Maica lui Dumnezeu - Maria, păstrătoarea Cuvântului (Anul Nou)

Evanghelia sărbătorii Sfintei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu (prima azi a anului nou) este o parte din evanghelia Crăciunului. Şi acest lucru este deja semnificativ. Copilul şi mama nu se pot separa. În evanghelia de astăzi Mama este amintită cu discreţie, ca totdeauna. Mama este în umbra Fiului. Dar nici un loc nu este mai luminos decât acesta. În fragmentul evanghelic de astăzi, care vorbeşte mai ales despre Isus, Mama este amintită de trei ori: păstorii au găsit pruncul şi pe mama sa; după ce au trecut cele opt zile prescrise pentru circumcizie, i-a fost dat copilului numele „Isus”, „aşa cum a fost numit de înger înainte de a fi zămislit în sânul mamei”; Maria, din partea sa, păstra toate aceste lucruri şi medita la ele în inima sa.

Nota cea mai importantă este aceasta din urmă. Uimirea Mariei se distinge de uimirea generală. Şi Maria aude cuvintele („toate aceste cuvinte”), care explică evenimentul pe care ea îl vede şi îl trăieşte. Cuvinte, pe care ea le păstrează în inima sa, în sine. Cuvintele, care în alţii trezesc uimire, în ea devin ascultare conştientă, gânditoare şi inteligentă: inima indică toate acestea. Cuvântul „a păstra” – este singurul verb la indicativ şi, prin urmare, conduce toată fraza – nu spune simplu „a aminti”, dar subliniază grija şi atenţia, ca atunci când ai în mâini un lucru preţios. Ascultarea interioară a Mariei este prelungită, nu doar de un moment, cum sugerează verbul atunci când este la perfect. „Meditându-le” spune apoi că păstrarea Mariei nu este o conservare pasivă, inertă, ci o păstrare activă şi vie, care leagă şi confruntă un lucru cu altul (acesta este sensul verbului grec: confruntare, comparare), căutând să înţeleagă logica profundă, direcţia şi adevărul lucrurilor care pot să pară fără nici o legătură sau de-a dreptul în contrast unele cu altele. Este exact ce face Maria auzind, pe de o parte, cuvintele care proclamă gloria Pruncului (cuvinte auzite de ea însăşi de la înger la buna vestire) şi, pe de altă parte, văzând „un prunc înfăţat în scutece şi pus într-o iesle”. Este obişnuinţa tensiune dintre măreţie şi micime, glorie şi sărăcie, care constituie urzeala evenimentului creştin. Ascultarea Mariei devine aşadar o interpretare adevărată şi proprie care face lumină asupra misterului lui Isus. Maria nu este doar Mama lui Isus, îi este şi cea mai profundă interpretă. (don Bruno Maggioni).

Reînnoirea promisiunilor

Noi soţi căsătoriţi creştineşte,

reînnoim înaintea ta, Doamne,

consacrarea noastră matrimonială.

Voim ca iubirea noastră

şi angajamentul nostru de fidelitate

a întregii noastre veţi creştine,

să fie noi în fiecare zi,

după voinţa ta.

Fă-ne conştienţi de viaţa noastră de soţi:

suntem două persoane, dar formăm o pereche

şi împreună mergem pentru reconfirmare

în iubire şi în comuniune cu tine.

Ajută-ne să te găsim şi să trăim cu tine:

ca să te lăudăm cu bucurie,

ca să te căutăm în suferinţă,

ca să te rugăm când suntem în nevoie,

pentru că tu să fii motivul existenţei noastre.

În special îţi cerem, Doamne,

pentru a stabili un dialog sincer între noi,

pentru a se deschide şi a ne vorbi liniştit.

Tăcerea să nu modifice niciodată

impulsul de dăruire

pe care îl simţim că provine din inima noastră.

În timp ce îţi mulţumeam că în afară de soţi, ne-ai făcut şi părinţi,

te implorăm cu toată credinţa noastră şi încrederea în tine,

de a veni în întâmpinarea acestei îndatoriri

dificilă şi plină de dificultate şi de responsabilitate:

că copiii noştri să crească în vârstă,

în înţelepciunea şi har

înaintea oamenilor şi înaintea ta.

Îţi cerem încă o dată, Doamne,

să arunci o privire

şi asupra tinerilor căsătoriţi

ai comunităţii noastre creştine

şi asupra soţiilor din întreaga lume:

să poată trăi în iubire,

să se iubească cu fidelitate

întotdeauna uniţi în caz de boală ca şi în timp de sănătate.

Mama ta şi a noastră, Marie,

să mijlocească pentru noi,

să ne protejeze

şi să ne ajute cu bunătate. Amin.

Sfânta Familie de la Nazaret - vineri, 30 decembrie 2011

Exemplul Nazaretului

Casa din Nazaret este şcoala unde începem să înţelegem viaţa lui Isus: este şcoala evangheliei. Aici, învăţăm, mai întâi, să privim, să ascultăm, să medităm şi să pătrundem semnificaţia, atât de profundă şi de misterioasă, a acestei manifestări atât de simple, atât de umile, atât de frumoase a Fiului lui Dumnezeu. Dar poate, fără să ne dăm seama, învăţăm şi să imităm.

Aici, învăţăm metoda care ne va permite să cunoaştem mai uşor cine este Cristos. Aici, simţim îndată nevoia de a lua în consideraţie tot ceea ce se referă la şederea lui în mijlocul nostru: adică, locurile, timpurile, obiceiurile, limbajul, riturile sacre, în sfârşit, toate lucrurile de care s-a folosit Isus pentru a se descoperi lumii. Aici, totul vorbeşte, totul are o semnificaţie.

Aici, în această şcoală, înţelegem cu siguranţă de ce este necesară o disciplină spirituală pentru cel care vrea să urmeze învăţătura Evangheliei şi doreşte să devină ucenicul lui Cristos. O, cu câtă bucurie am vrea să redevenim copii şi să mergem din nou la această umilă şi sublimă şcoală din Nazaret! Cu câtă ardoare am vrea să reîncepem, alături de Maria, învăţarea adevăratei ştiinţe a vieţii şi să dobândim înţelegerea adevărurilor divine!

Însă, aici, noi nu suntem decât în trecere şi suntem nevoiţi să renunţăm la dorinţa de a continua, în această casă, formarea, niciodată încheiată, la înţelegerea evangheliei. Totuşi, nu vom părăsi acest loc fără să fi primit, parcă pe furate şi în grabă, câteva scurte învăţături de la casa din Nazaret.

În primul rând, ea ne învaţă tăcerea. O, dacă ar renaşte în noi stima faţă de tăcere, această condiţie admirabilă şi indispensabilă a spiritului, în noi care suntem asurziţi de atâta gălăgie, strigăte şi zgomote în viaţa atât de agitată şi tumultuoasă a timpului nostru! O, tăcere din Nazaret, învaţă-ne să fim fermi în gândurile bune, înclinaţi spre viaţa interioară, pregătiţi să auzim inspiraţiile secrete ale lui Dumnezeu şi îndemnurile adevăraţilor maeştri. Învaţă-ne cât de importante şi necesare sunt munca de pregătire, studiul, meditaţia, ordinea vieţii interioare şi personale, rugăciunea, pe care numai Dumnezeu o vede în ascuns.

Apoi, aici înţelegem modul de a trăi în familie. Nazaretul să ne amintească ce este familia, ce este comuniunea iubirii, frumuseţea ei austeră şi simplă, caracterul ei sacru şi inviolabil; să ne arate cât este de plăcută educaţia în familie, educaţie pe care nimic nu o poate înlocui; să ne înveţe funcţia ei naturală în ordinea socială.

În sfârşit, aici învăţăm disciplina muncii. O, locuinţă din Nazaret, casa Fiului tâmplarului! Aici dorim să înţelegem şi să celebrăm, în special, legea, desigur, severă, dar şi mântuitoare a muncii omeneşti; aici dorim să restabilim demnitatea muncii, astfel încât să fie auzită de toţi; aici, sub acest acoperiş, dorim să reamintim că munca nu poate fi scop în sine, ci că îşi primeşte libertatea şi nobleţea, nu atât din ceea ce se numeşte valoare economică, cât mai ales din ceea ce o îndreaptă spre scopul ei nobil; aici, în sfârşit, vrem să îi salutăm pe muncitorii din toată lumea şi să le arătăm modelul, fratele lor divin, profetul tuturor cauzelor drepte care îi privesc, adică pe Cristos, Domnul nostru. (Din Discursurile lui Paul al VI-lea, papă - discurs ţinut la Nazaret, 5 ianuarie 1964).

Pe cărarea câmpului

Pe cărarea câmpului

Merge Maica Domnului,
Florile îi râd frumos
Îngerul cântă duios.

Soarele o încunună,
I se pleacă mândra lună,
Păsărele i se-nchină,
Cărarea-i numai lumină.

Domnul din cer o priveşte

Şi cu drag îi zâmbeşte.
Vino Eva de priveşte,
Tu Adame dănţuieşte.

Că blestemul s-a sfârşit
Blândeţea l-a biruit
Fiul Tatălui iubit
Maicii sfinte dăruit.

Cu-a lui dulce găndurat
Bucurie-a-nrâurat
Eva nu te tângui,
Paradisul nu-l jeli.

