Un An Nou fericit - 2016!

† Sfânta Maria, Maica lui Dumnezeu: Un an bun pentru pace, dacă vom învinge indiferenţa

Madonna del Ripose - de Roberto Ferruzzi

Evanghelia Luca 2,16-21: Păstorii s-au dus în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif împreună cu copilul care era culcat în iesle. După ce l-au văzut, au vestit cuvântul ce li se spusese despre acest copil. Toţi câţi îi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei. Păstorii s-au întors slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese. Când a sosit ziua a opta, ziua tăierii împrejur, i-au pus copilului numele Isus, nume pe care i-l dăduse îngerul înainte de a fi fost zămislit.

 

Omilie

 

 

Liturgia din prima zi a anului este foarte plină. Octava de Crăciun – cu reforma liturgică postconciliară din 1969 – a devenit solemnitatea sfintei Maria, Mama lui Dumnezeu, şi, începând cu 1 ianuarie 1968, din voința papei Paul al VI-lea, este Ziua Mondială a Păcii.

 

Sărbătoarea care revine an de an, atât prin aşteptările unui noul început de an, cât prin numeroasele marşuri cu torțele aprinse pentru pace de către asociațiile catolice și nu numai, au sfârșit prin a i-o lua înainte. Și noi, în urma mesajului papei Francisc, dedicăm această reflecţie speranţei de pace şi să încercăm să o construim.

 

În deşert, unde Moise la cererea lui Dumnezeu conduce spre libertate poporul care nu simte în această lungă și dificilă călătorie un dar a lui Dumnezeu. Continuă plângându-se, chiar de mana se afla în fiecare dimineaţă înaintea cortului: „’Cine ne va da carne să mâncăm?’ Ne aducem aminte de peștii pe care-i mâncam în Egipt gratis, de castraveți, de pepeni, de praz, de ceapă și de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu este nimic decât mană înaintea ochilor noștri” (Num 11,5-6). Dumnezeu cu toate acestea vrea ca preoţii să reamintească că Dumnezeu este bun şi milostiv cu o binecuvântare liniștitoare: „Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea”.

 

În zilele noastre, noi, ca și evreii în deşert, suntem ușor de tânguit, înclinat să regretăm „ceapa și castraveții” din trecut (întotdeauna fals ca în prezent) şi pesimist spre viitor: „Cine ne va da carne să mâncăm?”: cine ne va da un pic de seninătate și de linişte cu terorismul care face multe masacre și amenință mereu cu grave accidente; cu aceste războaie împrăştiate aici şi acolo care riscă să poarte tragedii de neimaginat; cu criza economică ce în ce mai lungă și epuizantă; cu lipsa de locuri de muncă; cu corupţia care infectează orice instituţie, chiar şi pe cei care ar trebui să o combată; cu clasa politică care vorbește foarte mult dar hotărăsc foarte puţin sau nimic?

 

Învingem aceste sentimente negative!

 

Domnul ne binecuvântează şi veghează și peste noi, și chiar face să strălucească fața peste noi. Pentru noi este dispus să ne dea pacea, darul care uneşte cu sine toate celelalte bunuri, cu condiția ca, în loc să ne plângem, să acceptăm angajarea pe care o face papa Francisc în mesajul său la a 48 Ziua Mondială a Păcii: „Învinge indiferenţa şi dobândește pacea”.

 

Începe anul 2016, trecând prin Poarta Sfânta a Milostivirii. Milostivirea  – spune papa Francisc – este „inima lui Dumnezeu”, manifestându-se în Fiul său, „născut dintr-o femeie”, numit Isus (care înseamnă: „Dumnezeu salvează”) şi dat pentru noi „că să dobândim înfierea”. Dacă „milostivirea este inima lui Dumnezeu – continuă papa – de aceea trebuie să fie şi inima tuturor celor care se recunosc membrii ai unicei mari familii a fiilor săi; o inimă care bate puternic oriunde cu demnitatea umană – refleție a feţei lui Dumnezeu în creaturile sale – este în joc”.

 

Fii ai lui Dumnezeu şi fraţi în Isus, în Duhul său, putem să-l chemăm: „Abbà! Tatăl!”. Cu toate acestea, însă nu sunt vorbe goale, vom trebui să învingem indiferenţa printre fraţii, urmând cuvântul şi exemplul său. El – reaminteşte papa Francisc – pentru a învăța „să fim milostivi precum Tatăl, îi invită să înveţe să se oprească în faţa suferinţelor din această lume pentru a le alina, în faţa rănilor celorlalţi pentru a le îngriji, cu mijloacele de care dispune, pornind de la propriul timp, în pofida multelor ocupaţii (cf. Mesaj, 5).

 

Dorim ca în acest an să fie „bun” pentru pace, şi, prin urmare, pentru noi? Să dăm din contribuția noastră pentru a o construi, învingând ispită indiferenţei.

