 |
| Golgota [în greacă, în latină - Calvaria] (1884) - de Munkacsy Mihaly (Déri Múzeum, Debrecen). |
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (14 aprilie 2019)
Lecturi: Isaia 50,4-7; Filipeni 2,6-11; Patima după sfântul Luca 23,1-49 (forma prescurtată); lecturi.
Omilie
Suntem în Săptămâna Sfântă. Cele trei
lecturi din această duminică ne arată că Isus intră în suferință în mod
deliberat; se încredințează iubirii Tatălui. El merge până la sfârșitul
misiunii sale, până la dăruirea vieții. Atitudinea sa ne invită să parcurgem același
drum: de la ascultarea Cuvântului Domnului așa cum se lasă instruit Slujitorul
din lectura întâia, la a accepta – ca și Isus – să se dezbrace de sine însuși
(lectura a 2-a) mergând până la capătul iubirii sale iertând păcatele tuturor,
deschizând raiul tâlharului din dreapta sa (din Evanghelia pătimirii).
În prima lectură profetul (Is 50,4-7), în timpul deportării Israelului în Babilon, descrie un personaj misterios, chemat „Slujitorul suferind al Domnului”. E o „confesiune” de tipul plângerilor lui Ieremia și a unor psalmi de lamentații. În primul rând Slujitorul amintește de misiunea pe care a primit-o: de a-i susține pe cei descurajați: „să vin în ajutor cu un cuvânt celui frânt” (v. 4). Este persecutat de compatrioții săi, dar își pune toată încrederea în Dumnezeu: „Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi eu nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi” (v. 5). Slujitorul nu opune rezistență; dimpotrivă, atenția sa față de Cuvântul Domnului îi dă avânt, îl instruiește, îl face să primească necondiționat misiunea încredințată: „Domnul Dumnezeu mi-a dat o limbă de discipol […] îmi deşteaptă urechea ca să ascult ca un ucenic” (v. 4). Slujitorul nu este un învățător, ci un discipol. El vestește un mesaj care nu este al său, dar al lui Dumnezeu. Descrie suferința: de la lovituri la smulgerea bărbii, de la insulte la scuipat, ultima fiind cea mai mare injurie. Acest slujitor din textul profetic pentru creștinii din Biserica apostolică este Isus Cristos. Biciuit fiind fără milă, pălmuit, scuipat în față, el continuă să aibă încredere în Domnul care „mi-am făcut faţa ca de cremene” (v. 7). E sigur că Dumnezeu îl asistă.
În
lectura a doua din Scrisoarea către
Filipeni (Fil 2,6-11) este imnul
cristologic pe care sfântul Paul l-a luat din liturgia primei comunități
creștine. Textul este nemaipomenit. Descrie în mod realistic umilința la care
este supus Fiul lui Dumnezeu prin întrupare. Sunt două verbe: „s-a nimicit” și „s-a
înjosit”: „s-a despuiat pe sine luând firea sclavului” (v. 7); „s-a umilit pe
sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (v. 8).
Aceste două verbe ne spun până la ce limită a ajuns iubirea lui Dumnezeu față
de noi. Isus s-a nimicit pe sine: a renunțat la gloria de Fiu al lui Dumnezeu
și a devenit Fiul Omului pentru ca el, care e fără de păcat, să fie solidar în
toate cu noi, păcătoșii. „A despuia” [kènosys]
exprimă „înjosirea” Cuvântului divin în întrupare, în realitatea ascultării
sale față de Tatăl, în conștiința acceptării morții sale. „El a trăit printre
noi în «natura sclavului» (v. 7), nu a regelui, nici a prințului, ci a robului.
Așadar, s-a înjosit iar abisul înjosirii pare să fie fără sfârșit” (papa
Francisc) în această Săptămână Sfântă. Cristos ar fi putut să fie un Mesia
triumfător impunându-se la toți recunoscându-l cum era. În schimb a preferat să
se pună la nivelul oamenilor, ba chiar ca unui rob. Într-adevăr, s-a redus până la moartea cea mai umilitoare.
El este „Slujitorul suferind” a lui Dumnezeu după Isaia. „Pentru aceasta, şi
Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume”
(v. 9). Este glorificarea lui Isus. Toate creaturile sunt implicate aici: „cei
din cer, cei de pe pământ şi cei de dedesubt”. Recunoașterea domniei universale
a lui Cristos, dă fiecărei persoane posibilitatea de a-și găsi și a trăi mărirea
paternității divine: „spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (v. 11).
Am ascultat
relatarea pătimirii după sfântul Luca (Lc
23,1-49) în forma prescurtată. Sunt vizibile elementele proprii sensibilității
acestui evanghelist și a comunității sale. Luca este evanghelistul milostivirii
lui Dumnezeu. Explică cum iubirea Domnului și capacitatea sa divină de a ierta,
găsesc deplina manifestare în momentul crucial al pătimirii și morții pe cruce.
Isus vindecă slujitorul marelui preot pe care Petru îl rănește cu sabia,
îndreaptă spre Petru, după ce l-a trădat, o privire iertătoare, compătimește
femeile care plângeau și pe Simon din Cirene care-l ajută să-și ducă crucea, arată
înțelegere pentru hoțul din partea dreaptă, pentru iudeii care-l batjocoresc și
pentru centurionul care l-a pus pe cruce. Isus oferă milostivirea Tatălui, fără
măsură. Toți îl abandonează; discipolii fug; mulțimea cere să fie răstignit. El
singur moare în chinuri cumplite. Dar nevinovăţia sa este subliniată şi
recunoscută de tâlharul cel bun şi de centurionul roman: „Nu te temi de
Dumnezeu, tu care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce
meritam pentru ce am făcut; dar el n-a făcut niciun rău” (v. 40-41), spune
hoțul. Și centurionul „văzând ceea ce s-a întâmplat, l-a glorificat pe
Dumnezeu, zicând: «Cu adevărat, omul acesta era drept»” (v. 47).
Isus moare
rugându-se psalmul (Ps 31,23): „dar tu ai ascultat glasul rugăciunii mele, când am
stricat către tine”. Este rugăciunea celui sărman: „Dumnezeul meu, Dumnezeul
meu, pentru ce m-ai părăsit!” (Ps
22,2; Mt 27,46). În situația în care
Tatăl pare să se îndepărteze, să fie absent, iată rugăciunea celui drept:
„Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu!” (v. 46). Domnul îl primește
în „paradis” pe slujitorul său credincios. El proclamă încrederea sa umilă în Dumnezeu.
Cristos a trăit încrezându-se total în Tatăl şi cu aceeaşi încredere moare.
Evanghelistul surprinde momentul regăsirii iubirii nepătrunse a Tatălui: „Isus
a strigat cu glas puternic şi a spus: «Tată, în mâinile tale încredinţez
sufletul meu!»” (v. 46).
Moartea sa
devine testamentul spiritual în iubirea Tatălui. Cristos răstignit este
persoana înaintea căruia nu se face alt gest decât să îngenunchezi, cerând
iertare, mulțumind pentru tot ce a făcut pentru noi în misterul durerii, dar și
în taina vieții și gloriei sale.
Să cerem
harul de a înţelege măcar ceva din acest mister al nimicirii sale.
bibliografia [anul
C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1997; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli
M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net);
Masetti N., Guidati dalla Parola,
EMP, Padova 1995; Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Tessarolo
A., (ed) Messale e lezionario meditato,
EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Ravasi
G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014; Spreafico A., (https://www.diocesifrosinone.it).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu