XXXIV TPA (C): Un rege umil care stă în mijlocul lumii pentru a sluji (omilie) - Cristos Rege

Cristos și tâlharul

 

Evanghelia - Luca 23,35-43:  În acel timp, ³⁵ poporul şi căpeteniile îşi băteau joc de el, zicând: "Pe alţii i-a salvat; să se salveze şi pe sine, dacă este Mesia, alesul lui Dumnezeu!" ³⁶ Îl luau în râs şi soldaţii. Ei se apropiau să-i dea oţet şi ziceau: ³⁷ "Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi!" ³⁸ Deasupra lui, a fost pusă o inscripţie în greceşte, latineşte şi evreieşte: "Acesta este regele iudeilor". ³⁹ Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta pe Isus, zicându-i: "Nu eşti tu Mesia? Salvează-te pe tine însuţi şi pe noi!" ⁴⁰ Dar celălalt, răspunzând, îl mustră: "Nu te temi de Dumnezeu, tu care eşti condamnat ca şi el? ⁴¹ Pentru noi pedeapsa este meritată, căci primim cele cuvenite pentru faptele noastre; acesta însă n-a făcut nici un rău!" ⁴² Apoi a adăugat: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!" ⁴³ Isus i-a răspuns: "Îţi spun adevărul: astăzi vei fi cu mine în paradis!"

 

Omilie

 

Tema regalității lui Isus este pe fondalul relatării lucane despre pătimire: să ne gândim la intrarea lui Isus în Ierusalim, la interogatoriul în fața Sinedriului, la acuzele de la procesul din fața lui Pilat, la răstignire. Se poate spune că regalitatea lui Isus este obiectul dezbaterii care conduce întreaga povestire despre pătimire. Acest fapt este foarte interesant. Regalitatea lui Mesia este afirmată cu claritate într-un context de pătimire și de refuz. În afara contextul pătimirii nu se poate înțelege adevărata natură a regalității lui Cristos.

Pericopa evanghelică propusă de liturgie (Lc 23,35-43) ar apare de neînțeles dacă nu ar fi plasată în amplul context pe care l-am trasat. Este de fapt punctul ultim al unei dezvoltări care începe cu intrarea lui Isus la Ierusalim (19,28-40) care este desigur o scenă regală, dar care vorbește despre un rege umil și blând, sărac. În acest aparent contrast ”pe de o parte regalitatea și pe de altă parte sărăcia” este deja cuprinsă tema pe care cele ce urmează o va explica.

Aceeași temă mai apare în procesul din fața lui Pilat (23,1-5). Luca spune cu claritate că Isus a fost acuzat că este rege: ”și au început să-l acuze, spunând: L-am găsit pe acesta instigând poporul nostru și oprindu-ne să plătim tribut cezarului și spunnd că el este Mesia, regele” (23,2). Și la o întrebare a lui Pilat Isus însușii răspunde că este rege, dar într-un mod diferit de acuze. Suntem în stare să înțelegem până la ce punct se întinde această diferență. Isus este un rege condamnat inocent. Iar în ochii oamenilor regalitatea sa pare una despre care se poate glumi: oamenii sunt obișnuiți destul cu alți regi și la fel cu alte manifestări ale regalității! Isus a spus-o deja mai înainte: ”Regii popoarelor domină peste ele, iar cei care-și exercită autoritatea asupra lor sunt numiți binefăcători. Însă voi nu faceți așa. (…) Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește” (Lc 22,25-27). 