 

Nu este ușor! „Indiferenţa – scrie papa – caută adesea pretexte: în respectarea preceptelor rituale, în cantitatea de lucruri care trebuie făcute, în antagonismele care ne ţin departe pe unii de alţii, în prejudecăţi de tot felul care ne împiedică să devenim aproapele” (Mesaj, 5).

 

Angajare imposibil, dacă fiecare dintre noi, „în spiritul Jubileului Milostivirii, fiecare este chemat să recunoască modul cum indiferenţa se manifestă în propria viaţă şi să adopte o angajare concretă pentru a contribui la îmbunătăţirea realităţii în care trăieşte, începând de la propria familie, de la vecini sau de la locul de muncă (Mesaj, 8).

 

Regina Păcii, Mama lui Dumnezeu și mama noastră, să ne protejeze și să ne susțină.

 

(pr. Tonino Lasconi [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.paoline.it/blog/liturgia/788-un-anno-buono-per-la-pace-se-vinciamo-l-indifferenza.html).

 

Declarație a rabinilor ortodocși cu privire la creștinism (Ierusalim, 3 Decembrie 2015)

Rabinii hasidici ortodocși poartă caftane lungi şi negre şi pălării cu borurile largi, bărbaţi cu bărbi şi perciuni răsuciţi după urechi.
Doi mari rabini Teitelbaum din New York în vizită la Cimitirul evreiesc din Sighet [5 iulie 2015]. (sigheteanul.ro.).

 

Ierusalim, 3 Decembrie 2015

Pentru a face voia Tatălui nostru din ceruri: spre un parteneriat între evrei și creștini

După aproape două milenii de ostilitate reciprocă și înstrăinare, noi, rabini ortodocși, care conducem comunități, instituții și seminarii în Israel, Statele Unite ale Americii și Europa, recunoaștem oportunitatea istorică ce ne stă înainte. Căutăm să facem voia Tatălui nostru din ceruri acceptând mâna oferită nouă de surorile și frații noștri creștini. Evreii și creștinii trebuie să lucreze împreună ca parteneri pentru a răspunde provocărilor morale ale epocii noastre:

