O Biserică în lume

sâmbătă, 2 februarie 2013

Luca 4,21-30: În acel timp, ²¹ în sinagoga din Nazaret, Isus a spus: "Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit astăzi". ²² Toţi îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura lui. Ei se întrebau: "Nu este el oare fiul lui Iosif?" ²³ Însă el le-a zis: "Desigur, îmi veţi spune zicala: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi». Noi am auzit tot ce s-a petrecut la Cafarnaum. Fă la fel şi aici, în cetatea ta natală". ²⁴ Apoi a adăugat: "Vă spun adevărul: nici un profet nu este bine primit în locul său de baştină. ²⁵ Vă spun adevărul că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a venit o foamete mare peste toată ţara, ²⁶ dar la nici una dintre ele nu a fost trimis Ilie; în schimb a fost trimis la o văduvă străină în Sarepta Sidonului. ²⁷ Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea profetului Elizeu, dar nici unul nu a fost curăţit; în schimb a fost curăţit Naaman, un sirian". ²⁸ Când au auzit aceste lucruri, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. ²⁹ Ridicându-se, l-au scos afară din localitate şi l-au dus la un povârniş al colinei pe care era clădită cetatea lor, ca să-l arunce în prăpastie. ³⁰ Dar el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.

OMILIE

Luca începe povestirea sa despre ministerul public al lui Isus înregistrând un refuz. În mod inteligent, însă, nu se limitează la a-l pune imediat pe cititor în faţa nodului crucial al vieţii lui Isus, dar are grijă să-i ofere între timp două indicaţii care să-l poarte la o corectă interpretare a sa.

Prima: „Nici un profet nu este bine primit în patria sa”. Refuzul pe care acum îl întâlneşte Isus la Nazaret, şi pe care mai târziu îl va întâlni la poporul său, nu trebuie să fie văzut ca un fapt izolat: s-a întâmplat deja mai înainte şi se va întâmpla şi după. Nici un fapt izolat, nici doar un fapt al trecutului, dar un fapt contemporan fiecărei generaţii. Constatarea istorică, şi anume, că poporul evreu l-a refuzat pe Mesia după ce l-a aşteptat îndelung trezeşte în mulţi nelinişte şi scandal. Dar nu este cazul, pare să spună evanghelia: este soarta normală a profeţilor, de la care Cristos însuşi – cel mai mare dintre toţi profeţii – nu a voit să se sustragă. Crucea nu trebuie imputată unei răutăţi aparte a acelei generaţii sau acelor iudei, dar mai degrabă acelei împietriri a inimii comune, care se întâlneşte peste tot: tocmai acea orbire, sau indiferenţă, ai cărei reprezentanţi noi suntem primii.

Şi a doua indicaţie: „Isus, însă, trecând prin mijlocul lor, a plecat”. Isus nu fuge, dar se îndepărtează cu o libertate suverană („trecând prin mijlocul lor”). Este ca un simbol, aproape o anticipaţie a viitoarei învieri. Nu opoziţia oamenilor este aceea care învinge. Opoziţia locuitorilor din Nazaret nu a reuşit să oprească istoria lui Isus, aşa cum nu vor reuşi – mai târziu – cei care l-au răstignit. Profeţii ucişi sunt mai vii ca niciodată, iar Mesia răstignit a înviat. După uimirea iniţială („Toţi se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura lui”), un refuz categoric. Cum se explică această trecere bruscă de la admiraţie la refuz?

Pentru Luca motivul este dat de cuvintele nazarinenilor: „Ceea ce am auzit că ai făcut la Cafarnaum, fă şi aici în patria ta”. Isus deziluzionează patria sa, pentru că a împlinit minuni în altă parte. Consătenii săi ar fi vrut ca el să facă minuni acolo, în patria sa. Dar Isus este universal şi patria sa este lumea. Nu permite ca divinul prezent în el să devină un fapt local, o istorie a unei părţi, şi nu intenţionează să se facă disponibil în avantajul unora. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).

Astăzi s-a-nălţat o lumină

Refren:
Astăzi s-a-nălţat o lumină,
E lumina Domnului.
Ea hotare nu va cunoaşte,
Va fi-n toate inimile.

Veţi vedea mărirea lui
Şi puterea Domnului.
Spuneţi tuturor
El este Domnul, nu vă temeţi.

Căci el vine să vă salveze,
Să deschidă inimile
Către dragostea lui,
Care v-a răscumpărat.

Să tresalte şi deşertul
Şi să strige de bucurie
Apa a izvorât
Până şi în pustiu.

vineri, 1 februarie 2013

2 februarie: Prezentarea Domnului la templu

Domnul vizitează templul său. El nu vine să judece călcarea legii, dar pentru a se supune ca om ascultării Tatălui faţă de care oamenii nu au fost ascultători.

Dumnezeu nu cere sacrificiul omului în faţa maiestăţii sale, dar cere recunoaşterea sa ca dar şi izvor de viaţă ca noi să putem să avem viaţa din plin.

Prezentându-se lui Dumnezeu, omul este restituit sie însuşi. Recunoscând că viaţa omului este dată de Dumnezeu, noi descoperim marele dar al vieţii.

