Duminica a III-a din Advent (A) - «Gaudete»: Privilegiul celor săraci (omilie)

Sf. Ioan Botezătorul

 

Evanghelia - Matei 11,2-11: În acel timp, ² auzind Ioan din închisoare de faptele lui Cristos, a trimis la el pe doi din ucenicii săi care să-l întrebe: ³ "Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?" ⁴ Drept răspuns, Isus le-a zis: "Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi auzit şi aţi văzut: ⁵ orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se aduce vestea cea bună; ⁶ şi că fericit este acela care nu va găsi în mine un prilej de poticnire". ⁷ Pe când aceia se îndepărtau, Isus începu să vorbească mulţimilor despre Ioan: "Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie clătinată de vânt? ⁸ Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei care poartă haine moi stau în palatele regilor. ⁹ Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da; şi eu vă spun că aţi văzut mai mult decât un profet. ¹⁰ El este acela despre care s-a scris: «Iată, eu trimit înaintea feţei tale pe crainicul meu, care va pregăti calea înaintea ta». ¹¹ Adevăr vă spun: nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femeie cineva mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el".

 

Omilie

 

Celor trimiși de Ioan Botezătorul care vor să-și dea seama de mesianitatea sa (”Tu ești cel care trebuie să vină, sau să așteptăm pe altul?”), Isus nu le răspunde direct, dar îi trimite la faptele sale: ”orbii își capătă vederea, șchiopii umblă, leproșii se curăță, surzii aud, morții învie și săracilor li se aduce vestea cea bună; și fericit este acela care nu se va scandaliza de mine” (Mt 11,2-6). Este vorba de miracole care împlinesc exact profețiile din Vechiul Testament, și printre acestea este și învierea din morți. Ultimul semn însă (celor săraci li se aduce vestea cea bună) nu este un miracol, și totuși este un semn mai hotărâtor, care imprimă o direcție bine definită tuturor celorlalte, punându-le în slujba unei concepții mesianice în care mulți se împiedică: ”Fericit cel care nu se scandalizează de mine”. Că Isus este un trimis al lui Dumnezeu, aceasta o dovedesc minunile, dar preferința sa pentru cei săraci – ca și originea sa umilă și calea crucii – descoperă noutatea teologică a revelației sale despre Dumnezeu. Această noutate califică așteptarea și speranța creștină, așa cum ne sugerează și primele două lecturi.

 

Fragmentul din Isaia (35,1-10), precizează că speranța nu este simplu așteptarea unei treziri spirituale, dar chiar așteptarea unui popor nou și a unei conviețuiri diferite, în care va fi un loc și pentru cei orbi, cei surzi, muți și șchiopi. Nimeni nu este exclus de la bucuria mesianică.

 

Este necesar a recunoaște însă că aceasta nu este o așteptare totdeauna ușoară. De aceea scrisoarea lui Iacob (lectura a doua) vorbește despre răbdarea țăranului și a lui Iob. Răbdător este cel care, asemenea țăranului, așteaptă rodul muncii sale până la timpul potrivit, căci nu-i revine lui să fixeze timpul. Răbdător este acela care, asemenea lui Iob, nu se lasă schimbat de evenimentele potrivnice, dar rămâne ferm în speranța sa încăpățânată.

 

După ce a indicat operele asupra cărora să se gândească și în baza cărora este posibil a judeca despre el, Isus exprimă propria judecată despre Ioan Botezătorul. Și acum se adresează mulțimii. Măreția lui Ioan nu constă doar în austeritatea vieții sale și în forța caracterului său. Stă mai degrabă în a fi acceptat misiunea de a pregăti terenul pentru Mesia. Ioan a venit pentru a da mărturie despre Isus. Ioan este mare, totuși cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el. O afirmație care nu este ușor de interpretat, dar care cu siguranță vrea să spună un lucru: apartenența la Împărăția lui Dumnezeu este lucrul cel mai important dintre toate. Împărăția pe primul loc, nu pentru că multe alte lucruri din viață nu contează, dar pentru că pot să-și găsească valoarea lor justă. Ucenicul trebuie să fie profund convins că primatul Împărăției lui Dumnezeu nu fură spațiu omului, dar îl lărgește. (don Bruno Maggioni [12.12.2004], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Cântece pentru Advent – Marana tha – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/cantece-pentru-advent-maranatha.pdf

Sfânta Lucia, fecioară şi martiră

 

Prin descoperirea, făcută în 1894, a inscripţiei funerare de pe "loculus" sau mormântul sfintei din catacombele din Siracusa, au căzut dubiile asupra istoricităţii tinerei martire Lucia, la a cărei faimă şi devoţiune a contribuit totuşi în bună parte legendara sa Patimă, posterioară secolului al V-lea. Inscripţia datează de la începutul secolului al cincilea, la o sută de ani după glorioasa mărturie dată pentru Cristos de către martira siracusană.