Există o diferență radicală între regalitatea lumii și regalitatea lui Dumnezeu, între manifestările primei și manifestările celeilalte. Scena răstignirii (23,33-43) adună motivele dispersate purtându-le la împlinire. Înainte de toate regalitatea lui Cristos este afirmată. Luca folosește o construcție emfatică: ”Acesta este regele iudeilor” (v. 38). Este motivul condamnării care ar voi să însemne, în mintea conducătorilor, sfârșitul absurdei pretenții a lui Isus: în schimb este afirmarea inconștientă că tocmai acolo, pe cruce, regalitatea lui Isus se manifestă în toată splendoarea sa. Isus moare între doi condamnați (în viața sa a fost totdeauna acuzat că merge cu vameșii și păcătoșii): unul nu înțelege, prizonier ca toți ceilalți al schemei lumii despre regalitate (”Nu ești tu Mesia? Salvează-te pe tine însuți și pe noi”); dar celălalt întrevede, în spatele slăbiciunii crucii, puterea iubirii care transpare: ”Amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta” (v. 42). Motivul central acum ne este clar: regalitatea lui Isus strălucește în încăpățânarea iubirii, în refuzul puterii pentru a se salva pe sine însuși”. O spun oficialitățile (”Pe alții i-a salvat, să se salveze pe sine însușii, dacă este el Mesia” v. 35), o repetau soldații (v. 37) și o reafirmă condamnatul (v. 39).

Iată ceea ce nu s-a mai auzit: Isus nu se folosește de puterea sa divină pentru a se salva pe sine însușii, ca să se sustragă dăruii totale de sine, pentru a-i constrânge pe cei care îl refuză să admită că se înșeală. Isus se abandonează total aparentei slăbiciuni a nonviolenței și a iubirii. Așadar regalitatea lui Isus este legată de cruce. Și cu toate acestea, acele aspecte pe care noi le indicăm ca splendoare, glorie, victorie și putere, nu sunt absente. Și de fapt răstignitul a înviat și Fiul omului se va întoarce în maiestatea gloriei sale. Dar este vorba totdeauna despre gloria iubirii, despre triumful căii crucii. Învierea și revenirea lui Isus sunt revelarea splendorii și puterii victorioase pe care le ascunde calea crucii. În această perspectivă trebuie înțeleasă afirmația evanghelistului că Cristos, răstignit și înviat domnește deja acum: azi. Este o regalitate astăzi care se percepe în credință. Și este o continuare a căii crucii: Biserica și ucenicul dacă vor să sărbătorească regalitatea Domnului lor trebuie să parcurgă din nou calea Crucii. (don Bruno Maggioni [25.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Per crucem ad lucem! - un nou site

un site nou...



Învierea lui Lazăr - de Rembrandt

Per crucem ad lucem!
Prin cruce la lumină!

- picturi, sculpturi, fotografii...

http://chinezisidor.tumblr.com/

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [8]

“Ecce Homo” (1660-1666) - de Mateo Cerezo

 

Și nu ne duce pe noi în ispită

Nu Dumnezeu este cel care ispitește, "Dumnezeu nu ispitește pe nimeni", spune sfântul Iacob (1,13). E o atitudine semitică dacă spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită.

 

Despre ce "ispită" este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii - și sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî - care se naște din ceea ce sfântul Maxim Mărturisitorul numește "teama ascunsă de moarte". Atunci avem nevoie de dușmani, pentru a proiecta asupra lor această neliniște fundamentală. Pe aceasta trebuie s-o demascăm printr-o memorie lucidă a morții, anamneză la capătul căreia vom găsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viață. Transformarea totală a neliniștii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare măsură, să ne iubim vrăjmașii, urmând porunca, initial de neînteles, a lui Isus.

 

Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afectează toate epocile creștinismului, din moment ce suntem în vremea din urmă, de la Întrupare și Cincizecime încoace: "Ați auzit că vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum mulți antihriști s-au arătat" (1Ioan 2, 18). Poate că acest mister se clarifică în epoca noastră, care este cu adevărat o apocalipsă în istorie și care dă la iveală atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru că este epoca noastră: nu mai "apocaliptică" decât multe altele (ne dăm seama de asta studiind crizele trecutului).

Cine poate? (de Costache Ioanid)

Crucificarea - de Marc Chagall

  Cine poate-n pumni să frângă
toate florile de-april?
Cine poate-n sân să strângă
nuferii cu mâna stângă
şi cu dreapta lui să-nfrângă
orice cântec, orice tril?