1. Shoah s-a încheiat acum 70 de ani. A fost punctul culminant al secularei lipse de respect față de evrei, al oprimării și respingerii lor, precum și al dușmăniei dintre evrei și creștini care a decurs de aici. Privind retrospectiv, este clar faptul că neputința de a depăși acest dispreț și de a ne angaja într-un dialog constructiv pentru binele omenirii a slăbit rezistența față de forțele rele ale antisemitismului, care au cufundat lumea în crimă și genocid.
2. Recunoaștem că, de la Conciliul Vatican II, învățăturile oficiale ale Bisericii Catolice s-au schimbat fundamental și irevocabil. Promulgarea documentului Nostra Aetate acum 50 de ani a demarat procesul de reconciliere între comunitățile noastre. Nostra Aetate și documentele bisericești oficiale pe care le-a inspirat ulterior resping fără echivoc orice formă de antisemitism, afirmă legământul etern dintre Dumnezeu¹ și poporul evreu, resping acuzația de „deicid” și subliniază relația unică dintre creștini și evrei, pe care Papa Ioan Paul al II-lea i-a numit „frații noștri mai mari”, iar Papa Benedict al XVI-lea i-a considerat „părinții noștri în credință”. Pe această bază, catolicii și alte oficialități creștine au început un dialog onest cu evreii, care s-a dezvoltat în ultimele cinci decenii. Noi apreciem afirmația Bisericii legată de unicitatea locului lui Israel în istoria sacră și despre răscumpărarea lumii la eshaton. Astăzi, evreii au simțit dragoste sinceră și respect din partea multor creștini, exprimate în multe inițiative de dialog, întâlniri și conferințe în toată lumea.
3. Așa cum au făcut Maimonides și Yehuda Halevi², noi recunoaștem că creștinismul nu este o eroare sau un accident, ci un rezultat al voii divine și un dar pentru popoare. Prin separarea între Iudaism și Creștinism Dumnezeu a vrut o separare între parteneri cu diferențe teologice semnificative, însă nu o separare între dușmani. Rabbi Jacob Emden a scris că „Iisus a adus lumii un dublu bine: El a întărit Tora lui Moise într-un mod maiestuos... și nici unul din înțelepții noștri nu a vorbit mai explicit despre imuabilitatea Torei. Pe de altă parte, El a făcut popoarele să renunțe la idolatrie și le-a obligat să țină cele șapte porunci ale lui Noe, ca să nu se comporte ca fiarele câmpului, și le-a insuflat ferm trăsături morale... Creștinii sunt comunități care lucrează de dragul cerului, care sunt menite să reziste, intenția lor este și ea de dragul cerului, iar ei nu vor rămâne fără răsplată.”³ Rabi Samson Raphael Hirsch ne-a învățat că „creștinii au acceptat Biblia Ebraică a Vechiului Testament ca pe o carte a revelației divine. Ei mărturisesc credința în Dumnezeul cerului și al pământului așa cum este proclamată în Biblie și recunosc suveranitatea providenței divine.”⁴ Acum când Biserica Catolică a recunoscut Legământul veșnic dintre Dumnezeu și Israel, noi, evreii, putem recunoaște validitatea continuă și constructivă a Creștinismului ca partener în răscumpărarea lumii, fără vreo teamă că această deschidere va fi exploatată în scopuri misionare. Așa cum s-a afirmat de către rabinatul Comisiei bilaterale a Israelului în dialog cu Sfântul Scaun, sub conducerea Rabinului Shear Yashuv Cohen, „Noi nu mai suntem dușmani, ci parteneri siguri în articularea valorilor morale esențiale pentru supraviețuirea și bunăstarea omenirii.”⁵ Nici unii nici alții nu putem împlini voia lui Dumnezeu în această lume de unii singuri.
4. Atât evreii cât și creștinii au în comun misiunea dată prin Legământ de a desăvârși lumea sub suveranitatea Atotputernicului, așa încât toată omenirea să cheme numele Lui și toate urâciunile să fie îndepărtate de pe pământ. Noi înțelegem ezitarea de a afirma acest adevăr, prezentă de amândouă părțile, și facem apel la comunitățile noastre să depășească aceste temeri pentru a putea stabili o relație de încredere și respect. Rabi Hirsch a învățat, de asemenea, că Talmudul îi situează pe creștini, „în ce privește îndatoririle interumane, pe exact același nivel cu evreii. Căci ei au dreptul să se bucure de tot ce li se datorează, nu doar în termeni de dreptate, ci și de o activă iubire frățească umană.” În trecut raporturile dintre creștini și evrei erau înțelese adesea prin relația de adversitate dintre Esau și Iacob. Cu privire la aceasta, Rabi Naftali Zvi Berliner (Netziv) înțelesese deja la sfârșitul sec. al XIX-lea că evreii și creștinii sunt destinați de Dumnezeu să fie parteneri într-o relație de iubire: „În viitor, când copiii lui Esau vor fi îndemnați de un spirit pur să-i recunoască pe fiii lui Israel și virtuțile lor, atunci și noi vom fi îndemnați să recunoaștem că Esau este fratele nostru.”⁶
5. Noi, evreii și creștinii, avem mai mult în comun decât ceea ce ne desparte: monoteismul etic al lui Avraam; relația cu Unicul Creator al cerului și al pământului, care ne iubește și are grijă de noi toți; Sfintele Scripturi iudaice; credința într-o tradiție normativă; valorile vieții, familiei, integrității pline de compasiune, dreptății, libertății inalienabile, dragostei universale și păcii la care trebuie să ajungă în cele din urmă lumea. Rabi Moses Rivkis (Be’er Hagoleh) confirmă aceasta atunci când scrie că „Înțelepții s-au referit numai la idolatrii din zilele lor, care nu credeau în crearea lumii, în Exod, în faptele minunate ale lui Dumnezeu și în Legea divină. Dimpotrivă, oamenii în mijlocul cărora suntem răspândiți cred în toate aceste elemente esențiale ale religiei.”⁷
6. Parteneriatul nostru nu diminuează în niciun fel diferențele existente între cele două comunități și religii. Noi credem că Dumnezeu se folosește de mulți mesageri pentru a-și dezvălui adevărul și în același timp afirmăm obligațiile etice fundamentale pe care toți oamenii le au înaintea lui Dumnezeu și pe care Iudaismul le-a susținut întotdeauna prin legământul noahitic universal.
7. Imitându-l pe Dumnezeu, evreii și creștinii trebuie să ofere modele de slujire, de dragoste necondiționată și de sfințenie. Noi toți suntem creați după Chipul Sfânt al lui Dumnezeu, iar evreii și creștinii vor rămâne dăruiți Legământului, jucând laolaltă un rol activ în răscumpărarea lumii.

Semnatarii inițiali, în ordine alfabetică (lista semnatarilor este deschisă, pentru versiunea actualizata vedeti www.cjcuc.com):

Rabbi Jehoshua Ahrens (Germany)

Rabbi Marc Angel (United States)
Rabbi Isak Asiel (Chief Rabbi of Serbia)
Rabbi David Bigman (Israel)
Rabbi David Bollag (Switzerland)
Rabbi David Brodman (Israel)
Rabbi Natan Lopez Cardozo (Israel)
Rav Yehudah Gilad (Israel)
Rabbi Alon Goshen-Gottstein (Israel)
Rabbi Irving Greenberg (United States)
Rabbi Marc Raphael Guedj (Switzerland)
Rabbi Eugene Korn (Israel)
Rabbi Daniel Landes (Israel)
Rabbi Steven Langnas (Germany)
Rabbi Benjamin Lau (Israel)
Rabbi Simon Livson (Chief Rabbi of Finland)
Rabbi Asher Lopatin (United States)
Rabbi Shlomo Riskin (Israel)
Rabbi David Rosen (Israel)
Rabbi Naftali Rothenberg (Israel)
Rabbi Hanan Schlesinger (Israel)
Rabbi Shmuel Sirat (France)
Rabbi Daniel Sperber (Israel)
Rabbi Jeremiah Wohlberg (United States)
Rabbi Alan Yuter (Israel)

