isus Cristos. Acea venire a lui Dumnezeu printre oameni, atât de aşteptată şi realizată cu El: “Dumnezeu a vizitat poporul său” (Luca 7,16). Istoria nu şi-a oprit cursul ei: Timpul s-a împlinit, dar nu s-a sfârşit! Însuşi Isus este Acela care îl pune pe om şi Biserica în stare de alertă, de aşteptare a unei alte veniri: “atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi cu mare glorie”. Prima venire, la împlinirea timpului, a fost în umilinţă şi în suferinţă; a doua, de la sfârşitul veacurilor, va fi cu putere şi cu glorie mare! Noi trăim în această situaţie precisă determinată de venirea lui Isus, în amintirea Întrupării Sale şi în aşteptarea parusiei, între un “deja” şi un “nu a venit încă”.

A doua lectură, extrasă din Scrierile Sf. Paul, ne sugerează ce anume trebuie să facem în acest timp al Adventului. În acest sens şi Evanghelia conţine indicaţii preţioase: “Aveţi grijă de voi înşivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beţie şi grijile vieţii… Vegheaţi, aşadar, în orice moment şi rugaţi-vă ca să puteţi scăpa de toate cele ce se vor petrece şi să staţi în picioare în faţa Fiului Omului!” Dar mai ales Paul ne îndeamnă să tragem urmări practice din tot ceea ce am auzit până acum. El a trăit exact în aceleaşi împrejurări ca şi noi, adică în amintirea trecerii lui Isus pe pământ, şi în aşteptarea revenirii Sale împreună cu toţi sfinţii. Cuvântul cheie folosit de apostol este “creşterea”. Acesta este timpul în care sămânţa primită prin Botez trebuie să ajungă la maturitate, timp dat fiecăruia, ca şi Bisericii, pentru a ajunge la starea omului desăvârşit, la înălţimea staturii lui Cristos.

După cum se vede, scrierile biblice abordează multe teme: Venirea lui Cristos, Aşteptarea, Vegherea, Creşterea, necesitatea unei vieţi creştineşti cumpătate şi active. Tocmai de aceea, reluând toate aceste teme, vom aprofunda astăzi acea temă care le cuprinde pe toate: “Speranţa creştină”. Întreaga perioadă liturgică a Adventului aminteşte de această speranţă, fiind un fel de sacrament al speranţei creştine.

Citind Evanghelia de astăzi, ne atrage atenţia un lucru: în descrierea evenimentelor escatologice, Isus vorbeşte despre tristeţe, despre nelinişte, despre groază, despre aşteptare; nu vorbeşte nimic despre speranţă. S-ar spune că Isus nu cunoaşte speranţa! Evangheliile sinoptice nu îi atribuie lui Isus nici o aluzie mai explicită cu privire la speranţă. În schimb, după Paşti, observăm explodând, literalmente, această temă, în scrisorile lui Pavel şi în mai toate celelalte scrieri apostolice. Speranţa este o componentă esenţială a existenţei creştine, împreună cu credinţa şi iubirea: “Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea” (1Corinteni 13,13).

Ce a determinat această schimbare? La această întrebare se poate răspunde foarte simplu: speranţa creştină se naşte din Învierea lui Cristos: “Dumnezeu… ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi” (1Petru 1,3). Tocmai de aceea nu se vorbeşte nimic în Evanghelii despre speranţă înainte de Paşti, nu pentru că ea nu ar fi existat în cărţile sfinte, ci era oarecum embrionară, venind la lumină în dimineaţa glorioasă a Paştilor.

Felul în care înţelegem noi astăzi speranţa este specific gândirii biblice. Oamenii din vechime nu cunoşteau virtutea speranţei, înţeleasă ca ceva bun în sine însuşi; ei cunoşteau numai aşteptarea, care, aşa cum ştim, este ambiguă, putând fi o aşteptare a binelui sau a răului, sau, aşa cum se întâmplă de multe ori, o aşteptare zadarnică, adică o iluzie. Numai Dumnezeul creştinilor poate fi numit “Dumnezeul speranţei” (Romani 15,13), adică Dumnezeul “dătător” al speranţei; Dumnezeul care îi deschide omului ochii spre viitor.