"Eu!”, răspunde de departe
iarna, aducând fiori.
Eu pun vânturi să mă poarte
şi las crengile deşarte,
aşternând îngheţ şi moarte
peste cântec, peste flori!"
 
"Da, răspunde primăvara,
dar cu mine iar răsar!
Macii iar şi-aprind comoara,
iar se-aude-un greier seara." Tot aşa, uitând povara,
şi Credinţa cântă iar...
 
 
Costache Ioanid

Manuscits de Tours - Chants de fete du XIII-e siecle - 13th century feast-day songs

 

 

1) Circa canit - Rundellus
2) O, Martine, o, pie - Antienne
3) Veni Sancte Spiritus - Conduit
4) Virtus moritur - Conduit
5) Hic est Martinus - Repons
6) Ignis in rubo - Rundellus
7) Oh, laudes debitas - Rundellus
8) O quam admirabilis vir - Repons
9) Nicholaus inclitus - Rundellus
10) Alleluia, hic Martinus - Organum Duplum
11) Beata nobis gaudia - Rundellus
12) Salve Virgo Virginum - Rundellus
13) Ave presul gloriose - Antienne
14) Gaude Syon - Prose
15) Ave, Stella matutina - Conduit
16) Agmina Sacra - Repons
17) Honorem Virginis - Conduit
18) Processit in stipite - Rundellus
19) Deus Pater Filium - Rundellus
20) Dominatrix omnium - Conduit
21) Mittendus predicitur  - Rundellus
22) O, presul - O, virtutis - Sacerdotum - Motet
23) Mira Christi clemencia - Rundellus
24) Martine presul optime - Hymne

XXXIII TPA (C): Așteptarea, timp de perseveranță (omilie)

 

Evanghelia - Luca 21,5-19: În acel timp, ⁵ unii vorbeau despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase şi daruri. ⁶ Isus le-a zis: "Vor veni zile în care din tot ce vedeţi nu va rămâne piatră peste piatră; totul va fi distrus!" ⁷ Ei l-au întrebat: "Învăţătorule, când se va întâmpla aceasta şi după care semn se va putea cunoaşte că este pe cale să se împlinească?" ⁸ Isus le-a răspuns: "Fiţi atenţi să nu fiţi duşi în eroare; căci mulţi vor veni purtând numele meu şi spunând: «Eu sunt», sau «Timpul este aproape!». Nu vă luaţi după ei. ⁹ Când veţi auzi vorbindu-se despre războaie şi răscoale, nu vă înspăimântaţi; căci trebuie să se întâmple acestea mai întâi, dar nu va fi încă sfârşitul". ¹⁰ Isus a adăugat: "Un popor se va ridica împotriva altui popor şi o împărăţie împotriva alteia. ¹¹ Vor fi mari cutremure de pământ, pe alocuri epidemii şi foamete; vor avea loc fapte înfricoşătoare şi semne mari în cer. ¹² Dar mai înainte de acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor duce în faţa tribunalelor sinagogii, vă vor arunca în închisoare, vă vor duce în faţa regilor şi guvernatorilor pentru numele meu. ¹³ Aceasta va fi pentru voi prilej de a da mărturie. ¹⁴ Întipăriţi-vă bine în inimă, că nu trebuie să vă îngrijiţi de apărarea voastră; ¹⁵ eu însumi vă voi inspira acele cuvinte şi acea înţelepciune, cărora potrivnicii voştri nu vor putea să le ţină piept şi nici să le contrazică. ¹⁶ Vă vor trăda chiar părinţii, fraţii, familia, rudele şi prietenii voştri şi-i vor da la moarte pe unii dintre voi. ¹⁷ Veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. ¹⁸ Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. ¹⁹ Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa".