Semnături adăugate:

Rabbi Herzl Hefter (Israel)

Rabbi David Jaffe (USA)
Rabbi David Kalb (USA)
Rabbi Shaya Kilimnick (USA)
Rabbi Yehoshua Looks (Israel)
Rabbi Ariel Mayse (USA)
Rabbi David Rose (UK)
Rabbi Zvi Solomons (UK)
Rabbi Yair Silverman (Israel)
Rabbi Daniel Raphael Silverstein (USA)
Rabbi Lawrence Zierler (USA)

Notă:

1 Grafia Dumnezeu caută să echivaleze grafia G-d din documentul original englez, care manifestă reticența Iudaismului de a rosti numele divine.

2 Mishneh Torah, Laws of Kings 11,4 (ediția necenzurată); Kuzari, secțiunea 4:22.

3 Seder Olam Rabbah 35-37; Sefer ha-Shimush 15-17.

4 Principles of Education, “Talmudic Judaism and Society”, 225-227.

5 A patra întâlnire a Commission of the Chief Rabbinate of Israel and the Holy See’s Commission for Religious Relations with Jewry, Grottaferrata, Italy (19 October 2004). 

6 Comentariu la Geneză 33,4.

7 Glosă la Shulhan Arukh, Hoshen Mishpat, Section 425:5.

Traducere de Alexandru Ioniță

Centrul de Cercetare Ecumenică Sibiu
Universitatea Lucian Blaga din Sibiu
alexandru.ionita@ulbsibiu.ro

M-am nascut gol (de Lambert Noben)

Nașterea Domnului...

 

M-am nascut gol, spune Domnul,

pentru ca tu să știi să renunți la tine însuți.

 

M-am născut sărac,
pentru ca tu să-i ajuți pe săraci.

 

M-am născut slab,
pentru ca să nu-ți fie frică de mine.

 

M-am născut plin de iubire,
pentru ca tu să nu te îndoiești niciodată de iubirea mea.

 

Sunt o persoană, spune Domnul,
pentru a nu-ți fi rușine de tine însuți.

 

M-am născut persecutat,
pentru ca tu să știi să accepți dificultatea.

 

M-am născut în simplitate,
pentru ca tu să nu fii complicat.

 

M-am născut în viața ta, spune Domnul,
pentru ca să port toate la casa Tatălui.


(de Lambert Noben; trad. pr. Isidor Chinez) 

 

„Exultă numele lui Cristos” - Noaptea de Crăciun în Egipt (copții sunt locuitorii creștini ai Egiptului)

 

„Exultă numele lui Cristos”

 

Translation of song:

 Chorus:

„Exalt the name of Christ,

lift His name up with your songs,
call the heroes, His heroes,
to walk ahead of you with the cross”;

 

Say He is risen and death has no power,
and there is no forgiveness except through His blood;
and the Light of the Gospel is greater;
Say he conquered darkness and its power;
He brightened our days;
and the light of day is greater;
Say He conquered His enemies;
we conquered by witnessing to Him and by His blood;
and our inheritance with Him is greater;
live the joy of heaven,

as Satan dons the clothes of grief;

and our praises are greater.

Sfânta Rita din Cascia – familia creștină

[în italiană, este subtitrat în limba spaniolă]

 

Sfânta Rita din Cascia (film - Rita de Cascia - 2004).

 

–  Cum se poate iubi un criminal? 

–  Fii alaturi de el. Încearcă să-l înțelegi pe soțul tău înainte de a pretinde ca el să te înteleagă pe tine. Poate tu ești unica lui speranța. Dumnezeu ne învața doar să iubim.


 

 

Rita s-a născut în anul 1381 într-un colţ îndepărtat al Umbriei, la Roccaporena. Crescută în teama faţă de Dumnezeu alături de bătrânii părinţi, le-a respectat în aşa măsură autoritatea, încât a renunţat la hotărârea de a se închide în mănăstire şi a acceptat să se unească în căsătorie cu un tânăr violent şi neastâmpărat, Paolo di Ferdinando. Biografiile sfintei ne prezintă un cadru de familie neobişnuit: o femeie blândă, ascultătoare, atentă să nu trezească susceptibilitatea soţului, ale cărui fapte rele le cunoaşte, dar suferă şi se roagă în tăcere.