Simeon înseamnă: „Dumnezeu a ascultat”. Duhul Sfânt era peste el: de aceea asculta şi observa Cuvântul. Numai oamenii luminaţi de Duh ştiu să explice exact Scriptura şi să judece evenimentele mântuirii. Braţele bătrânului Simeon reprezintă braţele bimilenare ale Israelului care primesc floarea noii vieţi, promisiunea lui Dumnezeu.

Cântecul lui Simeon este pe linea marii tradiţii a Slujitorului lui Jahweh: „Te voi face lumină pentru popoare ca să porţi mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 49,6). Acum se împlineşte ceea ce a fost prezis: „Scoală-te, îmbracă-te în lumină, gloria Domnului străluceşte asupra ta. Pentru că, iată, întunericul acoperă pământul, ceaţa deasă învăluie popoarele; dar asupra ta străluceşte Domnul, gloria sa apare în tine. Popoarele vor merge la lumina ta, regii în splendoarea strălucirii tale” (Is 60,1-3).

Numai cel care-l vede pe Isus salvator poate trăi şi muri în pace. Numai întâlnirea cu Dumnezeu poate vindeca viaţa de veninul fricii de moarte şi vindeca omul de falsa imagine a lui Dumnezeu. În spatele porţii morţii nu ne aşteaptă abisul întunericului, dar sala iluminată a ospăţului vieţii veşnice.

La mântuirea şi pacea prezente în cântecul lui Zaharia, aici se adaugă lumina cu o conotaţie clară de universalism: mântuirea este pentru toate popoarele.

Simone, mişcat de Duhul sfânt, l-a recunoscut pe Isus; acum prezice Mariei destinul fiului. Persoana lui Isus ne este explicată şi astăzi nouă de Vechiul Testament. Isus va fi în acelaşi timp cauză de cădere şi de înviere pentru mulţimile lui Israel, pentru că poartă o mântuire „scandaloasă” pe care nimeni nu este în stare să o accepte. Isus contrazice orice gând al omului. Este scandal şi nebunie. De aceea toţi îl contrazis, se scandalizează de el şi cad. Este aici ascuns deja misterul morţii şi învierii Domnului care ca o spadă pătrunde inima fiecărui ucenic şi a întregii Biserici, a cărei figură este Maria.

La cuvântele dure de condamnare, de contradicţie şi de sabie, se adaugă cuvinte de felicitare, de întărire şi sprijin. Numele profetesei şi al strămoşilor săi înseamnă mântuire şi binecuvântare: Ana înseamnă Dumnezeu dă har, Fanuel înseamnă Dumnezeu este lumină, Asher înseamnă fericire.

Numele nu sunt lipsite de semnificaţie. Iar aici semnificaţia lor luminează şi poartă totul în splendoarea bucuriei, a harului şi a bunăvoinţei lui Dumnezeu. Timpul mesianic este timpul luminii depline. Ana este ca un exemplu luminos al văduvelor creştine: „cea care este cu adevărat văduvă şi a rămas singură, şi-a pus speranţa în Dumnezeu şi se dedică rugăciunii zi şi noapte” (1Tim 5,5). Luminată de Duhul Sfânt, Ana îl recunoaşte pe Mesia în copilul pe care Maria îl poartă la templu. Mergând după Simeon, îl laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte continuu despre Isus tuturor celor care aşteptau „mântuirea Ierusalimului” (v. 38).

În templul din Ierusalim se descoperă două aspecte: contradicţia faţă de Isus şi primirea în credinţă, condamnarea şi mântuirea, căderea şi ridicarea. Din Ierusalim în al cărui templu este ridicat semnul, iradiază lumina care străluceşte asupra păgânilor şi se manifestă gloria lui Israel. (don Lino Pedron; trad. pr. Isidor Chinez).

Gândul zilei

Până în epoca modernă, „informarea”

minţii şi „inspiraţia” inimii în orizontul culturii

şi civilizaţiei europene s-a făcut plecând

de la un anumit ideal de „Om”
şi anume „Omul sfânt”,
Omul care

prin lumina „harului”
şi a iubirii lui Cristos,

Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului,

şi-a actualizat „chipul” său dumnezeiesc.
Întreaga cultură şi spiritualitate europeană
poartă pecetea acestui ideal uman.

Toate catedralele europene,

toată sculptura religioasă din Răsăritul

şi Apusul Europei reprezintă expresia
obiectivă a efortului pe care

fiecare generaţie de creştini
l-a făcut pentru a-şi actualiza

chipul său dumnezeiesc

şi a-şi transforma fiinţa

într-o „catedrală” vie.

(Gh. POPA, „Teologie şi ideologie.

Tentaţia interpretării ideologice

în cadrul discursului teologic”,

în Studii teologice.

Revista Facultăţilor de Teologie

din Patriarhia Română, 1 [2005] 23).

joi, 31 ianuarie 2013

L'uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristiana (de Dionigi Tettamanzi) - recenzie

http://isichi.files.wordpress.com/2013/01/luomo-immagine-di-dio-linee-fondamentali-di-morale-cristiana-de-dionigi-tettamanzi-recenzie.pdf

Audiența generală de miercuri (30.01.2013)

http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-30-ian-2013/