Iată cum ne apare în Biblie revelaţia cu privire la virtutea teologală a speranţei: “Speranţa este aşteptarea bunurilor escatologice care sunt: învierea trupului, moştenirea sfinţilor, viaţa veşnică, slava şi vederea lui Dumnezeu faţă la faţă; într-un cuvânt, Mântuirea. Speranţa îşi are originea în Dumnezeu: se bazează pe dragostea Sa, pe chemarea şi pe puterea Sa, pe veracitatea şi fidelitatea Sa în menţinerea făgăduinţelor. În felul acesta speranţa nu ne poate înşela. Orientată prin definiţie spre bunurile invizibile, speranţa se bazează pe credinţă şi se nutreşte din dragoste. Duhul Sfânt este sursa ei privilegiată, care o luminează, o întăreşte, o îndeamnă la rugăciune şi la o viaţă activă. Bazată pe îndreptăţirea prin credinţa în Cristos, ea este plină de mângâiere, de bucurie şi de tărie; pentru nimic în lume nu se descurajează din cauza suferinţelor de fiecare zi, care nu contează în comparaţie cu fericirea făgăduită, ci le îndură cu statornicie” (Biblia de la Ierusalim: Notă la Scrisoarea către Romani 5,2).

Cu ajutorul Duhului Sfânt, să privim lucrurile mai în profunzimea lor, adică această splendidă realitate a speranţei creştine. Ce înseamnă a spera? Am citit într-o carte aceste cuvinte pline de înţeles: “Trebuie să sperăm în Dumnezeu, trebuie să credem în Dumnezeu, fiindcă aceasta înseamnă unul şi acelaşi lucru. Trebuie să avem în Dumnezeu această credinţă de a spera în El. Trebuie să credem în El, adică să sperăm. Credinţa vede ceea ce este în timp şi în veşnicie. Speranţa vede ceea ce va veni, ce va fi, în timp şi în veşnicie. Dragostea iubeşte ceea ce este, însă speranţa iubeşte ceea ce va fi. Credinţa pe care o prefer, spune Dumnezeu, este speranţa“ (Peguy). Prin urmare, speranţa este surioara geamănă a credinţei, este un fel de a crede, este, ea însăşi, o încredinţare în mâinile lui Dumnezeu, mai cu seamă în vederea propriului viitor.

În felul acesta, speranţa este chiar mai meritorie decât credinţa, pentru că e mai exigentă. Nu este greu a crede pentru cel care nu e orb, pentru omul cu ochii sănătoşi, care Îl priveşte pe Dumnezeu în creaţia Sa, în marea strălucire a întregului Univers! … Însă, a spera, şi a spera mereu, chiar şi după a nu ştiu câta deziluzie, a spera că ziua de mâine va fi mai bună decât cea de azi, după ce am observat că de atâtea şi atâtea ori ea a fost chiar mai rea decât ziua precedentă, sorbind toate aceste amăgiri, aşa cum absoarbe pământul o ploaie binefăcătoare, aceasta într-adevăr este ceva nobil, mare, şi demonstrează atotputernicia harului lui Dumnezeu.

Deseori speranţa creştină este asemănată cu o ancoră. Chiar din cele mai vechi timpuri a fost simbolizată aşa, însă ancora nu este simbolul cel mai potrivit, ci “vela”, “pânza”. Ancora leagă barca de fundul mării, însă pânza o face să alerge pe mare către ţărm; speranţa este aceea care o mână cu putere; dacă nu ar fi speranţa, totul s-ar opri, şi credinţa şi dragostea. Ce ar fi credinţa fără speranţă? Sf. Paul spune că nu ar fi decât o credinţă “zadarnică” (1Corinteni 15,14). Nimeni nu seamănă dacă nu aşteaptă o recoltă. Speranţa a fost aceea care, chiar de la începuturile Bisericii, a dat mesajului creştin această extraordinară forţă de expansiune, care, în scurt timp, l-a dus până la marginile pământului. Oamenii, mai ales cei împovăraţi şi săraci, toţi oropsiţii sorţii, au văzut pentru prima dată o propunere a speranţei, care era într-adevăr pentru ei, şi care nu excludea pe nimeni.