Pe cărarea câmpului
Merge Maica Domnului,
Înspre poarta cerului,
Suie scara Raiului.

(folclor românesc).

Sfinţii Prunci Nevinovaţi

Biserica creştină consideră că sunt martiri acei copii nevinovaţi pe care bănuitorul şi sângerosul Irod i-a smuls din braţele mamelor, la vârsta cea mai fragedă; fără ca ei să-şi dea seama, au scris cu sângele lor prima pagină din cartea de aur a martirilor creştini şi au meritat gloria eternă, potrivit promisiunii lui Isus. „Cine îşi va fi pierdut viaţa, pentru mine o va regăsi". Cu gândul la ei, Liturghia repetă astăzi cuvintele poetului Prudenţiu: „Cinste vouă, flori ale cetei martirilor, care în pragul dimineţii aţi fost smulse de prigonitorul lui Isus, precum vijelia dezlănţuită rupe trandafirii abia îmbobociţi. Voi aţi fost primele victime, turmă fragedă adusă jertfă, şi pe acelaşi altar aţi primit şi ramura de palmier şi coroana".

Uciderea pruncilor nevinovaţi este istorisită numai de sfântul Matei, care se adresa, în primul rând, cititorilor evrei şi, prin aceasta, intenţiona să demonstreze mesianitatea lui Isus, deoarece în El se împlineau profeţiile de demult: „Când se văzu înşelat de magi, Irod se înfurie cumplit şi trimise să fie ucişi toţi copiii de la doi ani în jos, la Bethleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu timpul ce-l aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul rostit de profetul Ieremia: «Un strigăt s-a auzit la Rama, plânset şi mare tânguire; Rahela îşi plânge pruncii şi nu vrea să fie mângâiată, căci nu mai sunt»" (Mt 2,16-18). Rahela a fost soţia Patriarhului Iacob şi mama copiilor lui, din care s-au format cele douăsprezece triburi ale poporului israelit; ea este înmormântată în ţinutul Bethleemului. Rama a fost un loc tot din apropierea Bethleemului, unde s-au adunat prizonierii destinaţi deportării în Babilon.

Sărbătoarea Pruncilor nevinovaţi este foarte veche; ea apare în calendarul cartaginez încă din secolul al IV-lea, şi peste o sută de ani se află însemnată în „Sacramentarium Leonianum". Spre deosebire de caracterul trist ce se dădea mai înainte acestei comemorări, după reforma calendarului, i se atribuie un caracter sărbătoresc, solemn. În Evul Mediu, de ziua Pruncilor Nevinovaţi, ca un omagiu adus copilăriei, în bisericile cu canonici avea loc un ceremonial pitoresc. La slujba din ajun, când se ajungea la cuvintele: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici" - din Magnificat, ministranţii şi alţi copii deservenţi la biserică se îndreptau spre stalurile canonicilor şi-i invitau să coboare, apoi luau ei loc, sub conducerea unui copil care prelua cârja pastorală. Toate slujbele din ziua sărbătorii, precum şi programul de viaţă erau dirijate de copii, până la oficiul de seară, când, la aceleaşi cuvinte: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici", toţi canonicii de o zi coborau, iar episcopul improvizat preda cârja pastorală.

Noul calendar reaşează comemorarea Pruncilor Nevinovaţi în atmosfera plină de lumină şi speranţe a Naşterii Domnului, aducându-le pe nevinovatele victime între „însoţitorii lui Cristos - comites Christi", pentru a înconjura leagănul Copilului Isus cu stolul graţios al copiilor îmbrăcaţi în hainele albe ale nevinovăţiei; ei sunt avangarda armatei martirilor care vor mărturisi cu sângele propriu dragostea lor pentru Cristos.

Sfântul episcop Quodvultdeus, în predica sa a II-a despre Crez, astfel se adresează lui Irod: „De ce te temi, Irod, la vestea că s-a născut Regele? El nu vine să te dea la o parte pe tine, ci să-l învingă pe diavol. Dar tu, neînţelegând aceasta te tulburi şi loveşti; pentru a-l pierde pe unul singur pe care îl cauţi, devii cumplit de crud prin uciderea atâtor copii... Ei încă nu ştiu să vorbească şi deja îl mărturisesc pe Cristos. Nu sunt în stare să-şi mişte braţele pentru a lupta, dar poartă deja în mâini ramura de palmier a victoriei".

Povestea lui "Stille Nacht" ("Noapte de vis")





Părintele Joseph Mohr de la biserica Sfântul Nicolae din Oberndorf a scris o poezie pe care a purtat-o lui Franz Xaver Gruber, care era învăţător în Arnsdorf, cu rugămintea de a scrie pentru aceasta o melodie cu doi cântăreţi şi un cor, acompaniat de o chitară. Aşa cum a descris-o Franz Xaver Gruber – compozitor al acestei melodii – istoria acestui cântec de Crăciun: „Stille Nacht, Heilige Nacht!” Pentru că orga bisericii din Oberndorf nu funcţiona, organistul Franz Xaver Gruber a cântat pentru prima dată la chitară un nou cântec de Crăciun. 



Legenda spune că în ajunul Crăciunului, tânărul preot Joseph Franz Mohr (1792-1848) a constatat cu amărăciune că foalele bătrânei orgi fuseseră roase de şobolani. Instrumentul era nefuncţional. În aceeaşi seară, colindând împrejurimile micuţului sat austriac, părintele compune în minte nişte versuri şi, ajuns la sfântul lăcaş, le pune pe hârtie. A doua zi, dis-de-dimineaţă, preotul îşi îmbracă haina lui groasă, îşi pune o căciulă şi mănuşi şi porneşte vioi spre satul vecin, Arnsdorf. Zăpada îi scârţâia sub paşi, iar entuziasmul şi nerăbdarea îl făcură să parcurgă drumul foarte repede, repetând versurile din ajun la fiecare pas. Ajuns în casa lui Franz Xaver Gruber, învăţător şi organist la biserica din Arnsdorf, ocazional şi la biserica Sfântul Nicolae din Oberndorf, îl roagă să-i pună versurile pe muzică. Organistul ia versurile de la preot şi începe să le repete în căutarea unei cadenţe. Apoi mormăie o linie melodică şi o scrie pe o hârtie. Nedorind să-l întrerupă în procesul de creaţie, Mohr începe să se joace cu copiii. Dar, după aproximativ o oră, Gruber pare a fi găsit o melodie şi ciupeşte nişte acorduri la chitară. „Părinte, cum ţi se pare melodia asta?”, întreabă el şi începe să cânte: ,,Noapte de vis” . Se opreşte pentru a face o corecţie în manuscris şi apoi continuă. Preotul este cuprins de entuziasm. Pe la a doua strofă, vocii profunde a lui Franz Gruber i se alătură vocea de tenor a preotului, iar spre sfârşit, vocea caldă a Elizabethei, soţia lui Gruber. Piesa se umple de căldură, atingându-le sufletele cu cuvintele ei simple şi linia melodică uşoară. În noaptea de 24 decembrie 1818, la miezul nopţii, colindul răsună în biserica Sfântul Nicolae. Joseph Mohr cântă tenor, Gruber bas, iar corul bisericii se alătură treptat pe acordurile de chitară. Când ecoul ultimelor note s-a pierdut, enoriaşii tânărului preot au izbucnit în aplauze. În ziua de Crăciun, piesa era deja cântată în zeci de case din jurul Oberndorfului.



Un colind care a atins şi atinge milioane de inimi pe parcursul celor 200 de ani de când este cântat, tocmai pentru că este simplu, delicat, cu o melodie care aduce o stare de linişte, meditaţie şi chiar reverenţă. Totul a pornit de la doi oameni simpli, dar ale căror inimi au rezonat cu divinul.

Cântecul ar fi rămas acolo dacă nu era constructorul de orgi, Karl Mauracher, care în 1819 a mers să repare orga din Arnsdorf. El, fie a găsit pe orgă partitura colindului, fie i-a fost dăruită de Gruber, nu se ştie, dar a dus-o în Zillertal, unde a împărtăşit-o cu două familii locale de cântăreţi populari ce călătoreau mult, familiile Rainers şi Strassers. Astfel, „Stille Nacht” a început să facă parte din repertoriul lor. Trei ani mai târziu, au cântat-o în faţa Împăratului Franz I al Austriei şi a aliatului său, Ţarul Alexandru I al Rusiei. Familia Rainer, care a cântat colindul, a fost invitată în Rusia pentru o serie de concerte. În 1834, familia Strasser a cântat Stille Nacht şi pentru regele Frederick William al IV-lea al Prusiei. El a fost atât de mişcat de ceea ce familia Strasser numea ,,Cântecul cerului”, încât a poruncit ca acesta să fie cântat de corul catedralei din capitală în fiecare Ajun de Crăciun. Colindul s-a răspândit curând în Europa, iar în 1839, Raniers a dus cântecul şi în America. De atunci, el a fost tradus în peste 300 de limbi şi dialecte.(http://www.stillenacht.info/). (cf. L.B.).

Pomul de Crăciun

 Pomul de Crăciun este un obicei care provine din nordul Europei, cu ramurile sale verzi, cu lumini şi daruri, a devenit şi la noi un simbol frumos şi bogat al Naşterii Domnului şi al prezenţei sale în lume.