Bunătatea sa a reuşit la sfârşit să înmoaie inima lui Paul, care şi-a schimbat viaţa şi obiceiurile fără a reuşi, totuşi, să dea uitării vechile ranchiune ale atâtor duşmani, pe care şi-i făcuse. Într-o seară a fost găsit ucis pe marginea drumului. Cei doi fii, deja mărişori, au jurat să-şi răzbune tatăl. Când Rita şi-a dat seama de inutilitatea eforturilor proprii de a le schimba părerea, a găsit curajul de a-l ruga pe Dumnezeu să-i cheme mai degrabă la sine, decât să permită a se păta prin crimă. Rugăciunea sa, de neînţeles din punct de vedere uman, a fost ascultată. Rămasă fără bărbat şi fără fii, Rita s-a dus să bată la poarta mănăstirii surorilor augustiniene din Cascia. Cererea sa nu a fost acceptată. 

Întoarsă la căminul gol, s-a rugat neîncetat celor trei sfinţi protectori ai săi, sfântul Ioan Botezătorul, sfântul Augustin şi sfântul Nicolae din Tolentino, şi, într-o noapte, s-a întâmplat minunea. Cei trei sfinţi i-au apărut, au invitat-o să-i urmeze, au deschis larg poarta mănăstirii, foarte asigurată cu zăvoare, şi au condus-o în mijlocul corului unde surorile de clauzură recitau rugăciunile utreniei. Rita a putut astfel să îmbrace haina augustinienelor, împlinind vechea dorinţă de dăruire totală lui Dumnezeu, dedicându-se pocăinţei, rugăciunii şi iubirii faţă de Cristos cel răstignit, care a asociat-o chiar în mod vizibil la patima sa, înfigându-i în frunte un spin. 
 

Acest stigmat miraculos, primit în timpul unui extaz, i-a marcat faţa cu o foarte dureroasă rană purulentă până la moarte, adică timp de paisprezece ani. Faima sfinţeniei sale a trecut dincolo de zidurile severului convent din Cascia. Rugăciunile Ritei au obţinut prodigioase vindecări şi convertiri. Pentru sine nu a cerut decât să ia asupra sa durerile, pe care le uşura aproapelui său. A murit în mănăstirea din Cascia în anul 1457 şi a fost canonizată în anul 1900.

† Sfanta Familie: Isus, Maria şi Iosif (C) [duminică, 27 decembrie 2015]

Isus găsit în templu - de Gio Ilean

Evanghelia Luca 2,41-52: Părinţii lui Isus mergeau în fiecare an la Ierusalim, de Sărbătoarea Paştelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo, după obiceiul sărbătorii. Împlinindu-se acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau. Socotind însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări.  Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi!” El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese. Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

 

Omilie

 

1. „A coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor”. Aceste cuvinte simple ascund un mister imens: viaţa de zi cu zi a familiei de la Nazaret, a familiei formate din Iosif, Maria şi Isus. Este familia în care Isus, Fiul lui Dumnezeu, făcut om, „creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”.

 

Faptul că Cuvântul luând natura umană a voit să împlinească acest gest de condiscendenţă nemaiauzită în cadrul şi printr-o familie, ne indică faptul că el a voit să salveze în primul rând familia. Răscumpărarea omului este de fapt în strâns raport cu răscumpărarea familiei.

 

Din ce motiv familia are nevoie să fie răscumpărată? Are nevoie să fie salvată? Pentru faptul că iubirea, care constituie această comunitate – nu aşa defineşte căsătoria Conciliul Vatican al II-lea „comunitate intimă de iubire”? – este ameninţată zilnic de o concepţie individualistă, pe care o respirăm noi astăzi. Iubirea de care este constituită familia este iubirea conjugală dintre soţi, iubirea paternă-maternă dintre părinţi şi copii, iubirea fraternă dintre fraţi şi surori. Această admirabilă intersectare de „forme de dragoste” este apărată de certitudinea unui adevăr fundamental despre om: omul, care este singura creatură pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi, nu poate să se regăsească pe deplin pe sine însuşi decât printr-o dăruire sinceră de sine (cf. GS, 24,4). Atunci când persoana are conştiinţa că nu se poate regăsi pe deplin decât prin dăruirea de sine însăşi, se află înrădăcinată şi fundamentată în adevăr. Poate aşadar să fie liberă, pentru că persoana se realizează prin exerciţiul libertăţii în adevăr. „Libertatea nu poate fi înţeleasă ca facultatea de a face orice: înseamnă dăruire de sine. Mai mult: înseamnă disciplină interioară a darului... Ne aflăm astfel în centrul fiecărei familii” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii Gratissimum sane, 14,4).

 

De ce acest „centru” este în continuu ameninţat de individualism? Pentru că individualismul presupune o ameninţare gravă asupra omului, considerând că acesta nu este chemat la comuniune cu alţii. În plus şi în consecinţă, pentru că presupune o folosire a libertăţii în care subiectul face ceea ce vrea, stabilind fiecare pentru sine adevărul despre ceea ce este bine şi rău.

 

Este grămada de ruine şi resturi în care sunt astăzi adesea înmormântate căsătoria şi familia: iubirea conjugală degradată de două egoisme opuse: copilul, fie că este dorit cu orice preţ pentru că este considerat necesar pentru propria bunăstare psihică sau este refuzat pentru că este judecat ca piedică pentru propria realizare.