 

 

Omilia

 

Citind acest fragment din evanghelia lui Luca (21,5-19) este ușor a gândi exclusiv, sau aproape, la cele ce se vor întâmpla la sfârșitul lumii care va încheia istoria umană: sfârșitul lumii, victoria Domnului, judecata ultimă. Și în schimb nu este vorba numai despre aceasta. Mai mult, perspectiva acestui discurs al lui Isus este într-un anumit sens răsturnat: plecând de la certitudinea revenirii sale glorioase și a judecății finale, Isus concentrează atenția ucenicilor asupra prezentului în care trăiesc. Asupra evenimentelor finale la care se face referință, este puțin de spus.

 

În schimb este mult de spus despre evenimentele care se întâmplau mai înainte, evenimente dintotdeauna, care au avut loc deja, care continuă să se întâmple și care vor mai fi: cum să le înfrunți? Acesta este punctul de vedere central al discursului nostru. Este vorba despre știri și despre avertismente. Vești: falșii profeți vor pretinde că vorbesc în numele Domnului și vor da asigurări că sfârșitul este aproape; vor fi războaie și revoluții; un popor se va ridica împotriva altui popor și o împărăție împotriva altei împărății; cutremure și foamete; vor fi persecuții.

 

Așadar trei tipuri de evenimente: erezii, dezbinări, persecuții (acestea din urmă reprezintă situația asupra căreia se insistă mai mult), care desigur nu termină panorama istoriei și a contradicțiilor sale, dar pe care Isus le consideră ca situații tipice care se întâlnesc, situații pe care ucenicul trebuie să fie gata să le înfrunte. Și iată în acest sens avertismentele: nu vă lăsați înșelați, nu-i urmați, nu vă neliniștiți, țineți bine minte să nu vă pregătiți dinainte apărarea.

 

Totul aici. Dar nu este puțin. Aceste avertismente invită adevăratul ucenic să rămână ancorat în cuvintele Învățătorului său. Noutățile nu îl atrag, nici nu cedează la previziunile celui care pretinde că cunoaște viitorul. Pentru a se orienta adevăratului ucenic îi sunt suficiente cuvintele lui Isus. Astfel, el nu-și face iluzii și nu cade în optimisme ușoare în fața războaielor și a temerilor care adesea îi neliniștesc pe oameni; rămâne totdeauna senin și încrezător. În fața persecuțiilor nu se preocupă de propria apărare, pentru că știe că îl va apăra Duhul lui Dumnezeu. Și astfel transformă persecuția într-o ocazie de mărturie, într-un loc unde poate să se arate puterea lui Isus. Persecuția, diviziunile, ura lumii nu sunt semnale ale unui sfârșit al lumii imediat (Lc 21,9), ci ocazii de mărturie și de perseverență (Lc 21,13.19). Domnul trebuie așteptat perseverând și mărturisind, nu făcând fantezii despre apropierea sfârșitului lumii. (don Bruno Maggioni [18.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [7]

Mergi pe urmele lui Isus...

Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșitilor nostri

 

Iartă-ne nouă greșelile, datoriile: îi datorăm totul lui Dumnezeu. Nu existăm decât prin voința sa creatoare, prin și pentru întruparea sa, care ne deschide căile desăvârșirii, care ne readuce la el și ne dă harul său. "Creaturile sunt așezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinității dumnezeiești, deasupra abisului propriului lor neant", spunea Filaret al Moscovei.

 

A ne închide în noi înșine, a refuza această relatie care ne dă ființa, înseamnă a ne lăsa pradă distrugerii și morții, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacă dăm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusă de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, această legătură fragilă, dar singura vie, care unește sămânța cu păstaia. Și chiar acolo, poate că mai ales acolo, în nihil, Dumnezeu cel întrupat, răstignit, coborât la iad, ne asteaptă pentru a ne ierta datoriile (păcatele).

 

Ar trebui să cităm textele cutremurătoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Cristos că vine la noi de bunăvoie, își declară iubirea și imploră iubirea noastră să răspundă la a sa. În fata unui refuz el nu se retrage și nu se supără din cauza jignirii. Respins, el așteaptă la ușă. Ca un adevărat îndrăgostit, El îndură ocările și moare - pentru a învia și a ne învia, odată ce l-am primit. "Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, și în schimbul ei ne iartă toate greșelile".