 

Epigrafe, inscripţii şi însăşi vechea amintire liturgică (se datorează probabil papei Grigore cel mare introducerea numelui sfintei Lucia în canonul sfintei Liturghii) ne dovedesc devoţiunea îndepărtată, care s-a răspândit foarte degrabă nu numai în occident, dar şi în orient. Episodul orbirii, care revine în mod obişnuit în imaginile sfintei Lucia, este legat probabil de etimologia numelui: Lucia deriva de la "lux", lumină, element indisolubil legat nu numai de simţul vederii, dar şi de facultatea spirituală de a înţelege realitatea supranaturală. Din acest motiv Dante Alighieri, în Comedie, atribuie sfintei Lucia rolul de har dătător de lumină.

 

Lucia, după cum citim în Actele mai sus pomenite, aparţinea unei familii bogate din Siracusa. Mama ei, Eutychie, rămânând văduvă, promisese fiica în căsătorie unui tânăr concitadin. Lucia, care făcuse vot că va rămâne fecioară din iubire faţă de Cristos, a obţinut amânarea nunţii, şi pentru că mama a fost lovită pe neaşteptate de o boală grea. Cinstitoare a sfintei Agata, martira cataneză care trăise cu jumătate de secol mai înainte, Lucia a voit s-o ducă pe mama ei bolnavă la mormântul său. De la acest pelerinaj femeia s-a întors perfect vindecată şi de aceea i-a acordat fiicei permisiunea de a urma calea pe care şi-o alesese, permiţându-i să împartă săracilor din oraş veniturile din bogata-i zestre.

 

Logodnicul respins s-a răzbunat deferind-o pe Lucia proconsulului Pascaţiu ca creştină. Ameninţată că va expusă în lupanar, pentru ca de acolo să iasă pătată, Lucia i-a dat proconsulului un răspuns înţelept: "Trupul este pătat numai dacă sufletul consimte". Proconsulul a voit să treacă de la ameninţări la fapte, dar trupul Luciei s-a îngreunat atât de mult, încât zeci de oameni nu au reuşit să o mişte nici măcar o palmă. O lovitură de sabie a pus capăt unei lungi serii de cruzimi, dar chiar şi cu gâtul tăiat tânăra a continuat să-i îndemne pe credincioşi să pună mai presus datoriile faţă de Dumnezeu în comparaţie cu cele faţă de creaturi, până când tovarăşii în credinţă, care erau ca o coroană în jurul ei, au pecetluit mişcătoarea sa mărturie prin cuvântul "Amin". (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/).

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [7]

Visul lui Iosif - by Gaetano Gandolfi

 

Într-una din cărţile dumneavoastră trataţi subiectul: rolul viselor în viaţa spirituală. Până la ce punct trebuie să ţină cont creştinul de visele sale? Îi sunt cu ceva de folos?

În Biblie, visele sunt limbajul lui Dumnezeu. Eu pot afirma de asemenea că Dumnezeu îşi trimite îngerii în vis pentru a-i învăţa pe oameni. Visele îmi arată ceea ce sunt; ele îmi descoperă realitatea mea şi înainte de toate aspectele mele inconştiente. Unele vise îmi indică de asemenea demersurile de împlinit în viaţa spirituală. Alte vise sunt pline de promisiuni. Ele îmi dezvăluie că sunt mai avansat decât credeam pe drumul meu. Când visez un copil de exemplu este semn că ceva creşte în mine. Şi există şi vise religioase care îmi reconfortează credinţa. În ele eu fac experienţa apropierii salvatoare a lui Dumnezeu ca lumină, sau în simboluri (de exemplu în simbolurile Bisericii sau în cuvinte pe care le aud dintr-odată). Pentru tradiţia creştină ascultarea viselor a fost capitală pentru că Dumnezeu vrea să lumineze profunzimile sufletului şi să le transforme.

 

Putem spune, de exemplu, că ne-am domina mai bine agresivitatea dacă ne-am asculta mai mult propria conştiinţă?