         

2. Necesitatea ca familia să fie salvată este aceeaşi necesitate pe care bărbatul şi femeia o au să fie salvaţi: salvaţi de incapacitatea lor de a iubi. Cum poate să aibă loc această salvare? Cum pot bărbatul şi femeia să se regăsească pe ei înşişi pe deplin în dăruirea sinceră de ei înşişi? Să facă veşnică, indisolubilă iubirea lor pe care o găsesc în dorinţa adevărată a inimii? Contemplând astăzi Sfânta Familie găsim un răspuns. „A coborât cu ei, a venit la Nazaret” ne spun evanghelia: această prezenţă a lui Cristos în cadrul căsătoriei şi în familie face posibilă dăruirea sinceră de sine între un bărbat şi o femeie. Este de fapt prezenţa care renaşte bărbatul şi femeia, care – ca să spunem aşa – îi exprimă din nou în adevărul lor de la început.

 

Dacă mântuirea este dăruită de această prezenţă – Cuvântul făcut trup, Dumnezeu făcut om printre noi, cu noi – este necesar a o căuta, a o cere în rugăciune şi a ne lăsa umpluţi de ea prin sacramentele credinţei noastre.

 

Sfânta Familie de la Nazaret este începutul oricărei familii adevărate: sunteţi înrădăcinaţi în Cristos care a trăit într-o familie. Astfel veţi putea înţelege ce valori minunate sunt căsătoria, familia, dăruirea vieţii, şi veţi înţelege ce mare pericol este pentru om şi demnitatea sa, degradarea acestor instituţii chiar şi la nivel civil.

 

Maria, mama adevăratei iubiri şi Iosif, cel care a avut grijă de Răscumpărătorul, să vă însoţească mereu.

 

 

(mons. Carlo Caffarra [31.12.2000]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.caffarra.it/om31122k.php).

Sfântul Ștefan, primul martir [sâmbătă, 26 decembrie 2015]

Martiriul sfântului Ștefan de Walter Rane

 

Fap 6,8-10; 7,54-59: În zilele acelea, Ştefan, plin de har şi de putere, săvârşea minuni şi semne mari în popor. Dar s-au ridicat unii din sinagoga numită a liberţilor, a cirenenilor, a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi Asia, ca să discute cu Ştefan, însă nu puteau să se opună înţelepciunii şi duhului cu care vorbea. Când au auzit ei acestea, fremătau de furie în inima lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Dar el, plin de Duh Sfânt, cu ochii îndreptaţi spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu şi a zis: „Iată! Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!” Atunci ei, strigând cu glas puternic, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit împreună asupra lui şi, scoţându-l afară din cetate, aruncau cu pietre asupra lui. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. Şi, în timp ce îl loveau cu pietre, Ştefan a strigat, zicând: „Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!”

 

Evanghelia Matei 10,17-22: În acel timp, Isus i-a trimis pe cei doisprezece, poruncindu-le: „Fiţi atenţi la oameni, pentru că vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor! Şi veţi fi duşi, din cauza mea, înaintea guvernanţilor şi a regilor ca mărturie înaintea lor şi a păgânilor. Când veţi fi daţi pe mâna lor, nu vă preocupaţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi! Frate pe frate va da la moarte şi tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui meu. Însă cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit”.

 

 

Omilie

 

Liturgia, ca să spunem așa, este uneori un pic sumeață; cu semeție pentru că nu se adaptează sentimentelor noastre, nu ia ne urmează pe noi și mişcările noastre interioare, gusturile noastre spirituale sau devoțiunile noastre, dar suntem ghidați, orientați, luându-ne de mână în drumul nostru prin anul liturgic, care uneori ne surprinde prin drumurile pe care ne poartă. Una dintre aceste surprize este tocmai ziua sfântului Ștefan, care de fapt este un sărbătoare – nu o memorie – dar tocmai o sărbătoare care nici măcar Octava Crăciunului – și în general octavele de Paști și de Crăciun triumfă peste toate –  nu reuşesc să o anuleze.

 

Iată că astăzi, în primul rând, întâmpinăm acest contrast puternic, foarte puternic, între Naşterea Domnului care se sărbătorește încă timp de opt zile şi sărbătoare sfântului Ștefan, pe cât de glorioasă pe atât de plină de violenţă. Şi tocmai violența aceasta liturgia nu o elimină, nu o atenuează şi nu o ascunde. Am ascultat prima lectură dar evanghelia – şi îmi spun – câtă violenţă! „Toţi cei care ședeau în sinedriu auzind cuvintele lui Ștefan, fremătau de furie în inima lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. […] Scrâşneau din dinţi împotriva lui şi, scoţându-l afară din cetate, aruncau cu pietre asupra lui”.

