 |
| Isus spală picioarele discipolilor - Del Parson. |
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] (18 aprilie 2019)
Lecturi: Exodului 12,1-8.11-14; 1Corinteni 11,23-26; Evanghelia Ioan
13,1-15; lecturi
Omilie
Omilie
În seara aceasta intrăm în „Triduum-ul Pascal”, mai bine zis în
celebrarea patimii, morții și învierii lui Isus Cristos. În cursul acestor trei
zile noi comemorăm ceea ce Isus a numit „ceasul” său. În Joia Sfântă celebrăm „Cina Domnului”. Nu este o simplă amintire:
este un „memorial” [zicaron în
ebraică], adică permite timpului trecut să se împlinească în prezent. În acest
spirit evreii celebrau Paștele.
Prima lectură, luată din cartea Exodului (Ex 12,1-8.11-14),
descrie tot ritul de observat la masa pascală în forma obligatorie ce a avut-o
în Legea lui Moise. La origine este o sărbătoare de primăvară a nomazilor, însă
pentru Israel a devenit o sărbătoare de comemorare [zicaron]. Mielul – simbolul eliberării din sclavia egipteană – era
în centrul cinei pascale. În fiecare an, familiile și vecinii trebuiau să se
reunească pentru „a aminti” eliberarea poporului din Egipt. Memorialul este
amintirea pentru noi toți că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu mântuitor, ne
eliberează de sclavia egipteană și a păcatului. Isus a cântat cu apostolii psalmii răscumpărării care evocau primul Paște
din acea noapte a eliberării.
Cristos celebrând Paştele, în
locul mielului, s-a dăruit pe sine însuşi, cu trupul şi sângele său, conform
relatării prezentate în lectura a doua luată din Scrisoarea către Corintieni (1Cor 11,23-26). Astfel se
instaurează noul şi veşnicul sacrificiu, care a eliberat Biserica – noul poporul
a lui Dumnezeu – pentru totdeauna de robia păcatului. Paul dojenește sever pe
credincioșii săi din Corint pentru că s-au adunat la Cina Domnului fiecare
luând propria masa fără ca cina să fie o adevărată experiență de împărțire. Pentru
Paul este de nesuferit. „Aşadar, când vă adunaţi la un loc, n-o faceţi ca să
mâncaţi Cina Domnului, căci fiecare se grăbeşte să-şi ia propria cină ca s-o
mănânce şi unul rămâne flămând, pe când altul se îmbată” (1Cor 11,20-21). Cea mai mare parte însă începea să mănânce fără să
aștepte pe alții. Este o conduită egoistică. În timpul lui Paul, Euharistia era
celebrată la sfârșitul unei mese și, deci, era evident să se întâmple astfel de
excese. Pentru aceasta intervine apostolul. Scrie una dintre cele mai vechi
mărturii despre Cina Domnului, mai veche decât cele relatate de evanghelistul
Marcu (Mc 14,22-24). Paul este
instruit de Cristos însuși, căci nu era apostol pe timpul lui Isus: „eu am
primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care
era vândut, a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: «Acesta este
trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea!» De
asemenea, după cină, a luat potirul, spunând: «Acesta este potirul noului
legământ în sângele meu. Faceţi aceasta ori de câte ori beţi în amintirea
mea!»” (v. 23-25). Este instituirea sacramentului Euharistiei și al Preoției.
În limbaj biblic, termenul „trup” indică persoana lui Isus, toată existența sa,
ca și termenul „sânge” indică moartea sa. Aceasta înseamnă că Cristos și-a
oferit toată viața și moartea sa Tatălui pentru mântuirea noastră. „Astfel, în
centrul Paştelui nou […] se afla Crucea. Din ea venea darul nou adus de el
[Isus]. Şi astfel el rămâne mereu în sfânta Euharistie, în care putem celebra
cu apostolii în decursul timpului noul Paşte. Din Crucea lui Cristos vine
darul” (Benedict al XVI-lea, Omilia – Cina Domnului, 5 aprilie 2007).
Sfântul Ioan scrie în evanghelia
sa (In 13,1-15): „înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că
îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care
erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (v. 1). Vine „ceasul” în care se
exprimă și se realizează adevăratul exod al omenirii, din sclav păcatului, la
adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu. „Iubindu-i pe ai săi” – este
caritatea până la sfârșit [agapé în
greacă]. Iubirea se dăruiește liber și nu așteaptă nimic în schimb. Iubindu-i
până la sfârșit, tocmai până la moarte. Sfântul Augustin remarcă cu deprinderea
sa de geniu: „Ce înseamnă așadar «până la sfârșit», dacă nu până la Cristos?
[…] Cristos este sfârșitul care desăvârșește, nu sfârșitul care distruge”
(Augustin, In Johannis evangelium trastatus,
55,2).
Isus se decide să se predea liber,
în mod voluntar. Dar mai întâi vrea să ia o ultimă masă cu ucenicii săi. „În
timpul cinei […] s-a ridicat de la cină, şi-a pus hainele deoparte şi, luând un
ştergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat şi a început să
spele picioarele discipolilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins”
(v. 2.4-5). Această este o ultimă masa luată cu ei. Este o masa pascală și face
un gest neobişnuit care îi face să-și piardă stabilitatea pe toți. E obligația
unui sclav să spele picioarele pline de noroi sau praf celui care este primit
în casă. În seară aceasta, Isus ia locul sclavului pentru a spală picioarele
ucenicilor săi. „Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat
picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci
v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (v. 14-15).
Isus a făcut acest gest nu
înainte de masă, dar în timpul mesei. Ne arată astfel cum această cină îmbracă
o importanță reală. Spălând picioarele discipolilor – atât a lui Iuda – Cristos
vrea să îi facă să intre în iubirea Tatălui pe care a venit s-o descopere.
Spălarea picioarelor face ca ucenicii să pătrundă în misterul Crucii lui
Cristos. Să intrăm cu Isus în noua Alianță, în incredibila sa iubire. Ne invită
să ne lăsăm spălați de el, să ascultăm, să privim, să lăsăm să fim serviți cu
Trupul și Sângele său. El este cel mai activ în viața noastră. Pe el îl contemplăm
pe Cruce, acolo unde iubirea sa merge până la sfârșit.
bibliografie sărbători: Biblia, Sapientia, Iași 2013; Masetti
N., Guidati dalla Parola. Solennità,
Feste e Memorie con letture proprie, vol. 5, Edizioni Messaggero Padova
1996; Messale e lezionario meditato. Feste e solennità del Signore e dei santi,
vol. V, Edizioni Dehoniane Bologna 1975; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Pratesi M.,
(https://www.qumran2.net); Lettera ai
Romani. Commento di Gianfranco Ravasi, Corriere della sera (https://www.gesuitiragusa.it).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu