Ierusalim în timpul lui Isus Cristos

Ziua Europei [9 mai]

Imnul Europei

Steagul Europei

În fiecare an, la 9 mai, se serbează Ziua Europei, rămasă în istorie și sub numele de „Ziua Schuman”. La 9 mai 1950 ministrul francez de externe, Robert Schuman, propunea un plan de colaborare economică între Franța și Germania, pentru eliminarea rivalitaților seculare dintre cele doua state.

 

 

Schuman a facut a facut primul pas spre crearea a ceea ce este astazi Uniunea Europeana (UE). La doar cinci ani după sfârsitul celui de-al Doilea Război Mondial, a propus crearea unei institutii europene care să centralizeze și să gestioneze producția de cărbune și oțel, în urma căreia la 1 ianuarie 1952 a luat ființa Comunitatea Europeana a Carbunelui și Oțelului (CECO). La 25 martie 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma, a luat naștere Comunitatea Economica Europeana, devenita Uniunea Europeana în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993. Declaratia Schuman a stat la baza amplului proces de construcție a unei Europe unite.

Imnul european

 

Melodia care simbolizează UE este un extras din Simfonia a IX-a compusă în 1823 de Ludwig Van Beethoven, compozitorul care a decis să transpună în muzică versurile poemului „Odă bucuriei”, scris de Friedrich von Schiller în 1785.

 

Imnul simbolizează nu numai Uniunea Europeană, ci Europa în sens mai larg. Poemul „Odă bucuriei” exprimă viziunea idealistă a lui Schiller, care își dorea ca toți oamenii să se înfrățească - viziune împărtășită și de Beethoven.

 

În 1972, Consiliul Europei a transformat „Oda bucuriei” în propriul său imn. În 1985, liderii europeni l-au adoptat ca imn oficial al Uniunii Europene. Fără cuvinte, în limbajul universal al muzicii, acest imn dă glas idealurilor europene de libertate, pace și solidaritate.

Imnul european nu își propune să înlocuiască imnurile naționale ale țărilor membre, ci să celebreze valorile lor comune. Imnul este interpretat în cadrul ceremoniilor oficiale la care este reprezentată Uniunea Europeană și, în general, la diferite evenimente cu caracter european.

 

(sursa: http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ce-sarbatorim-de-fapt-de-ziua-europei-orasul-care-de-azi-candideaza-la-titlul-de-capitala-culturala-europeana.html; http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/anthem/index_ro.htm).

Ziua Regalității [10 mai]

Regele Carol I al României

 

Astăzi, 10 mai, este Ziua Regalității.

Pe 10 mai 1866,

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen

a fost proclamat domnitor al României.

15 ani mai târziu, în 1881,

Carol devenea rege,

iar România monarhie.

 

Data de 10 mai marchează trei momente importante din istoriografia României: începutul domniei lui Carol I, Independenţa de stat şi încoronarea primului rege al ţării. Din aprilie anul acesta, ziua de 10 mai este şi zi de sărbătoare naţională, printr-o decizie a Camerei Deputaţilor.

10 mai, Ziua Regalităţii, a fost ziua naţională a României din 1866 până în 1947, până la venirea comuniştilor la putere. În timpul regimului comunist, sărbătoarea de 10 mai a fost ştearsă din memoria colectivă, iar când se vorbea despre independenţă se invoca discursul lui Mihail Kogălniceanu din Parlament, rostit la 9 mai. Astăzi, 10 mai este Ziua Regelui, fiind sărbătorită în primul rând de familia regală, iar începând de anul acesta, printr-un proiect adoptat de Camera Deputaţilor, data de 10 mai este şi zi de sărbătoare naţională.

 

Regile Mihai și regina Ana
(18 septembrie 2008)

 



Ziua Regalităţii:

10 mai 1881,

încoronarea Principelul Carol.

 

De altfel, proclamarea Independenţei la 10 mai 1877 este argumentul principal pentru care unii istorici susţin că şi astăzi Ziua Naţională a României ar trebui să fie pe 10 Mai. Alţi istorici sunt mai puţin categorici, dar atrag atenţia că ziua de 10 mai trebuie marcată ca una dintre cele mai faste din istoria naţională. Şi asta pentru că, la 10 mai 1881, Parlamentul a votat transformarea ţării din principat în regat, iar Principele Carol a fost încoronat rege al României.

 

Ca zi naţională, 10 mai era sărbătorită de toţi românii, care luau parte la celebra bătaie de flori de la şosea. Celebrarea Zilei de 10 mai a fost interzisă pentru prima dată în 1917 de ocupaţia germană, iar a doua oară de regimul comunist, după abdicarea forţată a regelui Mihai din 1947.

(sursa: http://adevarul.ro/cultura/istorie/ziua-regalitatii-10-mai-ziua-tripla-semnificatie-istorica-1_554e4f3ecfbe376e3505890b/index.html).