 

Şi din nou evanghelia se încheie cu o frază care rezumă totul fără a fi nevoie să adăugăm altceva: „veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui meu”. Aproape, dragi fraţi şi surori, suntem luați peste picior: ieri îngerii cântau fără griji: Glorie lui Dumnezeu în înaltul cerului şi pe pământ pace oamenilor de bunăvoință, cum traduce Ieronim, şi cum am cântat puțin mai înainte la „Gloria”, şi astăzi putem spune: dar unde s-au dus gloria lui Dumnezeu ca și pacea de pe pământ, unde au dispărut?

 

În general în evanghelii, când apostolii nu au înţeles nimic din ceea ce Domnul le-a spus lor, pentru că erau la un nivel prea pământesc în înțelegerea cuvintelor sale,  atunci Isus i-a acompaniat pe drumul cel drept. Poate dacă astăzi noi nu înţelegem, este pentru că avem nevoie să fim însoţiţi spre dreapta înţelegere a ceea ce este pace pe pământ. Există un pasaj interesant la sfântul Maxim din Torino, care spune: „Ia aminte la ceea ce au spus îngerii! Nu au spus «pace oamenilor», adică pentru oricine, dar «oamenilor de bunăvoinţă», pentru că înţelegem că pacea lui Cristos nu este un drept natural, ci o realizare morală. De fapt nu se dobândește prin naștere dar cu voință, nu se dobândește cu răutatea umană dar cu bunătatea creştină; pentru că nu este dată tuturor, dar este oferită celor demni, ne este dată pentru a fi distribuită gratis, dar căutând-o cu sârguinţă” (S. LXI c.).

 

Sfântul Ștefan care moare fixând cerul astăzi este pentru noi icoana autentică a primirii acestei păci pe care Dumnezeu o dă oamenilor, un om care nu este atât de mult prin puterea sa, prin capacitatea stoică de a suporta durerea, calomnia, insultele, totul, pe scurt, care ameninţă pacea şi ne incită să reacţionăm, să ne răzbunăm, dar pentru că Ștefan are o inima în pace, are o inimă locuită de pacea lui Cristos până la punctul de a muri – am văzut – a muri ca și el, fără nici o modificare,  de capacitatea sa de a iubi şi de a ierta. Acesta a fost cucerirea sa morală, cum spunea sfântul Maxim, acesta a fost partea sa să fie demn, faptul că el s-a lăsat cucerit răbdarea lui Cristos care a păstrat inima lui pură ca a unui copil. Ștefan a fost într-adevăr un fiu al lui Dumnezeu. Credem că a făcut să se vorbească cu siguranţă de moartea sa în Biserica timpurie, mai ales că a fost primul ucis, prima dată că credinţa în Isus a purtat pe cineva ca să moară, a fost, cum se spune, că moartea a intrat pentru prima dată în biserica. Dar o moarte trăită astfel nu este moartea, ci viaţa, care se reînnoiește pentru el şi în jurul lui; de fapt, în jurul lui, a fost un tânăr numit Saul.

 

Dragi prieteni, copilul Isus care încă nu a terminat de cântat venirea sa ca Salvator, tocmai el, Isus, salvează întreaga umanitate: el vine să ne dea viaţă. „Nu întâmplător iconografia de Crăciun reprezintă câteodată copilul divin situat într-un mic sarcofag, spre a indica că Mântuitorul se naşte pentru ca să moară, se naște ca să dea viață ca răscumpărare pentru toţi. […] Pentru credincioşi, ziua morţii – mai mult ziua martiriului – nu este sfârşitul a toate, dar mai curând este „tranzit”-ul la o viaţă nemuritoare, este ziua naşterii definitive, în latină dies natalis. Înţelegem atunci legătura care există între „dies natalis” a lui Cristos şi dies natalis a sfântului Ștefan. Dacă Isus nu s-ar fi născut pe pământ, oamenii nu ar putea să se nască pentru cer. Tocmai pentru că Cristos s-a născut, noi putem „renaște”! (papa Benedict al XVI-lea – Angelus [26.12.2006]).

 

Multe mulţumiri astăzi Domnul care ne-a vorbit prin alegerile liturgice ale Bisericii, prin această apropiere așa de stridentă între ziua de Crăciun şi ziua sfântului Ștefan.

 

(pr. Giovanni Battista; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://www.fegfirenze.it/omelie%202014.htm#25.12.14).

Crăciunul în jurul lumii [Christmas around the world] - de André Rieu

Visul meu de Crăciun [Mein Weihnachtstraum] - de Andre Rieu

† Nașterea Domnului [Crăciunul] – Liturghia din zorii zilei: Isus – Dumnezeu-cu-noi: împlinirea Scripturilor

Adorația păstorilor de Jean Baptiste Marie Pierre

Un copil pus într-o iesle. În euharistie în noaptea de Crăciun am sărbătorit marele mister al umanizării lui Dumnezeu contemplând naşterea lui Isus din Fecioara Maria la Betleem: un eveniment revelat de înger păstorilor, săracii lui Israel (cf. Lc 1,1-14). În zori, Biserica cere să ne concentrăm atenţia noastră asupra altei părți din același mister, relatat de Lc 2: vizita păstorilor, contemplarea și anunțul lor la eveniment-cuvânt, adică copilul nou-născut.