Este mereu verde: culoarea bradului aminteşte speranţa că Isus a venit să semene în istoria lumii noutatea Evangheliei: „Păstorilor, nu vă temeţi; iată, vă anunţ o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi vi s-a născut, în cetatea lui David, Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Acesta va fi semnul pentru voi: veţi găsi un copil învăşat în scutece şi culcat în iesle”.

Bradul de Crăciun vine de sus, din munţi, pentru a ne aminti că Fiul lui Dumnezeu „pentru noi şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer şi, prin lucrarea Duhului Sfânt, s-a întrupat în sânul Fecioarei Maria şi s-a făcut om”.

Este un copac, iar lemnul său ne aminteşte de crucea care a marcat toată viaţa lui Isus, de la peştera din Betleem până la moartea sa, atârnând pe lemn pentru a-i atrage pe toţi la sine. Este copacul care ne aminteşte de Pomul vieţii din grădina paradisului pământesc.

Este plin de daruri: ne aminteşte de harurile îmbelşugate pe care bunătatea lui Dumnezeu a vinevoit să ni le aducă, împreună cu iertarea păcatelor, şi viaţa nouă a fiilor lui Dumnezeu. Crăciunul este sărbătoarea darurilor, rodul iubirii, dar mai cu seamă este celebrarea darului lui Dumnezeu Tatăl făcut omenirii: Cristos, Fiul său, Domnul nostru.

Pomul de Crăciun este luminos, încărcat cu lumini splendide şi multicolore. Isus este lumina lumii: cine-l urmează nu umblă în întuneric, ci cunoaşte adevărul despre Dumnezeu: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” şi despre om: „În misterul Cuvântului întrupat se dezvăluie misterul omului şi cel care-l pătrunde devine mai om”.

Este drept până la vârf, ca o săgeată îndreptată spre cer, pentru a ne aminti că avem o dimensiune cerească şi divină şi un destin veşnic şi nemuritor. Isus a venit pentru a ne duce înapoi la Tatăl. Deseori este acoperit de zăpadă candidă, pentru că Cristos s-a născut din Fecioara Maria şi îi iubeşte pe cei cu inima curată şi pe făcătorii de pace. „Pace pe pământ oamenilor, pentru că Dumnezeu îi iubeşte”.

Dacă nu este legat de Isus, pomul de Crăciun îşi pierde bucuria şi splendoarea: marchează o sărbătoare fără cel sărbătorit. Pentru noi, nu există pom de Crăciun dacă acesta nu este acoperiş pentru iesle. Cu pomul de Crăciun şi, mai ales, cu bunătatea pe care o revarsă harul lui Dumnezeu în inimi, casa creştinilor devine, ca să spunem aşa, transparentă şi chiar şi stelele şi îngerii participă la sărbătoare.

NAŞTEREA DOMNULUI: „Tu eşti Fiul meu”

Această a treia Liturghie, numită “Liturghia zilei”, după cea de la miezul nopţii şi cea de această dimineaţă, ne prezintă cel mai profund mesaj al sărbătorii. Lecturile biblice se distanţează de tonul narativ; nu mai relatează faptul, ci ne adresează o întrebare: “Cine este acela care s-a născut?” Acum suntem chemaţi să ne transferăm întreaga atenţie de la personaje la protagonist; ne vin în minte acele reprezentări ale Naşterii Domnului din Şcoala barocă, în care se vede o serie întreagă de personaje: Maria, Iosif, păstorii, îngerii, în jurul Noului Născut, cu feţele luminate de o lumină puternică şi caldă, care provine de la Pruncul ce se află culcat în mijloc. Iată, în acest moment trebuie să trecem de la reflecţii la focarul acelei lumini, să ne întoarcem privirile de la păstori şi chiar de la Maria, care ne-a îndrumat cu dragostea ei până aici, şi să-l contemplăm numai pe el, numai pe Isus.

Cine este acest Prunc? În crezul liturgic peste puţin timp noi vom proclama că el este “Unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat; de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Aceasta este credinţa pe care Biserica o vesteşte de la Conciliul de la Niceea şi până în zilele noastre. Pe ce se bazează această credinţă? Pe revelaţie, pe cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales tocmai pe ceea ce am ascultat cu puţin înainte: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”. Aceste cuvinte, deschid ca o cortină un orizont nemărginit spre a ni-l arăta pe acel Prunc în leagăn; el este Cuvântul Tatălui, pronunţat mai înainte de toţi vecii. “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Astfel începe istoria lumii în Biblie. Ei bine, acum ştim că acela nu era începutul absolut, ci era începutul vremurilor. În acea clipă în care se conturau cerurile şi pământul, Cuvântul era deja la Dumnezeu.

Nu era aşadar doar un simplu cuvânt, o forţă obscură care se agita în mintea lui Dumnezeu, ci era “Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile”, deci o persoană. Aici atingem fundamentul sublim al credinţei noastre. Ioan, care scrie după ceilalţi evanghelişti, a dus la bun sfârşit, să spunem aşa, un proces de săpături, ajungând până la izvoarele cele mai apropiate de Isus. În tentativa de a răspunde la întrebarea: “Cine este Isus din Nazaret?”, el s-a mulţumit ca mai întâi de toate să plece de la înviere; apoi ajunge la botez (Marcu de aici îşi începe evanghelia), apoi la naşterea de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioară (aşa îşi încep evangheliile lor Matei şi Luca). Ioan înţelege că orice răspuns este insuficient atâta vreme cât se rămâne numai în orizontul vremii, şi face un mare salt înapoi, în preexistenţă, aflând, să spunem aşa, chiar rădăcina existenţei lui Isus, în sânul Tatălui. Aceasta este plenitudinea credinţei noastre, iar Crăciunul nu este altceva decât proclamarea acestei credinţe.

Cu toate acestea, liturghia nu se opreşte nici măcar o singură clipă la această contemplare a lui Isus în sine, aşa cum era la început şi în afara vremii, ci mereu ne stimulează la a contempla “cine este Isus pentru noi!”; “şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi!” Ne amintim din nou cuvintele Crezului: “care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară, şi s-a făcut om”. “Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Isus este “Dumnezeu cu noi”, dar şi “Dumnezeu pentru noi”: un Dumnezeu al oamenilor, însă şi un Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu a venit El în persoană ca să mângâie şi să mântuiască tot neamul omenesc, nu printr-un înger sau printr-un profet (cf. Is 63,9). Iată adevăratul sens al misterului Naşterii Domnului: “După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile” (lectura a doua).

Însă prin naşterea lui Cristos, Dumnezeu nu ne-a dat numai pe Cuvântul său, ci ne-a dat chiar şi viaţa lui, adică ne-a făcut fiii săi: “celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu”. Prin urmare noi nu sărbătorim numai naşterea lui Isus, ci şi naşterea noastră, pentru că naşterea lui Isus marchează renaşterea noastră. În cea de-a doua lectură am ascultat acele cuvinte solemne: “Fiul meu eşti tu; eu astăzi te-am născut”. Aceste cuvinte le rosteşte Dumnezeu, dar cui îi vorbeşte, şi despre cine vorbeşte? Fără îndoială că despre Fiul său, Isus Cristos; aşa a înţeles întreaga tradiţie creştină, însă Isus Cristos nu este singurul: el este “primul născut între mulţi fraţi” (Rom 8,29); “ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos” (Ef 1,5). Fiecăruia dintre noi Tatăl îi adresează cuvintele sale: “Fiul meu eşti tu; eu astăzi te-am născut”. Aceasta este recunoaşterea paternităţii, adopţiunea! Ioan exclamă uimit: “Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1In 3,1).

Poate că vreunuia dintre noi această renaştere i s-ar părea prea îndepărtată, imposibilă, din cauză că se simte rece, necredincios sau nedemn, socotindu-se a fi un sclav şi nu un fiu. Poate că vreunul dintre cei de faţă este copleşit de experienţa rupturii şi a îndepărtării de Dumnezeu, asemenea Fiului risipitor, şi îi este încă gura amară de ghindele şi de lăturile porcilor, dar în inima lui totuşi mai nădăjduieşte să fie reprimit în casa părintească, măcar ca o simplă slugă (cf. Lc 5,19). Dar iată că Dumnezeu îi vine în întâmpinare spunându-i: “Fiul meu eşti tu”. Iar nouă, slujitori ai cuvântului, ne porunceşte să îi vorbim la inimă acestui frate şi să îi strigăm cât mai tare: “Ascultă, Dumnezeu este cel ce-ţi vorbeşte şi-ţi spune: ‘Robia ta a luat sfârşit!’” (cf. Is 40,2); Dumnezeu Tatăl te-a eliberat de sub puterea întunericului şi te-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale (cf. Col 1,13); păcatul nu mai are nici o putere asupra ta! Trebuie numai să accepţi aceasta şi să îi mulţumeşti lui Dumnezeu din toată inima. Şi dacă nu ai făcut încă aceasta, vei simţi tu însuţi nevoia de a-ţi depune sarcina păcatelor în mâinile unui slujitor al Bisericii, pentru ca şi tu să poţi asculta cu urechile trupeşti cuvântul lui Cristos, care iartă şi vindecă: “Încrede-te, fiule! Păcatele îţi sunt iertate” (Mt 9,2).

Nimeni nu este exclus de la bucuria acestei zile: nici păcătosul, nici bătrânul încărcat de ani şi de amărăciuni. Tuturor celor care sunt primiţi Isus le dă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, adică de a renaşte la o viaţă nouă, independentă de vârstă şi de merite, şi care depinde numai de credinţă. Îndoiala lui Nicodim, referitoare la cum s-ar mai putea naşte omul încă odată, din moment ce el este bătrân deja, este risipită, pentru că Isus i-a explicat că aici nu este vorba de o naştere trupească, ci de una sufletească (cf. In 3,5). În această zi în care amintim Naşterea Domnului, noi avem dreptul de a depune sarcina anilor noştri, ca şi a remuşcărilor noastre, şi să ne simţim ca nişte copii nou-născuţi (1Pt 2,2), în stare de a ne lăsa conduşi spre bucurie şi spre speranţă, aşa ca în tinereţe, când toate aceste idei mai erau încă proaspete în mintea şi în fantezia noastră.

Tot ceea ce am ascultat este ceva înălţător şi măreţ, însă acum trebuie să ne impunem o obligaţie exactă: să nu stricăm prietenia noastră cu Dumnezeu. “Recunoaşte, creştinule, demnitatea ta, şi fiind părtaş al naturii divine, nu te mai întoarce la josniciile din trecut printr-o purtare nedemnă. Aminteşte-ţi cine este capul tău, al cărui mădular eşti” (sf. Leon cel Mare). Aminteşte-ţi, adăugăm noi, cine este Tatăl tău, al cărui fiu eşti! Când te simţi ispitit, înjosit sau părăsit, aminteşte-ţi de cuvintele: “Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut”. (pr. Raniero Cantalamessa).

CRĂCIUNUL (Noapte): Minunăţia simplităţii (Is 9,2-4.6-7; Tit 2,11-14; Lc 2,1-4)

„Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare” (Is 9,2). Aceste cuvinte ale profetului Isaia ni se potrivesc şi nouă celor de astăzi. Noi suntem acel popor invadat de întuneric, întunericul războiului, a violenţilor, a scandalurilor de orice fel, de excludere. Săracii devin din ce în ce mai săraci şi mai numeroşi. Aceasta o vedem toată ziua.

Dar în mijlocul întunericului, răsare o lumină. În această noapte de Crăciun, am auzit o veste bună: „a strălucit o lumină… un prunc ni s-a născut. Numele lui este: sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Părinte veşnic, Principe al păcii". Biserica a văzut în acest cuvânt profetic anunţul venirii lui Isus. El este principele păcii care a adus lumii lumina lui Dumnezeu. El este mâna care îi prinde pe cei mici, pe cei săracii, pe cei excluşi, pe cei răniţi în viaţă. El ne prezintă pe Dumnezeu ca un Tată iubitor, gata să primească pe fiul risipitor şi să-l ierte. El este Păstorul cel bun totdeauna îngrijurat de cea mai mică din turma sa. Cu el nimic nu poate fi ca mai înainte.

În liturghia din noaptea Crăciunului, liturgia Naşterii, ne propune relatarea naşterii lui Isus după Luca (Lc 2,1-10). Imaginea „pruncului înfăţat în scutece şi pus într-o iesle” – pe care Luca o repetă de trei ori – şochează prin simplitatea ei totală. Ceea ce uimeşte cel mai mult este absenţa oricărei trăsături de minune. Păstorii, da, sunt învăluiţi şi plini de teamă în faţa gloriei lui Dumnezeu, dar semnul pe care îl primesc este simplu: „Veţi găsi un prunc înfăţat şi pus în iesle”. Şi când ajung la Betleem nu văd altceva decât „un copil pus în iesle”. Minunăţia Crăciunului stă aici. Fără descoperirea de către îngeri nu vom înţelege că acel copil pus într-o iesle este Domnul. Şi fără pruncul pus în iesle nu vom înţelege că gloria adevăratului Dumnezeu este diferită de gloria omului.

Că vestea plină de bucurie a naşterii Mântuitorului este anunţată păstorilor mai întâi nu trebuie să ne surprindă: este simplu o anticipare clară a comportamentului viitor al lui Isus, care, frecventându-i pe cei săraci, pe vameşi şi păcătoşi, avea să irite mult pe bine-gânditorii timpului său. Pacea pe care cântecul îngerilor o pune în legătură cu venirea lui Isus este o pace care diferă de concepţia romană şi de cea ebraică. La Roma s-a dezvoltat o filosofie politică ce susţinea ridicarea cetăţii la rangul de putere mondială: Roma purta războaiele sale pentru a impune legile păcii celor învinşi, pentru a le garanta astfel ordinea, siguranţa şi civilizaţia. Nu la acest concept de pace face aluzie Paul, dar nu este nici conceptul de pace pe care îl învăţau rabinii legii în iudaism. Pentru ei pacea era concepută ca un acord între părţi, care îşi recunoşteau reciproc drepturile şi posibilităţile de viaţă, limitând fiecăruia propriile exigenţe.

Luca se plasează în schimb pe linia tradiţiei profeţilor, pentru care pacea este un dar al lui Dumnezeu, un miracol al intervenţiei sale salvatoare, un dar pentru toţi oamenii pe care el îi iubeşte. Şi iubirea sa nu are margini şi nu face diferenţe. Cu precizarea: pacea dintre oameni este transcrierea pământească a ceea ce se întâmplă în cer. Gloria în înaltul cerului, pe pământ pace între oameni. Aşadar, dacă se vrea a da glorie lui Dumnezeu este necesar a construi pacea.

IV - ADVENT: sâmbătă, 24 decembrie 2011

Adevărul a răsărit din pământ şi dreptatea s-a arătat din cer

Trezeşte-te, omule: pentru tine, Dumnezeu s-a făcut om. Trezeşte-te, tu, care dormi, şi ridică-te dintre morţi, iar Cristos te va lumina (Ef 5,14). Pentru tine, spun, Dumnezeu s-a făcut om.

Ai fi fost mort pentru totdeauna dacă el nu s-ar fi născut în timp. Nu ai fi fost niciodată eliberat de trupul păcatului dacă el nu ar fi luat unul asemenea trupului păcatului. Ai fi trăit într-o mizerie continuă dacă el nu s-ar fi milostivit de tine. Nu ai fi revenit la viaţă dacă el nu ar fi întâlnit moartea ta. Te-ai fi prăbuşit dacă el nu ţi-ar fi venit în ajutor. Ai fi pierit dacă el n-ar fi venit.

Să celebrăm cu bucurie venirea mântuirii şi a răscumpărării noastre. Să celebrăm ziua de sărbătoare, în care o zi mare şi veşnică, venind din marea zi a veşniciei, a intrat în ziua noastră temporală şi atât de scurtă.

Cristos pentru noi a fost făcut de Dumnezeu înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea, pentru ca, după cum este scris: „Cine se laudă, în Domnul să se laude” (1Cor 1,30-31).

Adevărul va răsări din pământ (Ps 84[85],12): Cristos, care a spus: Eu sunt adevărul (In 14,6), s-a născut din Fecioară. Şi dreptatea va coborî din ceruri (Ps 84[85],12), pentru că, atunci când omul crede în cel care s-a născut, este îndreptăţit nu de la sine, ci de către Dumnezeu.

Adevărul va răsări din pământ, deoarece Cuvântul s-a făcut trup (In 1,14). Şi dreptatea va coborî din ceruri, pentru că orice dar bun şi orice dar desăvârşit este de sus (Iac 1,17).

Adevărul va răsări din pământ, trupul din Maria. Şi dreptatea va coborî din ceruri, pentru că omul nu poate lua nimic dacă nu i-a fost dat de sus (In 3,27).

Îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu (Rom 5,1), pentru că dreptatea şi pacea se vor îmbrăţişa (Ps 84,11). Prin Domnul nostru Isus Cristos (Rom 5,1), pentru că adevărul va răsări din pământ (Ps 84[85],12). Prin care am obţinut, în credinţă, posibilitatea de a ajunge la acest har în care ne aflăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu (Rom 5,2). Nu spune „a gloriei noastre”, ci a gloriei lui Dumnezeu, pentru că dreptatea nu vine de la noi, ci va coborî din ceruri. De aceea, cine se laudă, să se laude nu în sine, ci în Domnul să se laude.

Căci de acolo s-a făcut auzit glasul îngerilor care îl lăudau pe Domnul născut din Fecioară: Mărire lui Dumnezeu în înaltul cerurilor şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte (Lc 2,14).

De fapt, de unde vine pacea pe pământ, dacă nu din faptul că adevărul a răsărit din pământ, adică din faptul că Cristos s-a născut din trup? Îi el este pacea noastră, cel care a făcut din două una (Ef 2,14), pentru ca noi să fim oamenii pe care el îi iubeşte, uniţi de bunăvoie unii cu alţii prin legătura unităţii.

Să ne bucurăm, aşadar, în acest har, pentru ca gloria noastră să fie mărturia conştiinţei noastre; atunci, nu ne vom lăuda în noi înşine, ci în Domnul. De aceea s-a spus: Tu eşti gloria mea, tu îmi înalţi capul (Ps 3,4). Căci ce har mai mare putea Dumnezeu să facă să ne strălucească nouă, decât acesta ca pe Fiul său unic să-l facă Fiul Omului şi, viceversa, ca pe fiul omului să-l facă fiul lui Dumnezeu?

