† Duminica a 2-a după Crăciun: Lumina care ne dezvăluie pe Dumnezeu ne face să ne cunoaștem pe noi înșine [3 ianuarie 2016]

The Holy Night - by Carlo Maratta

Evanghelia Ioan 1,1-18: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. Cuvântul era lumina adevărată, care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care, nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat, zicând: „Acesta era cel despre care v-am spus: «Cel care vine după mine a fost înaintea mea pentru că era mai înainte de mine»”. Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har. Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au fost prin Isus Cristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

Omilie

A doua duminică după Crăciun, înainte ca ochii noştri să fie chemaţi să încânte din nou în fața semnul stelei care conduce drumul Magilor deasupra „locului unde se afla copilul” (Mt 2,9), ne împinge să mergem dincolo de semne, să intrăm în sensul profund care stă sub ceea ce am văzut şi am auzit.

 

Acest „pruncușor” (așa cum îl cheamă în mod familiar poporul creștin pe Isus) – pus într-o iesle între Maria şi Iosif, vizitat de pastori şi anunţat de „o mulțime de îngeri care lăudau pe Dumnezeu şi ziceau: «Mărire lui Dumnezeu în înaltul cerului și pe pământ pace oamenilor care îi iubeşte»” (Lc 2,13) – este Cuvântul lui Dumnezeu, este Înţelepciunea sa , este măreţia sa, este atotputernicia sa.

 

Noi îl vedem mic și neajutorat, având nevoie de noi. În realitate „la început era la Dumnezeu: toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există”. Acel pruncușor, care se prezintă ca unul din fiii noştri, de fapt el ne-a făcut „fii a lui Dumnezeu, nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut”. Noi suntem fii prin el.

 

Acel „prunc” de dezvăluie pe Dumnezeu.

 

De fapt, el este înainte de noi. El a fost întotdeauna. A luat „carne” (un trup, într-o istorie ca a noastră), şi a devenit unul dintre noi, pentru a ne permite într-un fel să vedeam pe Dumnezeu, care altfel nu ar putea să ajungă la ochii noştri: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat”.

 

Fără a-l vedea, lumea am fi putut face numai fantezii despre Dumnezeu, inventând imagini înşelătoare, deoarece nu am fi reușit să gândim un Dumnezeu bun și prietenos care ne-ar fi cerut numai să-l iubim, pentru că el primul ne iubeşte. Fără „pruncul” Isus, l-am fi simțit ca păgânii: ameninţător şi gelos pe oameni; sau ne-am fi creat un „viţel de aur”, la îndemâna micilor noastre fleacuri.

 

Acel „copil înfăşurat în scutece”, „făcut trup”, „venit să locuiască printre noi”, deschizându-ne suflare despre misterul lui Dumnezeu, răstoarnă toate criteriile noastre de judecată, pentru că la lumina sa ceea ce apare în ochii noștri ca mare, puternic, important, bogat, în realitate este de fapt mic, slab, sărac, ultimul.

 

Acest „pruncușor” ne face să ne cunoaștem pe noi înșine.

 

Pruncul Isus dintr-o iesle – „adevărata lumină care luminează pe orice om” – în afară de a ne face să vedem pe Dumnezeu, ne arată cum suntem noi cu adevărat. Dumnezeu Tatăl nu a pregătit pentru Fiul său un trup ca al nostru, dar a creat trupul nostru în vederea lui, pentru că toate au fost făcute prin el. A creat, adică astfel trupul nostru (fizic, inima și creier) spre a fi demn de Fiul său, de Cuvântul său şi de Înţelepciunea sa.

 

Este extraordinar acest adevăr! Când ne simţim rău, când ne gândim la creaţie că a fost creată rău, ne dă forţă! Pentru că, dacă toate a fost făcute prin el, nimic nu este făcut rău. Ceea ce este făcut rău depinde de incapacitatea noastră sau refuzul nostru de a fi fideli proiectului lui Dumnezeu. Şi când ne simțim tentaţi de banalitate, de vulgaritate, de falsitate și de răutate – adică de tot ceea ce desfigurează şi umileşte ființele noastre de bărbaţi şi femei – să ne amintim ceea ce avem: o forță pentru a nu ceda şi pentru a relua acel zbor spre înălţimi la care suntem programați.

 

Sărbătorea Crăciun pe care o celebrăm să lărgească spaţiul luminii pe care „pruncul” Isus o aruncă asupra lui Dumnezeu şi asupra omului. Şi stele care i-au condus Magii până la Betleem, să conducă pașii noștri spre a nu pierde sensul fiinţei noastre devenind copii ai lui Dumnezeu, ascultând de Fiul său.

 

 

 (pr. Tonino Lasconi [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.paoline.it/blog/liturgia/797-la-luce-che-rivela-dio-e-ci-fa-conoscere-a-noi-stessi.html).