Este izbitor faptul că primii destinatari ai marelui anunț al nașterii sunt pastorii. Ei, de fapt, sunt constrânși de munca lor pentru o viaţă de nomad; pentru cultura religioase a timpului erau persoane impure şi prin urmare excluse de la viaţa liturgică. Și totuşi acești săraci, marginalizați şi dispreţuiți sunt predilecți lui Dumnezeu, pe care îi alege ca să-și facă istoria „sa”. Îngerii îndreptându-se spre păstori proclamă: „Astăzi, în cetatea lui David s-a născut pentru tine un Mântuitor, care este Cristos Domnul. Acesta semnul este pentru tine: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle” (Lc 2,11-12). Acest semn este zilnic şi nimic extraordinar manifestă – celui care îl primește – gloria lui Dumnezeu, o glorie care provoacă scandal, foarte diferit de ceea ce ne imaginam noi oamenii: este gloria umilinţei, a coborârii…

Pastorii ştiu să facă spațiul acestui anunț plin de contradicții. Îndată ce îngerii s-au îndepărtat pentru a ajunge în cer, ascultând se duc spre Betleem pentru a vedea evenimentul-cuvânt pe care Domnul l-a făcut cunoscut. „Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle”. Pentru a treia oară în puține versete (cf. Lc 2,7.12) evanghelistul repetă „semnul” – faptul simplu – care constituie  centrul relatării şi, în profund, conţinutul de mântuire revelat de Dumnezeu: realitatea umană a copilului nou-născut în scutece printre părinţii săi. Iată cum se manifestă că Isus este Mântuitorul, Mesia, Domnul: în copilul refuzat „pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2,7); într-un copil încă în scutece – figura de neputincios şi de dependenţa al altora care caracterizează starea noastră umană; într-un copil depus în locul unde animalele mănâncă. Tocmai acest copil este relatarea vie a gloriei lui Dumnezeu cântată de îngerii, un Dumnezeu refuzat de noi, un Dumnezeu slab potrivit cu judecățile noastre, un Dumnezeu departe de locurile de fast, de lux, de putere, şi zace într-o iesle!

Şi după ce au văzut această scenă – atât de obişnuită şi în același timp paradoxal – păstorii la rândul lor au devenit crainici, „făcând cunoscut cuvântul care le fusese spus despre acest copil”. Textul literal spune că ei „au făcut cunoscut” adică ceea ce „a fost cunoscut de ei”: după vizită repetă anunţul deja primit. Ceea ce se adaugă nu se situează pe planul conţinutului, dar pe experienţa lor de credinţă: acum sunt implicate la nivel existențial în anunţ, astfel devin martori, nu rămân doar niște spectatori ai evenimentului. Dar aceasta este o experienţă de credinţă pe care fiecare dintre noi este chemat să o facă în viaţa lor creştină: o experiența care nu se obține din respectul ulterior al anunțului transmis de noi, dar care ne face crainici mai convinși şi de încredere a „Evangheliei veşnice” (Ap 14,6). Cu alte cuvinte, ca păstori, și credincioşi din orice timp, pot să spună că „tot ce au auzit și au văzut, după cum le-a fost spus”. Şi din această conştientizare coboară, pentru păstori şi pentru toţi creştinii, lauda, mulţumirea lui Dumnezeu pentru minunile săvârșite de el.

Luca notează că „Maria păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”. Credinţa ei este o credință gândită, o credință activă, care colectând și confruntând cuvântul lui Dumnezeu cu realitatea prezentă, încercând să înţeleagă logica profundă de lucruri care pot să pară fără nici o legătură sau chiar în contrast între ele. Și pentru ea, ca și pentru păstori, nu poate să fie uşor de a păstra împreună măreţia acestui anunţ primit de la înger (cf. Lc 1,30-35) cu micimea evenimentelor care sunt sub ochii săi. Dar și Maria, ca și păstorii sunt un exemplu de ucenic în ascultare, pe cale: un ucenic în drumul de revelaţiei, în moduri surprinzătoare, în care Dumnezeu a ales să devină om în Isus, un discipol care luminează şi interpretează în lumina credinţei ceea ce ascultă, vede şi trăieşte.

(Enzo Bianchi, Il vangelo festivo, Edizioni San Paolo, 2010; trad. pr. Isidor Chinez).

Cristos s-a născut! – Crăciun fericit!

Nașterea Domnului – de Jean-Baptiste Marie Pierre

 

Cristos s-a născut!

 

Celebrarea Crăciunului

ne oferă posibilitatea să înțelegem

și să primim harul mântuirii,

dăruit de Dumnezeu

care ni se oferă în taină.

El să reverse peste noi

și peste lumea noastră

ploaia de haruri și binecuvântări!

 

Acum de sărbători:

Crăciun fericit

și un An Nou cu bucurie!