Caută meritul, caută motivul, caută dreptatea, şi vezi dacă vei găsi altceva decât har. (Din Predicile sfântului Augustin, episcop - Predica 185: PL 38, 997-999).

IV - ADVENT: vineri, 23 decembrie 2011

Manifestarea misterului ascuns

Este un singur Dumnezeu, pe care noi nu-l cunoaştem din altă parte, fraţilor, decât din Sfintele Scripturi. Prin urmare, să ştim tot ceea ce proclamă dumnezeieştile Scripturi şi să ştim tot ceea ce ele ne învaţă. Să-l credem pe Tatăl aşa cum el vrea să fie crezut; să-l preamărim pe Fiul aşa cum vrea să fie preamărit; şi să-l primim pe Duhul Sfânt, aşa cum vrea Tatăl să fie dăruit. Să căutăm să ajungem la înţelegerea realităţilor divine nu după propria noastră voinţă, nici după propria noastră simţire, nici făcând violenţă darurilor lui Dumnezeu, ci în modul în care el însuşi a voit să ne înveţe prin Sfintele Scripturi.

Dumnezeu, care era singur şi căruia nimic nu-i era contemporan, a decis să creeze lumea. El a creat lumea cu inteligenţa, voinţa şi cuvântul său şi creaturile au început să existe aşa cum el a voit, şi aşa cum a voit, aşa a făcut. Pentru noi, aşadar, este suficient să ştim doar că nimic nu-i era contemporan lui Dumnezeu. Nimic nu exista în afara lui. Dar, deşi era singur, era multiplu. Căci nu era fără raţiune, fără înţelepciune, fără putere, fără sfat. Toate erau în el şi el era în toate. Când a voit şi cum a voit, el l-a arătat, la timpul fixat de el, pe Cuvântul său, prin care le-a creat pe toate.

Cuvântul său, pe care îl ţinea în el însuşi şi era nevăzut de lumea creată, l-a făcut să fie văzut, mai întâi, rostindu-l ca o voce; născând lumina din lumină, el trimite înţelepciunea sa ca Domn pentru creaţie. Îi acest Cuvânt, care la început era văzut doar de el, lumea însă nu-l putea vedea, l-a făcut văzut, pentru ca lumea, văzându-l pe el care apărea, să poată fi mântuită.

Acesta este înţelepciunea care, intrând în lume, s-a arătat ca slujitorul lui Dumnezeu. Prin el au fost făcute toate, el însă vine numai de la Tatăl.

Acesta a dat Legea şi Profeţii şi, dându-le, i-a constrâns, prin Duhul Sfânt, să vorbească astfel ca, primind inspiraţia de la puterea Tatălui, să vestească hotărârea şi voinţa Tatălui.

Cuvântul, aşadar, s-a manifestat, aşa cum spune sfântul Ioan. Într-adevăr, acesta recapitulează cele spuse de profeţi, demonstrând că acesta este Cuvântul prin care toate s-au făcut. El spune astfel: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nimic nu a luat fiinţă (In 1,1.3). Îi, mai jos, spune: Lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit (In 1,10-11). (Din tratatul Contra ereziei lui Noetus de sfântul Hipolit, preot - cap. 9-12: PG 10, 815-819).

IV - ADVENT: joi, 22 decembrie 2011 (Lc 1,46-56)

Magnificat

Maria a spus: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu” (Lc 1,46). 

Ea spune: Domnul m-a înălţat cu un dar atât de mare şi atât de nemaiauzit încât nu pot să îl exprim în nici o limbă, ci abia dacă iubirea îl poate înţelege în adâncul inimii. De aceea, mă străduiesc din toate puterile sufletului meu să-i înalţ un imn de mulţumire şi mă dăruiesc, cu tot ce trăiesc, simt şi înţeleg, contemplării măreţiei lui fără de sfârşit, căci duhul meu se bucură în dumnezeirea veşnică a aceluiaşi Isus, adică a Mântuitorului, cu care trupul meu a fost însărcinat prin zămislirea în timp.

Pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari: sfânt e numele lui (Lc 1,49). 

Aceasta se referă la începutul cântării, unde s-a spus: Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul. Numai acel suflet, căruia Domnul a binevoit să-i facă lucruri mari, îl poate preamări cum se cuvine şi să spună, îndemnându-i pe cei care împărtăşesc aceleaşi dorinţe şi intenţii: Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine, să înălţăm numele lui împreună (Ps 33[34],4). 

De fapt, cel care îl cunoaşte pe Domnul, dar neglijează să-l preamărească pe cât poate şi să sfinţească numele său, va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor (Mt 5,19). Însă sfânt este numele lui (Lc 1,49), pentru că, din înălţimea puterii sale unice, el transcende orice creatură şi este separat infinit de universul pe care l-a făcut.

A venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său, amintindu-şi de îndurarea sa (Lc 1,54).

Este frumos ca Israel să fie numit slujitorul Domnului, adică ascultător şi umil, căruia i-a venit în ajutor ca să-l mântuiască, aşa cum spune Osea: Israel este slujitorul meu şi eu l-am iubit (Os 11,1).

De fapt, cine refuză să se umilească nu poate să fie mântuit şi nici să spună cu profetul: Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este ocrotitorul vieţii mele (Ps 53[54],6). Însă, cine se va umili asemenea acestui copil, acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor (Mt 18,4).

După cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui pentru totdeauna (Lc 1,55). 

Nu este vorba aici de descendenţa trupească a lui Abraham, ci de cea spirituală, adică nu este vorba de urmaşii săi după trup, ci de cei care merg pe urmele credinţei sale, fie că sunt circumcişi sau nu. Căci nici el nu era circumcis atunci când a crezut, şi aceasta i-a fost considerată ca dreptate.

Venirea Mântuitorului este promisă, aşadar, lui Abraham şi urmaşilor lui pentru totdeauna, adică fiilor promisiunii, cărora li se spune: Dacă voi sunteţi ai lui Cristos, atunci sunteţi descendeţa lui Abraham, moştenitori după promisiune (Gal 3,29).

În sfârşit, este bine că naşterea Domnului şi cea a lui Ioan au fost vestite în mod profetic prin mamele lor, pentru că, aşa cum păcatul a început cu femeile, la fel, şi binele trebuia să înceapă de la femei. Viaţa care a fost distrusă prin slăbiciunea unei singure femei a fost redată lumii prin aceste două femei care cântă împreună. (Din Comentariul asupra Evangheliei după sfântul Luca de sfântul Beda Venerabilul, preot - Cartea 1, 46-55: CCL 120, 37-39).

IV - ADVENT: miercuri, 21 decembrie 2011

Vizita fericitei Fecioare Maria

Când îngerul îi face cunoscut Fecioarei Maria misterul maternităţii sale feciorelnice, îi vesteşte, pentru a-i întări credinţa cu un exemplu, că o femeie în vârstă şi sterilă a zămislit, şi aceasta dovedeşte că Dumnezeu poate să facă tot ce vrea.

Îndată ce Maria a auzit aceasta, a plecat în grabă spre regiunea muntoasă, nu pentru că nu ar fi dat crezare profeţiei, nici pentru că nu ar fi fost sigură de această veste, nici pentru că s-ar fi îndoit de acest exemplu, ci pentru că era bucuroasă pentru promisiune şi doritoare să facă un serviciu, cu elanul bucuriei sale.

Încotro putea să se îndrepte cu atâta grabă ea, care era de acum plină de Dumnezeu, dacă nu spre înălţimi? Harul Sfântului Duh nu cunoaşte întârzieri, nici încetineli. Sosirea Mariei şi prezenţa Domnului îşi manifestă îndată binefacerile, căci, în momentul în care Elisabeta a auzit salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt (Lc 1,41).

Observă nuanţele şi semnificaţiile fiecărui cuvânt. Elisabeta a fost prima care a auzit vocea, însă Ioan a fost primul care a primit harul; ea a auzit după ordinea naturală, el a tresăltat datorită misterului; ea a simţit venirea Mariei, el pe cea a Domnului; femeia, sosirea femeii, copilul, pe cea a copilului; cele două mame vorbesc despre harul primit, copiii lucrează în sânul mamelor lor şi încep să realizeze misterul pietăţii, făcând ca ele să progreseze în acest mister; în sfârşit, cele două mame, printr-un dublu miracol, profeţesc sub inspiraţia copiilor lor.

Copilul a tresăltat de bucurie, mama a fost umplută de Duhul Sfânt. Mama nu a fost umplută înaintea fiului, ci, pentru că fiul era umplut de Duhul Sfânt, a fost umplută şi mama. Ioan a tresăltat de bucurie, şi duhul Mariei a tresăltat de bucurie. Când Ioan a tresăltat de bucurie, a fost umplută Elisabeta; totuşi, despre Maria nu ni se spune că a fost umplută de Duhul Sfânt, ci că duhul ei a tresăltat de bucurie, căci cel care este incomprehensibil lucra într-un mod incomprehensibil în mama sa. Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt după ce a zămislit; Maria, înainte de a fi zămislit. Fericită eşti tu, care ai crezut (Lc 1,45), i-a spus Elisabeta.

