Sfinţenia (I)

Sfinţenia creştină constă în unirea cu Cristos, Cuvântul întrupat şi răscumpărătorul nostru, unicul mediator dintre Dumnezeu şi oameni şi izvor al oricărui har şi sfinţenii.

         

1. Sfinţenia – unirea cu Cristos (cf. LG 39)

Obligaţia morală de a tinde la sfinţenie, comună tuturor membrilor bisericii, este dedusă din apartenenţa lor ontologică şi unirea cu Biserica, aceea care este proclamată sfântă. Toţi credincioşii trebuie să fie sfinţi în conduita lor morală pentru că trebuie să acţioneze în conformitate cu ceea ce sunt ei în ordinea fiinţei, adică oameni care trăiesc în biserica care este sfântă. Dar Biserica este sfântă pentru că Cristos „singurul sfânt” a iubit-o ca pe mireasa sa şi s-a dat pe sine însuşi ca să o sfinţească. Cu aceasta se spune că sfinţenia Bisericii provine total din sfinţenia lui Cristos şi din iubirea sa pentru dânsa, iubire care l-a purtat la jertfa crucii pentru ca ea să poată fi mireasa sa.

Trebuie notat că în această descriere a raporturilor existente între Cristos şi Biserica sa, pe care se fundamentează şi din care rezultă sfinţenia ei, se recurge în mod explicit la categoria iubirii care, după natura sa, vine din dorinţa de unire reciprocă şi o stabileşte de fapt. Intensitatea şi intimitatea acestei uniri este explicată recurgând la imaginea biblică a căsătoriei dintre Dumnezeu şi poporul ales.

Familia - sanctuarul vieţii – Etica matrimonială (VI)

http://isichi.wordpress.com/2012/07/04/familia-sanctuarul-vietii-etica-matrimoniala-vi/

Gândul zilei

„Dar este adevărat că există un scandal al Evangheliei.

Adevărul Evangheliei este scandalos.

Ea l-a pus pe Cristos pe cruce.

Nu putem să sperăm în mod rezonabil că nouă ne revine crucea Legiunii de onoare

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1317).

Gândul zilei

„Când urăşti pe cineva, întreabă-te dacă are vreun înţeles;

când iubeşti însă pe cineva, nu întreba dacă are vreun înţeles”

(L. Blaga, Zări şi etape, 19).

Gândul zilei

Un creştin nu poate să dispereze din cauza omului.

O mobilizare generală şi universală a tuturor forţelor spiritului,

în scopul de a-i reda omului conştiinţa demnităţii sale.

În acest punct de vedere Biserica are un rol imens de jucat.

Ea îl va juca mai degrabă sau mai târziu, va fi forţată să-l joace.

Căci Biserica catolică a condamnat deja lumea modernă,

într-un timp în care era greu de înţeles motivaţiile unei condamnări

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1321).

„Când genunchii tăi sunt obosite, înaintează cu inima”

(Paulo Coelho).

Mână de preot

Mână de preot nu-i mână mai sfântă,

Mână divină ce binecuvântă,

Boteză, dezleagă, ne dă pe Isus,

Mână ce stoarce milă de sus.

Mână de preot în noapte lumină,

Frunte senină în plină furtună

Ştie să lege un suflet rebel

La jugul cel dulce al blândului Miel!

Singura mână sfinţită de Crist

Crainicul păcii în sufletul trist

Mână de preot cu vii legăminte,

Mână ce poartă potirele sfinte.

Mână de preot cale ce duce

Lumea, la dragostea jertfei de cruce!

Mână ce nu îndepărtează,

E pentru pierduţi înger de pază.

Vindecă răni, adorabila mână,

Iadul cutremură şi ceata-i păgână

Flamură albă sub care nu-i nimeni învins

Mână, prin care cerul ne este deschis!

XIII (B): Talita kum!

Fragmentul evanghelic din această duminică este format din scene care se desfăşoară într-o succesiune rapidă, în locuri diferite. Este mai întâi scena de pe malul lacului. Isus este înconjurat de multă lume, când un om se aruncă la picioarele sale şi îi adresează o rugăciune: „Fiica mea este în ultimele clipe; vino, pune-ţi mâinile peste ea ca să se vindece şi să trăiască”. Isus lasă la jumătate discursul său şi se îndreaptă spre casa acelui om.

A doua scenă are loc de-a lungul drumului. O femeie care suferea de hemoragie se apropie în ascuns de Isus ca să-i atingă mantia, şi se trezeşte vindecată. În timp ce Isus vorbea cu ea, de acasă de la Iair au venit oameni să-i spună: „Fiica ta a murit. De ce-l mai deranjezi pe Învăţător?” Isus care a auzit toate îi spune şefului sinagogii: „Nu te teme, continuă doar să ai credinţă!”

Şi iată-ne la scena crucială, în casa lui Iair. Mare gălăgie, lume care plânge şi boceşte, aşa cum se întâmplă în faţa decesului care abia a avut loc al unui adolescent. „Intrând, le-a spus: de ce faceţi atâta gălăgie şi plângeţi? Copila nu este moartă, dar doarme. Aşadar, alungându-i pe toţi afară, a luat cu sine pe tatăl şi pe mama fetei şi pe cei care erau cu el, a intrat acolo unde era copila. A luat-o de mână pe fată, zicându-i: talita kum, care înseamnă: „Copilă, scoală-te!” Imediat fata s-a ridicat şi a început să umble; avea 12 ani. Isus le-a recomandat cu insistenţă ca nimeni să nu afle şi le-a poruncit să-i dea de mâncare.