Ave Maria - cântă surorile benedictine [gregorian]



† Duminica a 6-a a Paştelui (B): Chemaţi să iubim în mod gratuit (omilie)

„Aceasta este porunca mea:
să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu” - spune Domnul.

 

Evanghelia Ioan 15,9-17: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea. Dacă ţineţi poruncile mele, rămâneţi în iubirea mea aşa cum eu am ţinut poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui. V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul”.

Omilie

Porunca iubirii – care deschide (cf. In 15,12) şi închide fragmentul evanghelic din această duminică (cf. In 15,17) – găseşte în Isus modelul, motivaţia şi măsura: „aşa cum eu v-am iubit pe voi”. Este o iubire reciprocă: „iubiţi-vă unii pe alţii”. Şi este o iubire care iese din închiderea comunităţii şi se dilatează, devine misionară, rodnică: poartă ucenicul „să meargă şi să aducă roade”.

Trebuie să observăm apoi antiteza slujitor-prieten, care structurează întregul fragment. Iubirea lui Isus, model al iubirii frăţeşti, este o iubire de prietenie, deci un raport plin de încredere între persoane, un dialog. Trei sunt caracteristicile acestui raport amical: dăruire totală („nimeni nu are iubire mai mare ca cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi”); familiaritate plină de încredere („v-am încredinţat tot ceea ce am ascultat la Tatăl meu”); alegerea gratuită, predilecţia („nu voi m-aţi ales pe mine, dar eu v-am ales pe voi”).

Un al doilea gând important îl putem vedea dacă legăm fragmentul de astăzi unindu-l cu evanghelia de duminica trecută, în care se vorbea despre a rămâne în Cristos ca mlădiţa de viţă. Citind împreună cele două fragmente, se înţelege că rămânerea în Isus se realizează practic acolo unde se rămâne în Cuvântul şi în iubirea sa, acolo unde se respectă poruncile sale. Şi porunca sa este tocmai ca să ne iubim unii pe alţii (In 15,12). Imperativul „rămâneţi în mine” se rezolvă în imperativul „iubiţi-vă unii pe alţii”.

Şi încă o reflecţie. Isus insistă asupra reciprocităţii iubirii, dar în acelaşi timp o şi răstoarnă, pentru că modelul şi fundamentul iubirii reciproce nu este iubirea umană dar „aşa cum v-am iubit eu pe voi”, adică Crucea, deci gratuitatea. Reciprocitatea iubirii creştine se naşte din gratuitate. Iubirea creştină este asimetrică: dăruirea şi primirea nu sunt pe acelaşi plan. Reciprocitatea evanghelică nu este un simplu schimb de iubire. Nota care caracterizează este gratuitatea care este adevărul iubirii lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp adevărul iubirii noastre. Desigur, iubirea – aceea a lui Dumnezeu ca şi aceea a omului – tinde la reciprocitate: o construieşte. Dar reciprocitatea nu este rădăcina sa nici măsura sa. Dacă iubeşti numai în măsura în care eşti iubit, iubirea ta nu este adevărată iubire. Şi dacă eşti iubit doar în măsura în care dai, nu te simţi cu adevărat iubit. Numai cel care înţelege această gratuitate nativă, originară, a iubirii, este în stare să-l înţeleagă pe Dumnezeu şi pe sine însuşi. Omul este făcut pentru a se dărui în mod gratuit, total: cel care, oferind în mod gratuit iubirea sa, află adevărul despre sine însuşi, ajunge să fie ceea ce a fost făcut: „chipul lui Dumnezeu”.

 

 

(pr. Bruno Maggioni [21.05.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=7176).

 

 

Fericitul Ieremia Valahul

Fericitul Ieremia Valahul (1556-1625)

În anul 1670 apărea la Napoli cartea despre "Viaţa şi faptele minunate ale Cuviosului Ieremia Valahul, scrise de un confrate capucin contemporan, pr. Francisc Severini, transcrisă ulterior din dialectul local în limba italiană de Francisc Orestano. Aceasta este prima biografie a unui român scrisă în afara graniţelor ţării şi aduce numeroase date din viaţa minunată a românului ajuns prin zelul credinţei la perfecţiunea spirituală.

Despre patria şi originea Venerabilului Ieremia Valahul, biograful său scrie: „Printre ţinuturile răsăritene ale Europei, foarte întinsă este şi Valahia, împărţită în Valahia Mare şi Valahia Mică - numită Moldova - amândouă ocupând o parte din vechea Dacie. Valahia se mărgineşte în nord de fluviul Nistru, chemat de cei dinaintea noastră Tyras, care o desparte de Rusia, Podolia şi Tartaria, iar la sud cu Dunărea, numită odinioară Istru, care o separă de Bosnia, Serbia şi Bulgaria. La apus se mărtgineşte cu Transilvania, pe când la răsărit este scăldată de Marea Neagră...”