Dar fericiţi sunteţi şi voi, care aţi auzit şi aţi crezut, căci orice suflet care crede îl zămisleşte şi îl naşte pe Cuvântul lui Dumnezeu şi recunoaşte lucrările sale.

Sufletul Mariei să fie în fiecare dintre voi, ca să-l preamărească pe Domnul; duhul Mariei să fie în fiecare dintre voi, ca să tresalte de bucurie în Dumnezeu. Dacă, după trup, Cristos nu are decât o singură mamă, totuşi, după credinţă, toţi îl nasc pe Cristos, pentru că orice suflet îl primeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu, cu condiţia să fie neprihănit şi lipsit de vicii şi să păstreze curăţia cu o pudoare intactă.

Orice suflet care va putea fi astfel îl preamăreşte pe Domnul, aşa cum sufletul Mariei l-a preamărit pe Domnul şi duhul ei a tresăltat de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul ei.

Într-adevăr, Domnul este preamărit, după cum aţi citit în altă parte: Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine (Ps 33,4), însă nu pentru că cuvântul omenesc ar putea să adauge ceva Domnului, ci pentru că el este preamărit în noi. De fapt, Cristos este imaginea lui Dumnezeu; prin urmare, dacă sufletul săvârşeşte ceva drept şi sfânt, el preamăreşte acea imagine a lui Dumnezeu, după a cărei asemănare a fost creat; preamărind, aşadar, această imagine, el se înalţă, printr-o anumită participare, la măreţia ei. (Din Comentariu asupra Evangheliei după sfântul Luca de sfântul Ambroziu, episcop - Cartea 2,19.22-23.26-27: CCL 14, 39-42).

IV - ADVENT: luni (Jud 13,2-7.24-25a; Lc 1,5-25)

Anunţuri făcute de îngeri

Îngerii sunt în serviciu a lui Dumnezeu, sunt cântători ai slavei sale şi mesageri ai lui. Unul special i-a fost încredinţat din momentul conceperii în sânul matern. Arhanghelul Gabriel a avut sarcina specială de a anunţa sfintei Fecioare Maria că ea a fost aleasă să devină Mama Răscumpărătorului.
Astăzi două anunţuri au fost vestite: „Îngerul Domnului i s-a arătat femeii (viitoarea mama a lui Samson) şi i-a zis: «Iată, tu eşti sterilă şi nu ai copii, dar vei zămisli şi vei naşte un fiu»”. Anunţarea unei naşteri a unei femei sterile se întâmplă sub o intervenţie divină şi copilul nenăscut are o misiune specială de împlinit. „Copilul a crescut şi Domnul l-a binecuvântat, şi Duhul Domnului a început să lucreze în el”.

De asemenea, şi naşterea lui Ioan Botezătorul are ceva minunat: arhanghelul Gabriel deja prezise Mariei: „Iată, şi Elisabeta, ruda ta, a zămislit un fiu la bătrâneţe şi e, căreia i se zicea sterilă, este acum în luna a şasea”. „Odată, pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în ziua orânduită pentru preoţii din grupul lui, a ieşit la sorţi, după rânduiala preoţească, să tămâieze în templul Domnului. În ceasul tămâierii toată mulţimea poporului era afară şi se ruga. Atunci un înger al Domnului i s-a arătat, stând la dreapta altarului tămâierii”. Naşterea minunată a lui Ioan Botezătorul marchează unirea intimă care există între vechiul şi noul testament. Sosirea este Cristos. Tot ceea ce precede şi tot ceea ce urmează trebuie văzut şi citit la lumina ei. Vom descoperi astfel o acţiune divină minunată, care se desfăşoară în istorie şi se dezvăluie ca un eveniment de iubire şi de mântuire. „Iată, ce a făcut pentru mine Domnul!” Este aclamarea lui Zaharia care a luat la cunoştinţă de intervenţia Domnului în viaţa lui. Să ascultăm ecoul neîncetat al recunoştinţei din inimile salvate, ale tuturor celor ce recunosc că Dumnezeu a făcut lucruri mari, a făcut minuni, a ridicat ruşinea păcatului dintre oameni.

IV - ADVENT (B): Toţi suntem legaţi de „da-ul” Bunei Vestiri

Evanghelia: Lc 1,26-38

Acum două mii de ani la Betleem, în Iudea, s-a născut Mesia, promis de Dumnezeu. A fost aşteptat aproape două milenii de un popor condus în mod minunat de Sus.

Spre acest Mesia se îndreaptă toate mărturiile Scripturii şi pe acest Mesia, Dumnezeu a sprijinit toată istoria umană.

Numele său este Isus.

El s-a prezentat ca Fiul lui Dumnezeu şi a cerut să se creadă în cuvântul său în virtutea lucrărilor pe care el le împlinea.

Şi noi am crezut şi credem în el.

În această duminică voim să definim atitudinile drepte ca să putem celebra Naşterea sa.

Nu am găsit o stradă mai bună decât aceea a Mariei: pentru că ea este drumul pe care l-a ales Dumnezeu ca să vină la noi.

Maria din Nazaret, de fapt, este creatura ideală în faţa lui Dumnezeu. Ea aşteaptă în tăcerea de la Nazaret: Maria nu este o femeie frivolă, nu este o femeie plină de interese, apăsată de nelinişti şi de mania de a avea mereu mai mult.

Maria este o femeie reculeasă, atentă să citească viaţa în profunzimea ei, senină, deschisă misterului.

Iar noi?

Cine trăieşte astăzi reculegerea de la Nazaret şi cine ştie să-şi creeze spaţiul de deşert ca să stea cu Dumnezeu? Cine are astăzi o inimă în pace, prinsă cu seninătate de certitudinea bunătăţii lui Dumnezeu şi câţi sunt atenţi la semnele voinţei lui Dumnezeu în evenimentele de fiecare zi?

Maria cunoaşte Scripturile.

Între prima lectură şi Evanghelie este un salt de o mie de ani. Prima lectură ni-l prezintă pe profetul Natan care îi vorbeşte regelui David în numele lui Dumnezeu şi îi spune: „Eu îţi voi face ţie o casă: împărăţia ta va fi stabilă pentru totdeauna”.

Israelul a citit această profeţie în sens mesianic şi şi-a maturizat certitudinea că din urmaşii lui David avea să se nască Mesia.

Maria cunoştea această Scriptură. De fapt ajung câteva referinţe ale îngerului ca să o facă să înţeleagă tot ceea ce urma să aibă loc.

Ce creştin citeşte astăzi cu asiduitate Scripturile, lăsându-se format de înţelepciunea care vine de la Dumnezeu?

Ce familie obişnuieşte astăzi să se roage cu Evanghelia şi să simtă ca primă datorie a sa angajarea de a-i conduce pe copii la cunoaşterea Scripturilor?

Maria nu este naivă, nu este o femeie neprevăzătoare: nici chiar în faţa lui Dumnezeu. Ea îl întreabă pe înger: „Cum se va întâmpla aceasta? Eu nu cunosc bărbat”.

Această întrebare nu se naşte din îndoială, nici din voinţa de a vedea totul clar: se naşte doar din dorinţa de a înţelege voinţa lui Dumnezeu pentru a o urma.

Maria este minunată şi în acest sens: este model pentru noi.

Noi suntem adesea leneşi în credinţă, lăsăm neterminate dialogurile cu Dumnezeu, facem un pas înainte şi doi înapoi.

De atâtea ori dubiul marchează strada credinţei şi ne împiedică să simţim pacea în voinţa lui Dumnezeu sau oricum urmăm voinţa lui Dumnezeu atâta timp cât coincide cu a noastră şi numim voinţă a lui Dumnezeu ceea ce se face cu uşurinţă.

Maria este, în sfârşit, conştientă de micimea ei: nu din umilinţă falsă, dar pentru că ea are conştiinţa lucidă a absolutei incapacităţi umane înaintea mântuirii. Maria ştie că numai Dumnezeu poate da bucuria: printr-un dar liber, gratuit, niciodată meritat de cineva.

Omul poate doar să se aşeze în condiţia de a primi darul: dar mântuirea rămâne totdeauna un dar, un cadou din partea lui Dumnezeu.

De aceea răspunde îngerului: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”.

Să punem faţă în faţă atitudinea Mariei, plină de umilinţă, şi orgoliul din zilele noastre. Există atâta prezumţie, siguranţă, autosuficienţă! Astăzi oamenii au ajuns să-l nege pe Dumnezeu sau să-l declare inutil şi superfluu.

Maria este ca o floare deschisă în faţa razelor soarelui: ştie că fără lumină nu poate trăi şi atunci imploră cu umilinţă lumina, pregătită mereu să fie iluminată.

Crăciunul este aproape: să regăsim tăcerea, să ne rugăm cu Scriptura, să ne recunoaştem cerşetori ai bucuriei pe care singur Dumnezeu o poate da.

În aceste atitudini Naşterea Domnului va înflori în inimă ca dar gratuit al lui Dumnezeu. (Angelo Comastri).

III ADVENT: vineri, 16 decembrie 2011

Evanghelia: In 5,33-36

„În acel timp, Isus le spunea evreilor: "Voi aţi trimis la Ioan o solie şi el a mărturisit adevărul. Eu însă nu am nevoie să primesc mărturia unui om, dar vorbesc astfel pentru ca voi să vă mântuiţi. Ioan era făclia care arde şi luminează, şi voi aţi voit să vă bucuraţi o clipă de lumina sa. Dar eu am o mărturie mai mare decât aceea a lui Ioan: sunt lucrările pe care mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc. Lucrările pe care le fac dau mărturie despre mine că Tatăl m-a trimis"”.

Adventul este un timp al marilor promisiuni şi al marilor aşteptări. Să ascultăm astăzi promisiunea minunată pe care Dumnezeu, Tatăl nostru, ne-o face şi să o aprofundăm: „Îi voi conduce la muntele meu cel sfânt. Îi voi face fericiţi în casa mea de rugăciune” (Is 56,7). Dumnezeu vrea să ne umple de bucurie. Blândeţea şi generozitatea inimii sale paterne se manifestă în această promisiune. Un tată doreşte ca fiii săi să fie fericiţi. La fel, Dumnezeu doreşte pentru noi o fericire deplină, un munte de fericire. A fi convinşi de aceasta e deja o mare bucurie şi o lumină pentru sufletul nostru.

Pe de altă parte, Dumnezeu ştie că numai în intimitatea cu el putem fi cu adevărat fericiţi, pentru că în el găsim plinătatea iubirii. De aceea, el ne conduce pe muntele său cel sfânt şi ne oferă un loc în casa sa, care este casă de rugăciune,adică un loc al raportului intim cu el. „Fericit cel care locuiește în casa ta!”, exclamă psalmistul, „sufletul meu tânjeşte şi doreşte altarele Domnului” (Ps 83,3.5). Totuşi, dorinţele noastre naturale ne poartă în altă direcţie. Liturgia Adventului ne invită presant să ne orientăm mai bine şi să spunem: „Un lucru am cerut de la Domnul, şi pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să gust bunătatea Domnului” (Ps 26; cf. Ps 15,11). Astfel ne vom dispune să fim „umpluţi de bucuria casa sale”.

E momentul însă să un observăm un alt aspect al promisiunii paterne ale lui Dumnezeu, exprimat în prima lectură de astăzi, adică deschiderea lor universală. Ele se extind, într-adevăr, la „străini” (Is 56,3.6) şi precizează că templul lui Dumnezeu trebuie să devină „casă de rugăciune pentru toate popoarele” (57,6). Suntem feriţi în acest fel de tentaţia de a ne închide într-un „intimism” egoist, care ar căuta, în relaţia cu Dumnezeu, numai o consolare personală, dezinteresându-ne de soarta altora. Într-o asemenea situaţie, relaţia cu Dumnezeu nu ar fi autentică; comuniunea cu el nu ar fi efectivă. Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi” (Tim 2,4). Deci, pentru a fi într-o adevărată comuniune cu el, trebuie să împărtăşim preocuparea sa de mântuire a tuturor oamenilor. Din acest motiv Biserica a dat liturgiei Adventului o marcantă dimensiune misionară. Prima lectură propusă, în lecţionar, pentru prima liturghia din Advent este oracolul lui Isaia care anunţă venirea „tuturor popoarelor” la „muntele templului Domnului” (Is 2,2). Viziunea grandioasă care lărgeşte inima noastră pentru a o conforma proiectului divin. Prima lectură de astăzi ne-o propune în termeni analogi. Dacă vrem să pregătim bine sărbătoarea Crăciunului, trebuie să o situăm în această perspectivă misionară universală.

In evanghelie (Is 5,33-36), Isus le reproşează persoanelor cu vază din poporul său că un s-au pregătit cum trebuie pentru venirea sa. În loc să ia în serios mărturia lui Ioan Botezătorul, care îi conducea spre „acela care va veni după” (cf. In 1,24-27), ei s-au limitat „să se bucure pentru un moment” la lumina care venea de la Ioan, „făclia care arde şi luminează” (In 5,35). Ne ameninţă mereu pericolul de a-i imita, adică de a lua darurile şi harurile lui Dumnezeu ca ocazii de bucurie momentană, fără să corespundem finalităţii lor; care trebuie să fie pusă întotdeauna în raport cu primirea lui Cristos de către toţi oamenii. Să cerem harul de a evita acest pericol, harul de a ne deschide inima noastră şi viaţa noastră faţă de întregul şi profundul plan al lui Dumnezeu. (A. Vanhoye).

III – ADVENT: joi (Is 54,1-10; Lc 7,24-30)



"Când au plecat trimişii lui Ioan, a început să spună către mulţimi despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie legănată de vânt? Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce sunt îmbrăcaţi în haine scumpe şi trăiesc în desfătare sunt în palate regale. Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da, şi mai mult decât un profet. Acesta este cel despre care s-a scris:

     Iată, îl trimit pe îngerul meu

     înaintea feţei tale,

     care va pregăti calea înaintea ta.

Căci eu vă spun: nimeni dintre cei născuţi din femeie nu este mai mare decât Ioan; însă cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el. Tot poporul care-l asculta şi vameşii l-au recunoscut pe Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. Dar fariseii şi învăţaţii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu cu privire la ei, căci nu s-au lăsat botezaţi de el".

Putem să ne întrebăm: „Pentru ce cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât Ioan, care este cel mai mare dintre cei născuţi din femeie?”

Răspunsul este în noua creaţie. Împărăţia lui Dumnezeu adusă de Cristos înseamnă o schimbare radicală: cine intră în ea trăieşte o viaţă nouă, nu numai la nivelul uman, dar trăieşte viaţa fiilor lui Dumnezeu. Aceasta este minunea care ne aşteaptă. Fiul lui Dumnezeu ne face să participăm la filiaţia sa: este un dar gratuit, oferit în mod paradoxal, împotriva tuturor capacităţilor umane.

Spune Isaia: „Veseleşte-te, tu, cea sterilă, care n-ai avut copii; căci femeia părăsită avea mai mulţi copii decât cea care are bărbat, spune Domnul”. Fecunditatea naturală în noua creaţie este transfigurată: zămislirea neprihănită a Mariei este începutul unei noi lumi. Şi a Fiul Mariei este Fiul lui Dumnezeu.

La această filiaţie suntem cu toţii chemaţi să participăm. Condiţia este de a recunoaşte că e un dar gratuit, un dar mai minunat decât prima creaţie, realizată din nimic, în timp ce noua creaţie se realizează dintr-o situaţie de păcat.

Să sporim admiraţia noastră şi să-i cerem Mariei să ne ajute să apreciem nu numai marile lucrări pe care Domnul le-a realizat în ea, ci şi marile lucrări pe care vrea să le realizeze în noi. (A. Vanhoye).

III – ADVENT: luni (Num 24,2-7.15-17; Mt 21,23-27)

In lecturile de astăzi vedem deja contrastul pe care ni-l vor prezenta evangheliile Crăciunului: pe de o parte, un păgân care descoperă lumina Domnului, asemenea magilor care urmează steaua; pe de altă parte, iudeii care se opun acestei lumini, care nu vor să recunoască faptul că Isus este trimisul lui Dumnezeu, nu vor nici măcar să vorbească despre botezul lui Ioan.

Acesta este un risc care se află dintotdeauna în faţa noastră: pericolul de a ne mulţumi cu o atitudine exterioară, de a-l adapta pe Dumnezeu scopurilor noastre, de a nu aprecia suficient harul lui. Trebuie să avem, în schimb, întotdeauna prospeţimea uluirii acelora care abia l-au descoperit pe Domnul, să ne facem o inimă liberă, ca a celor săraci, capabilă să descopere minunile sale. Să nu fim ca şi cărturarii blocaţi în certitudinile lor, ci ca cei umili care se pregătesc să primească lumina Domnului.

Oracolele lui Balaam ne dau ocazia de a întări speranţa noastră, de a o face mai fermă, deoarece arată că steaua apare cu adevărat şi oamenii nu pot face nimic pentru a-i împiedica lumina. Binecuvântarea Domnului vine, chiar dacă voinţa oamenilor este alta.

Cum ştiţi, acest episod despre Balaam prezintă tocmai transformarea unui blestem in binecuvântare. Balac vrea un blestem împotriva Israelului, pentru că îi este frică de acest popor care apare ca o ameninţare pentru regatul său, şi îl cheamă dintr-o ţară îndepărtată pe Balaam, un ghicitor celebru, ca să blesteme pe Israel şi să-i provoace distrugere. Dar Dumnezeu intervine şi Balaam se găseşte în imposibilitatea de a profera un blestem: nu poate. Chiar de l-ar fi voit, cuvintele care-i ies din gură sunt o binecuvântare: „Cât de frumoase sunt corturile tale, Iacobe, locuinţele tale, Israele! Ele se întind ca nişte văi, ca nişte grădini pe lângă râuri… stăpânirea lui o va întrece pe aceea a lui Agag şi împărăţia lui se va înălţa”. În locul unui blestem se găseşte pe buzele o binecuvântare mesianica. Şi din nou, când Balaam, la rugămintea lui Balac, încearcă să blesteme, spune, de fapt, o nouă binecuvântare inspirată de Dumnezeu: „Îl văd, dar nu în timpul de acum, îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacob şi un sceptrul de domnie se ridică din Israel”.