Dacă propovăduirea creştină de astăzi este câteodată atât de lipsită de vigoare, aceasta se datorează faptului că nu a ţinut cont şi nu a pus la loc de frunte propovăduirea speranţei. Lumea este flămândă de speranţă mai mult decât de pâine, şi ascultă mesajul numai în măsura în care acesta este capabil să îi ofere o adevărată speranţă. Noi creştinii suntem responsabili, trebuie să dăm socoteală de speranţa ce ne-a fost dăruită. Trebuie să fim totdeauna pregătiţi a da un răspuns potrivit oricui ne-ar pune o întrebare cu privire la speranţă; şi aceasta nu numai cu cuvântul, ci şi prin bunăvoinţă, delicateţe şi respect, dar mai cu seamă prin capacitatea de a suferi orice din cauza speranţei noastre. Noi trebuie să fim tot atâţia agenţi de legătură ai speranţei. “Aşa cum credincioşii îşi trec din mână în mână (la anumite procesiuni) apa sfinţită, tot aşa şi noi trebuie să ne trecem din inimă în inimă speranţa divină” (Peguy).

Propriilor fii trebuie să le dai mai întâi o speranţă şi numai în al doilea rând pâinea cea de toate zilele; elevilor trebuie să le prezentăm mai întâi o speranţă şi apoi o doctrină; chiar şi cei înaintaţi în vârstă, bătrânii, au nevoie de o speranţă, mai mult chiar decât o pensie! De trăit se poate trăi chiar şi atunci când ne lipsesc toate, dar fără speranţă nu se poate trăi. Când un om îşi pierde speranţa, când nu mai speră în nimic, când, trezindu-se dimineaţa, nu mai aşteaptă absolut nimic de la nimeni, el nu mai este viu; el moare: ori lent, ori sinucigându-se. Cine a cunoscut de-aproape vreunul dintre aceste cazuri, datorate câteodată bolii, dar cele de mai multe ori egoismului celor din jur, îşi dă seama că nu există nimic în lume mai vrednic de compătimire decât asemenea cazuri.

Ştim că speranţa creştină nu este singura despre care trebuie să se predice în zilele noastre; mai există şi aşa numitele “speranţe omeneşti”, care privesc nu spre viitorul escatologic, ci spre viitorul omenesc, spre viitorul omului de pe acest pământ. Cele două speranţe nu se exclud: dacă speranţa lumească, în cel ce nu crede, exclude speranţa creştină, în schimb cel ce crede nu va exclude niciodată speranţa omenească. Mai mult chiar, atunci când aceasta este înţeleasă la justa ei valoare, constituie cea mai bună garanţie, pentru că omul este mai atent la a nu face nimănui vreun rău, fiindcă toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu (Romani 8,21). Speranţa creştină este o speranţă activă, bogată în fapte ce trebuiesc făcute în timpul aşteptării: veghere, creştere în dragoste faţă de toţi.

De aceea speranţa este ca un ferment, ca “sarea”, chiar şi în această lume. Aşadar, noi nu avem nici un interes în a înălţa speranţa creştină pe dărâmăturile speranţei omeneşti; ci vom cultiva tot sâmburele de speranţă, mic sau mare, care se află în jurul nostru; ca nişte adevăraţi creştini, îi vom ajuta pe fraţii noştri să îşi descoperi o altă speranţă, aceea care nu înşeală, pentru că vine din inima noastră împreună cu dragostea prin Duhul Sfânt care ni s-a dăruit. Vom încheia cu acea rugăciune cu care Sf. Paul îşi încheie Scrisoarea către Romani: “Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt”. (Autor: pr. Raniero Cantalamessa; http://www.predici.cnet.ro/arhive/536/)..