În această ţară, într-o localitate numiză Zaxo (foarte probabil Sasca, Suceava), la 29 iunie 1556, în sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, se născu cuviosul Ieremia despre care se poate scrie întocmai ceea ce este scris despre Iob: „om simplu şi drept, care se temea de Dumnezeu şi se ferea de păcat” deoarece a fost prin excelenţă un om simplu, desăvârşit din orice punct de vedere, plin de frica lui Dumnezeu, fugind de orice rău, model de perfecţiune şi de sfinţenie.

 

Darul principal pe care l-a hărăzit Dumnezeu cuviosului Ieremia a fost cel de a se fi născut din părinţi foarte evlavioşi. Tatăl lui, pe care îl chema Costişte Stoica, era om de foarte modestă condiţie socială, dar cinstit. Mama sa se numea Margareta Bărbat şi din unirea lor s-au născut două fete şi cinci băieţi, dintre ca primul a fost Ieremia, botezat cu numele de Ion.

 

Tânăr de abia nouăsprezece ani, lipsit de orice pregătire, Ion porni la drum în anul 1575. Fără îndoială că aceasta a fost voinţa Celui de sus care îi îndrepta paşii în direcţia Transilvaniei, spunând că se duce doar să-l vadă pe un frate al său care nu locuia în Zaxo. La Alba Iulia, capitala Transilvaniei, Ion l-a întâlnit pe Pietro Giacomo, medic chirurg de la Bari, Italia. Cu el a plecat trecând prin Ragusa şi la Bari a intrat în slujba spiţerului Cesare del Cuore. De aici, după un an şi jumătate a plecat la Napoli unde s-a oprit la mănăstirea capucinilor”.

 

Faima sfinţeniei sale a cuprins mulţimile de orăşeni şi ţărani până la mare distanţă de Napoli, iar viziunile lui i-au întărit în credinţă pe toţi cei care-l ascultau şi îi înţelegeau rostul cuvântului. Autoritatea lui Ieremia asupra contemporanilor era atât de mare încât se prezenta ca un adevărat cult. Ea este mărturisită de biograf prin sinteza pe care o face descriind astfel despărţirea sa pământească de oameni: „Mulţimea izbuti să rupă poarta şi să dea buzna în mănăstire. Îmbulzeala a fost atât de mare, încât cu greu s-a făcut loc şi unora din nobilime, printre care Don Fabrizio Caraffa, principe al Sacrului imperiu roman şi al Rocellei, care cu lacrimi în ochi săruta mâinile mortului.

Evlavia şi înflăcărarea cu care vizitatorii îi sărutau mâinile, picioarele şi obrazul defunctului erau din cale afară de mari. Mai mult: unii, pe ascuns, îi trăgeau firele bărbii şi părul din cap, ori tăiau cu foarfecele şi cu cuţitele, bucăţele din veşmânt... îmbrăcămintea era făcută fărâme, iar petecele dispăreau cât ai clipi în mulţime...”

Dispărut deci la 5 martie 1625, venerabilul Ieremia a fost imediat onorat de introducerea cauzei pentru sanctificare de către Papa Urban al VIII-lea în anul 1627 şi susţinută în chip deosebit de către Papa Inocenţiu al XI-lea. Amintirea lui a rămas lăsată de contemporani legată de ţara de origine şi numele a străbătut prin timp, recunoscându-l şi cinstindu-l în îmbinarea de fericit renume – Ieremia Valahul. Ieremia, numele profetului din Vechiul Testament, corespunde tăriei în credinţă şi puterii ce izvorăşte din mărturisirea ei.

Imediat după înmormântare, s-a procedat la strângerea documentelor în vederea proclamării oficiale a sfinţeniei umilului călugăr; numai după doi ani, în 1627, dosarul a fost înaintat Papei Urban al VIII-lea, care l-a acceptat. Împrejurări necunoscute nouă au întrerupt desfăşurarea în procesului de beatificare; ulterior, Papa Inocenţiu al XI-lea a reluat cauza, dar iarăşi au intervenit alte dificultăţi şi din nou actul beatificării a fost amânat. Procesul a fost reluat după 1900, pentru ca în final, la 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea să îl declare fericit.

 

Între timp, venerarea Fericitului Ieremia a continuat să crească tot mai mult în oraşul Napoli şi în împrejurimi, ducând peste veacuri amintirea vieţii lui sfinte, a puterii de mijlocire în faţa lui Dumnezeu şi a ţării de origine, fiind invocat sub numele de Fericitul Ieremia Valahul.

Legătura de sânge ce ne uneşte cu Fericitul Ieremia Valahul este un motiv deosebit de a-i dărui cinstirea şi încrederea noastră, care unite cu ale celor din ţinutul Napoli, unde şi-a sfârşit călătoria vieţii, să apropie momentul fericit al ridicării lui la cinstea sfintelor altare în întreaga Biserică a lui Cristos Mântuitorul.

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1694/Fer-Ieremia-Valahul-calug.aspx).

 

Apocalips - Sfântul Ioan [film] (în românește)



Sfântul Ioan, evanghelist (17th century) -
de Juan Ribalta