Şi Iudeii au voit să-l transforme pe Isus în blestem: „Blestemat cel care atârnă de lemn” spune Legea lui Moise. Dar acest blestem a devenit cea mai mare binecuvântare pentru tot pământul.

Acest lucru este pentru noi un motiv de speranţă tot mai puternică. Speranţa nu e în noi, nu e în slăbiciunea noastră, ci e în Isus, care este binecuvântarea triumfală a lui Dumnezeu oferită întregului neam omenesc. (A. Vanhoye).

III - ADVENT (B): Ioan Botezătorul, martor al lui Dumnezeu „prezent”

Evanghelia: In 1,6-8.19.28.

Evanghelia din a treia duminică din Advent este un fragment compus din mai multe versete luate pe sărite, dar tema sa este unitară în substanţă: mărturia. Acest cuvânt constituie tema primelor versete (1,6-8) luate din prolog, şi este titlul secţiunii următoare (1,19): „Iată mărturia lui Ioan”. Este fără îndoială tema pe care evanghelistul intenţionează să o sublinieze mai presus de toate.

Ioan Botezătorul este prezentat ca o persoană cunoscută cititorilor. Nici o notă biografică despre el, nici o referinţă la predica sa. Singurul lucru care interesează este mărturia sa dată lui Isus. Cu o precizare: „Nu el era lumina, dar trebuia să de mărturie despre lumină” (1,8). Pare să apară din această frază o notă polemică împotriva unora care îl exaltau pe Ioan Botezătorul în dauna lui Isus. Aceeaşi preocupare se observă mai departe (1,20-21) când Botezătorul afirmă energic că nu este el Mesia, nici Ilie, nici profetul. Este doar un glas care vesteşte, un martori care atrage atenţia asupra Cuiva care este mai important. Adevăratul martor îl arată pe Domnul, dar imediat se dă deoparte. Îi este frică să nu fure locul Domnului.

         

Mărturia este un concept creştin foarte important. Are ca obiect totdeauna persoana lui Isus. Este totdeauna orânduită spre credinţă: „Pentru ca toţi să creadă prin el”. Si este totdeauna plasată într-un context conflictual, de opoziție şi de judecată. În cazul nostru conflictul este între lumină şi întuneric, acceptare şi refuz. Este tipic evangheliei a patra să considere că procesul acesta traversează întreaga istorie umană. A fost procesul lui Isus, şi după aceea au fost procesele ucenicilor. Procesul este totdeauna deschis, între lume şi Isus. Credinţă şi necredinţă.

         

În fragment mai este şi o a doua subliniere nu lipsită de importanţă. Ioan Botezătorul nu atrage atenţia asupra unui Mesia absent care va veni, ci asupra unui Mesia deja în mijlocul nostru şi pe care noi nu îl cunoaştem: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi” (1,26). Ioan este martorul unui Dumnezeu deja prezent. Prezenţa sa este deja printre noi, dar trebuie descoperită şi nu toţi îl văd, şi de aceea este necesar un profet care să-l facă cunoscut. Acum revine comunităţii creştine să-l înlocuiască pe Ioan Botezătorul ca să arate lumii un Cristos deja prezent în lume. (Bruno Maggioni).

NEPRIHĂNITA ZĂMISLIRE

Cuvântul lui Dumnezeu ne propune astăzi două figuri de femeie, două moduri de a fi femeie: prima, Eva, este descrisă în prima lectură, a doua, Maria, este descrisă în Evanghelie. Aşadar, în libertatea fiecărei femei este înscrisă posibilitatea de a se realiza fie ca Eva, fie ca Maria. Surori şi fiice care mă ascultaţi, vouă vă este adresat acest cuvânt astăzi în primul rând. Ascultaţi-l, meditaţi-l, păziţi-l în inima voastră: el vă descoperă măsura adevărată a feminităţii voastre. Iar tu, frate, ascultă, pentru a da cinstea care se cuvine fiecărei femei pe care o întâlneşti: mamă, soră, şi mai ales soţie.

         

1. În primul rând, trebuie să vedem cum este descrisă Eva şi cum este descrisă Maria.

- Despre Eva, cuvântul sacru ne spune: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, ea mi-a dat din pom...” şi imediat după, relatează cuvintele Evei: „Şarpele m-a înşelat...” Este spus imediat adevărul fundamental despre femeie: este pusă alături de bărbat. Ea nu este străină, nu este în faţa bărbatului. Este într-o reciprocitate profundă: unul cu şi pentru altul. Puţin mai înainte, cuvântul lui Dumnezeu a spus că femeia este „ajutor asemenea” bărbatului. Bărbatul şi femeia sunt în diversitatea lor reciproce unul altuia, pentru că sunt chemaţi la comuniunea persoanelor lor.

Acest adevăr originar al femeii nu poate fi negat de căderea omului. Să ascultăm ce spune cuvântul lui Dumnezeu: „mi-a fost frică pentru că sunt gol”. Cei doi se văd goi, se ruşinează. Nu este vorba de ruşine sexuală. Este vorba de faptul că cei doi au pierdut armonia relaţiei; se află într-o situaţie de dizgrație reciprocă. Femeia nu mai este „pusă alături”; se rupe comuniunea personală. Când are loc aceasta? O spune Eva însăşi: „şarpele m-a înşelat şi am mâncat”. Ştim ce înseamnă aceasta: femeia, înşelată, a voit să nu mai asculte de planul lui Dumnezeu cu privire la feminitatea sa. Această neascultare în ce constă? Într-o dublă negare a propriei feminităţi. Prima constă în negarea propriei diversităţi de aceea a bărbatului şi deci în tentativa de a fi ca bărbatul. A doua constă în negaţia că adevărata, originara relaţie dintre bărbat şi femeie este aceea de reciprocitate (de ajutor) şi în susţinerea că între cei doi trebuie să fie conflict atunci când îşi afirmă propriile drepturi împotriva altuia.

Iată primul mod de a fi femeie, modul Evei. Realizarea propriei feminităţi nu în reciprocitatea unei comuniuni personale cu bărbatul pe baza aceleaşi demnităţi, dar fie în înstrăinare fie în opoziţie, fie în tentativa de a fi simplu ca bărbatul.

- Acum să ascultăm Cuvântul Evangheliei care ne descrie modul de a fi femeie propriu Mariei, realizarea mariană a feminităţii. Despre Maria, spune: „La o fecioară, logodită cu un bărbat”. Primul aspect al realizării mariane a feminităţii este feciorìa. Nu este vorba de un fapt fizic: este un aspect spiritual. Este apartenenţa radicală, completă Domnului. Este afirmarea unei demnităţi proprii persoanei. „Logodită cu un bărbat”: al doilea aspect al feminităţii (mariane) este căsătoria. În ea, acea reciprocitate de care am vorbit, se realizează pe deplin. Dar Cuvântul lui Dumnezeu continuă şi ne spune: „Iată, vei zămisli un fiu”. Maternitatea este al treilea aspect fundamental al feminităţii: a fi locul în care Dumnezeu pune în fiinţă persoana umană, templul sfânt asupra căruia umbra Celui Atotputernic se întinde şi celebrează Iubirea sa creativă. Fecioară, soţie, mamă: iată perfecta realizare a feminităţii în Maria. Ea este astfel femeia perfectă. O perfecţiune care nu poate fi atinsă de nici o femeie, chemată cum este orice femeie să fie ca Maria fie în feciorie, fie ca soţie-mamă. Satana înşeală femeia făcând-o astăzi să creadă că nu trebuie să fie nici fecioară, nici soţie, nici mamă. Dar care este izvorul profund al realizării mariane a feminităţii? Să ascultăm Evanghelia: „Iată, sunt slujitoarea...” Ea stă în totală, umilă ascultare faţă de Domnul, faţă de planul divin cu dânsa. „Fie mie după cuvântul tău”. Este opusul atitudinii Evei. Acel a fi femeie al Mariei este total dat de credinţa sa: Domnul este acela care o împlineşte pe deplin pentru că ea consimte pe deplin să fie realizată de Domnul.

Iată: acum vedeţi două moduri de a fi femeie, două posibile realizări ale feminităţii. În fond, ele depind de felul în care se stă în faţa lui Dumnezeu.

         

2. „În el ne-a ales înainte de întemeierea lumii”. În acest moment trebuie să ne întrebăm: dar care este adevărata realizare a lui a fi femeie? Care este măsura adevărată a feminităţii? Apostolul Paul ne dă răspunsul în lectura a doua. Nici o persoană nu vine la existenţă la întâmplare: fiecare dintre noi este gândit, voit, ales de Tatăl din veşnicie. Gândit, voit, ales în Cristos. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că adevărata măsură a persoanei notare este Cristos, chemaţi să fim asemenea lui. Ce a voit să spună aceasta pentru Maria? Iată, fraţilor, Misterul pe care îl celebrăm astăzi. Ea a fost în Cristos în aşa fel că nici o clipă din viaţa sa nu a fost în afara lui, adică în păcat: deja din prima clipă a zămislirii sale, a fost ferită de orice pată a păcatului strămoşesc. Mai mult decât pe orice altă persoană umană, Tatăl a binecuvântat-o..

Iată perfecta realizare a omenirii. Cui se datorează aceasta? Numai milostivirii lui Dumnezeu. (Carlo Caffarra).