 

În zilele noastre există mai mulţi specialişti care au un acces la inconştient, ceea ce nu era cazul altădată. Ei cerceteazã visele, psihologia şi alte lucruri de acelaşi tip. Eu ţin de exemplu cursuri pentru industriaşi şi aceştia ştiu bine că trebuie să soluţioneze cu inconştientul lor, altfel ei ar putea să-şi proiecteze agresiunile lor inconştiente asupra colaboratorilor lor. Există totuşi o mulţime de oameni care se eliberează de inconştientul lor, de emoţiile lor şi totuşi nu pot trăi cu adevărat decât dacă îşi transpun în fapt instinctul lor de distrugere. Dar o agresiune care se manifestă în exterior răneşte în acelaşi timp şi sufletul propriu al celui care reacţionează astfel. (Sursa: Anselm Grun, Le tresor interieur, Ed. Fidelite, Namur - Paris, pag. 97-122; trad. Viorica Juncan; http://www.ceruldinnoi.ro).

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [6]

 

Aţi scris cândva: „A-l spiona pe celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde normelor exterioare cum au făcut fariseii, înseamnă a-l omorî!” Aceste cuvinte sunt foarte dure!

 

Isus însuşi pune această întrebare fariseilor care-l pândesc să vadă dacă el ar vindeca în ziua sabatului: „Este permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” (Mc 3,4). Isus este deci încredinţat că cel pentru care normele sunt mai importante decât vindecarea unui om face răul şi că în finalul acestei atitudini, îl omoară. Într-un climat de legalitate absolută, evident nu se poate trăi, se lâncezeşte şi se moare.

 

Pe de altă parte, dumneavoastră admiteţi că agresivitatea are şi un rol pozitiv. În ce fel este ea utilă creştinilor?

 

Aşa cum am spus, agresivitatea are drept funcţie clarificarea raportului de proximitate şi de distanţă. Este forţa care îmi permite să iau o anumită distanţă în raport cu altul pentru a decide în privinţa influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea. Agresivitatea mă ajută să îndepărtez de mine pe cel care m-a rănit pentru a mă distanţa. În acest fel toate sentimentele negative vis-avis de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea. Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. Odată ce am luat o distanţă suficientă în raport cu cel care m-a rănit, eu trebuie şi să-l iert.

 

Nu ar trebui să-l iert imediat? Creştinismul nu vesteşte agresivitatea ci iertarea?

 

Este adevărat. Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să ajung la iertare. Iertarea, într-adevăr, nu se găseşte la începutul reconcilierii ci la capătul ei. A ierta înseamnă că renunţăm la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm la ea. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti. Atitudinea ta mi-a făcut rău. Dar este problema ta. Nu-ţi fac nici un reproş. Doresc să-ţi găseşti pacea.” Pentru ca eu chiar să gândesc sincer aceste cuvinte sau altele asemănătoare, eu trebuie să iau o anumită distanţă faţă de celălalt. Este dificil să iert pe cineva chiar în clipa în care mă răneşte, atunci când cuţitul lui încă se învârte în rana mea.

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [5]



Fiul risipitor - de Rembrandt

Titlul uneia din cărţile dumneavoastră este Tratează-te bine pe tine însuţi. Dar nu auzim adesea în Biserică această invitaţie care ne vorbeşte mai degrabă de negarea de sine, de umilinţă, de post, de cruce etc. De ce este necesar să fim buni cu noi înşine?

În Evanghelia Sfântului Luca, Isus spune: „Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Lc 6,36). A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine, a avea în sine o inimă pentru mizerie (nevoie), slăbiciune şi lipsă. A se trata bine pe sine este o altă expresie a milei care, atât la Matei („Milă voiesc şi nu jertfe”) cât şi la Luca caracterizează persoana lui Isus şi care trebuie să fie şi atitudinea creştinului. Isus spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi.

Dar care este semnificaţia concretă a acestei expresii „a se trata bine pe sine”?

Cu siguranţă nu a ceda la toate aspiraţiile şi la toate dorinţele personale. Aceasta ar fi o atitudine de slăbiciune. Cel care trebuie să aibă satisfacţia imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască în el un „eu” puternic. A se trata bine pe sine înseamnă în mod fundamental: a-şi accepta propria sa existenţă. Această singură condiţie este suficientă pentru ca omul să se schimbe şi să facă să se dezvolte în sine ceva. A se trata bine pe sine nu înseamnă că acel cineva să se instaleze în inactivitate. Din contra, eu am încredere că se descoperă tot mai mult fondul de bunătate care este în mine. Dar pentru a ajunge acolo trebuie ca eu să-mi fixez limite precise, ceea ce nu presupune ca eu să fiu nemilos cu mine însumi.

Alleluia - Tota pulchra es, Maria [Neprihănita Zămislire] (gregorian)