 |
| „Eu sunt cu tine!” |
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 18:30 (11 iunie 2020)
Lecturi: Deuteronomul
8,2-3.14b-16a; 1Corinteni 10,16-17; Evanghelia Ioan
6,51-58; lecturi
Omilie
Celebrăm astăzi marele dar făcut
de Domnul omenirii și Bisericii: Trupul şi Sângele lui Cristos. Centrul vieții
creștine este Cristos însuși. Ori Euharistia este acest minunat sacrament în
care este prezent Isus Domnul prin misterul pascal. El este așadar inima
întregii Biserici. Printre acuzele împăraților romani împotriva
primilor creștini pentru a-i condamna la moarte era teofagia (din greaca antică Theòs [Θεός] – Dumnezeu și phagein [φαγεῖν]
– a mânca), adică „alimentația
cu Dumnezeu”, „mâncarea lui Dumnezeu”. Referindu-se la sfânta Liturghie, în
care creștinii se hrăneau cu trupul și sângele lui Isus, vechii romani vedeau
în acest ritual cutremurător amintirea cultelor din timpuri străvechi în care
erau jertfe umane frecvente.
Sărbătoarea Trupul Domnului s-a
născut sub impulsul provocat de miracolul din Bolsena (1263)[1]. Bula
Transiturus de hoc mundo (1264) a papei
Urban al IV-lea stabileşte sărbătoarea
de astăzi. Însă celebrarea merge dincolo de minune, ne pune în faţa cuvintelor
lui Cristos din Evanghelie: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer.
Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o
voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (In 6,52).
În prima lectură, luată din cartea Deuteronomului (Dt 8,2-3.14b-16a), Moise invită poporul evreu să nu uite că în timpul pelerinajului prin pustiu Dumnezeu i-a stat alături și a făcut faptele minunate, în special, hrănirea lor cu „mană” în timp de foamete. Fără mană și fără apă, izvorâtă din stâncă, poporul nu ar fi supraviețuit și nu ar fi intrat în țara promisă. Este experiența darului trecut – „amintește-ți!” „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani în pustiu” (v. 2). Domnul vine să le reamintească – „adu-ţi aminte”. Este sinonim cu „a crede”, a angaja la reînnoirea alianței cu Dumnezeu. „Amintirea” biblica îl introduce pe cel credincios în istoria mântuirii. „Adu-ți aminte” – devine apelul fundamental al Deuteronomului actualizând evenimentele trecutului. Adu-ți aminte că ai trecut printr-o foame tragică, apoi, vine „mana”, hrană necunoscută lui Israel. Moise îndeamnă pe poporul evreu să nu uite niciodată cum Dumnezeu merge cu Israel patruzeci de ani prin pustiu hrănindu-l și păzindu-l de dușmani.
Înaintea lui Dumnezeu, omul adevărat nu trăiește numai din această „pâine”, dar trăiește, în primul rând, din acest Cuvânt prețios ce coboară din „gura Domnului”: nu e foame după „pâine”, dar de Cuvântul divin creator [dabar în ebraică]! „Amintiţi-vă!” – auzim chemarea Domnului. Nu uitaţi să vă hrăniți din Cuvântul lui Dumnezeu! Mana este prefigurarea hranei misterioase și miraculoase dată de Isus în seara ultimei zile, la Cina de taină. Noi, poporul lui Dumnezeu, pelerini în drumul spre plinătatea Împărăției, suntem hrăniți cu trupul și sângele lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu.
În scrisoarea către Corinteni (1Cor 10,16-17), apostolul Paul insistă asupra Euharistiei – memorialul credinței: „potirul pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşire cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos?” (v. 16). Dumnezeu s-a făcut trup și carnea s-a făcut pâine – adică ostie foarte subțire. Binecuvântare potirului şi frângerea pâinii nu sunt doar gesturi rituale, nu e o simpla evocare a faptelor din trecut: ne împărtășim cu trupul şi sângele lui Cristos astăzi. Sunt semnul unității, al prieteniei, al comuniunii de viață. Comuniune înseamnă schimb. Regula fundamentală a acestui schimb este: ceea ce este al meu e și al tău și ceea ce este al tău e și al meu. Și ce am eu propriu? Singurul lucru este mizeria și păcatul meu. Și ce are Isus pentru sine? Sfințenia și perfecțiunea. Atunci comuniunea stă în faptul că eu îi dau lui Isus păcatul, sărăcia mea și el îmi dă mie sfințenia sa. Se realizează „schimbul minunat”, cum definește liturgia pascală: „fericită vină pentru că ai avut parte de un Răscumpărător atât de mare!” Să implorăm trupul crucificat al lui Cristos și să intrăm în comuniune cu el. Să nu uităm: relația cu frații noștri. „Suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine” (v. 17). Toți cei care ne împărtășim din trupul a lui Cristos, formăm un singur trup cu Isus și între noi: suntem Biserică.
Evanghelie după sfântul Ioan (In 6,51-58) prezintă predica Domnului în sinagoga din Cafarnaum, în care spune că el este „pâinea vieții”. După înmulțirea pâinilor lângă lacul Tiberiadei, Isus se duce în Cafarnaum împreună cu discipolii săi, iar aici, în sinagogă, ține un discurs foarte lung despre „pâinea vieții”. Cei care au văzut minunea îl caută și îl găsesc. Au înțeles că el poate să dea hrană tuturor, asemenea lui Moise, și vor să aibă cât mai multă pâine. Isus încearcă să le deschidă ochii celor care îl caută cerându-le ascultătorilor să creadă cuvântul său, să nu se preocupe de hrana muritoare ci de adevărată pâine: pâinea vieții pentru salvarea lumii. Astfel anunță moartea sa: „eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer […] iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (v. 51).
Cum reacționează cei prezenți? Rămân uimiți. Nu-l înțeleg când Isus le vorbește despre trupul său oferit pentru viața lumii. Israeliții ripostează împotriva lui, pentru că îl știu: este fiu a lui Iosif, lemnarul. Suntem în faţa scandalului întrupării. „Adevăr, adevăr vă spun: […] Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică […] Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură” (v. 54-55). Este carne și sânge! Acest anunţ apare misterios: cum este posibil ca un om să-şi dea propria carne să fie mâncată? Să nu uităm că pentru evrei rămâne în vigoare opreliştea de a nu bea sângele oricărei fiinţe vii (Gen 9,4). Să ne lăsăm loviţi de aceste cuvinte dure, dacă voim să ajungem la o credinţă matură! În faţa uimirii ascultătorilor, Isus reia cu un ton solemn: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi” (v. 53). Așa a voit Domnul: să fie hrană ce divinizează pe cel care îl primește! Este pâinea ce trebuie să intre în viaţa noastră, ca să devină energia fiecărei acţiuni. Cu Isus în noi, viaţa devine izvor de iubire veșnică.
Să-i mulțumim lui Dumnezeu că, în ciuda infidelităților și limitelor noastre, acceptă să se facă aliment pentru viața noastră, pentru a ne transforma – pe noi sărmani oameni păcătoși – în membre vii ale Trupului său, care este Biserica!
În prima lectură, luată din cartea Deuteronomului (Dt 8,2-3.14b-16a), Moise invită poporul evreu să nu uite că în timpul pelerinajului prin pustiu Dumnezeu i-a stat alături și a făcut faptele minunate, în special, hrănirea lor cu „mană” în timp de foamete. Fără mană și fără apă, izvorâtă din stâncă, poporul nu ar fi supraviețuit și nu ar fi intrat în țara promisă. Este experiența darului trecut – „amintește-ți!” „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani în pustiu” (v. 2). Domnul vine să le reamintească – „adu-ţi aminte”. Este sinonim cu „a crede”, a angaja la reînnoirea alianței cu Dumnezeu. „Amintirea” biblica îl introduce pe cel credincios în istoria mântuirii. „Adu-ți aminte” – devine apelul fundamental al Deuteronomului actualizând evenimentele trecutului. Adu-ți aminte că ai trecut printr-o foame tragică, apoi, vine „mana”, hrană necunoscută lui Israel. Moise îndeamnă pe poporul evreu să nu uite niciodată cum Dumnezeu merge cu Israel patruzeci de ani prin pustiu hrănindu-l și păzindu-l de dușmani.
Înaintea lui Dumnezeu, omul adevărat nu trăiește numai din această „pâine”, dar trăiește, în primul rând, din acest Cuvânt prețios ce coboară din „gura Domnului”: nu e foame după „pâine”, dar de Cuvântul divin creator [dabar în ebraică]! „Amintiţi-vă!” – auzim chemarea Domnului. Nu uitaţi să vă hrăniți din Cuvântul lui Dumnezeu! Mana este prefigurarea hranei misterioase și miraculoase dată de Isus în seara ultimei zile, la Cina de taină. Noi, poporul lui Dumnezeu, pelerini în drumul spre plinătatea Împărăției, suntem hrăniți cu trupul și sângele lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu.
În scrisoarea către Corinteni (1Cor 10,16-17), apostolul Paul insistă asupra Euharistiei – memorialul credinței: „potirul pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşire cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos?” (v. 16). Dumnezeu s-a făcut trup și carnea s-a făcut pâine – adică ostie foarte subțire. Binecuvântare potirului şi frângerea pâinii nu sunt doar gesturi rituale, nu e o simpla evocare a faptelor din trecut: ne împărtășim cu trupul şi sângele lui Cristos astăzi. Sunt semnul unității, al prieteniei, al comuniunii de viață. Comuniune înseamnă schimb. Regula fundamentală a acestui schimb este: ceea ce este al meu e și al tău și ceea ce este al tău e și al meu. Și ce am eu propriu? Singurul lucru este mizeria și păcatul meu. Și ce are Isus pentru sine? Sfințenia și perfecțiunea. Atunci comuniunea stă în faptul că eu îi dau lui Isus păcatul, sărăcia mea și el îmi dă mie sfințenia sa. Se realizează „schimbul minunat”, cum definește liturgia pascală: „fericită vină pentru că ai avut parte de un Răscumpărător atât de mare!” Să implorăm trupul crucificat al lui Cristos și să intrăm în comuniune cu el. Să nu uităm: relația cu frații noștri. „Suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine” (v. 17). Toți cei care ne împărtășim din trupul a lui Cristos, formăm un singur trup cu Isus și între noi: suntem Biserică.
Evanghelie după sfântul Ioan (In 6,51-58) prezintă predica Domnului în sinagoga din Cafarnaum, în care spune că el este „pâinea vieții”. După înmulțirea pâinilor lângă lacul Tiberiadei, Isus se duce în Cafarnaum împreună cu discipolii săi, iar aici, în sinagogă, ține un discurs foarte lung despre „pâinea vieții”. Cei care au văzut minunea îl caută și îl găsesc. Au înțeles că el poate să dea hrană tuturor, asemenea lui Moise, și vor să aibă cât mai multă pâine. Isus încearcă să le deschidă ochii celor care îl caută cerându-le ascultătorilor să creadă cuvântul său, să nu se preocupe de hrana muritoare ci de adevărată pâine: pâinea vieții pentru salvarea lumii. Astfel anunță moartea sa: „eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer […] iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (v. 51).
Cum reacționează cei prezenți? Rămân uimiți. Nu-l înțeleg când Isus le vorbește despre trupul său oferit pentru viața lumii. Israeliții ripostează împotriva lui, pentru că îl știu: este fiu a lui Iosif, lemnarul. Suntem în faţa scandalului întrupării. „Adevăr, adevăr vă spun: […] Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică […] Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură” (v. 54-55). Este carne și sânge! Acest anunţ apare misterios: cum este posibil ca un om să-şi dea propria carne să fie mâncată? Să nu uităm că pentru evrei rămâne în vigoare opreliştea de a nu bea sângele oricărei fiinţe vii (Gen 9,4). Să ne lăsăm loviţi de aceste cuvinte dure, dacă voim să ajungem la o credinţă matură! În faţa uimirii ascultătorilor, Isus reia cu un ton solemn: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi” (v. 53). Așa a voit Domnul: să fie hrană ce divinizează pe cel care îl primește! Este pâinea ce trebuie să intre în viaţa noastră, ca să devină energia fiecărei acţiuni. Cu Isus în noi, viaţa devine izvor de iubire veșnică.
Să-i mulțumim lui Dumnezeu că, în ciuda infidelităților și limitelor noastre, acceptă să se facă aliment pentru viața noastră, pentru a ne transforma – pe noi sărmani oameni păcătoși – în membre vii ale Trupului său, care este Biserica!
[1]
Miracolul de la Bolsena. Un preot de origine din Boemia – Petru din Praga –
foarte evlavios, în ultimul timp avea îndoieli cu privire la prezenţa lui Isus
în sfânta Euharistie. În anul 1263 a pornit într-un pelerinaj la Roma să se
roage la mormintele apostolilor. Obosit de călătorie, oprește la Bolsena, nu
departe de Orvieto, voind să celebreze sfânta Liturghie în biserica unde se
afla mormântul sfintei Cristina, martiră. La prefacere, în momentul în care se
pregătea să ridice sfânta Ostie, el observă că între degetele sale nu mai avea
chipul pâinii, ci carne adevărată din care curgea cu îmbelşugare sânge,
prelingându-i-se pe mână şi împrăştiindu-se pe corporal. Ne putem închipui
spaima care l-a cuprins pe sărmanul preot! Nu a putut termina sfânta Liturghie
din cauza sângelui care curgea fără încetare. A deschis tabernacolul şi a pus
acolo potirul împreună cu corporalul, apoi s-a retras tremurând de frică. Fără
să mai piardă vremea, a mers la papa Urban al IV-lea care se afla pe atunci în
orăşelul din apropiere, Orvieto, s-a aruncat în genunchi şi l-a rugat să-l
dezlege de păcatul său de îndoială. Capela sfintei Cristina, unde s-a petrecut
aceasta, păstrează şi astăzi semnele minunii. Atunci când preotul a coborât de
la altar, câteva picături de sânge au căzut jos. Ele s-au întipărit în aşa fel
pe piatră, încât se pot vedea şi astăzi. Mulţi pelerini care au drum pe acolo,
merg să privească şi să întipărească un sărut de cinste şi de recunoştinţă pe
acea lespede.
bibliografia [anul
A]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1998; Brèthes Ch., Feuillets
liturgiques. Année A, MédiasPaul & Éditions Paulines, 1987; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle
letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Doglio C. (https://www.qumran2.net);
Dumea C. (www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro); Garcìa
J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Manicardi L. (https://www.monasterodibose.it); Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali
e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano
C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Predici și omilii (https://www.elledici.org);
Ravasi G., Celebrarea și trăirea
Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu