† Duminica a 2-a din Advent [C]: Pregătirea căii Domnului [8 decembrie 2024]

 

Pregătirea căii Domnului

pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (8 decembrie 2024)

Lecturi biblice:  Baruh 5,1-9; Filipeni 1,4-6.8-11; Filipeni 1,4-6.8-11; lecturi biblice

Omilie

Pentru a înțelege textele biblice din această duminică, este necesar să le plasăm în contextul lor istoric. Lecturile de astăzi sunt izbucniri neașteptate de bucurie: bucuria lui Baruh pentru fidelitatea lui Dumnezeu, cea a lui Paul de a-i vedea pe Filipeni umblând fără poticnire pe calea credinței și a iubirii și pe aceea a lui Ioan Botezătorul care anunță că Domnul intră în istorie și că orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Liturgia se concentrează asupra figurii precursorului, sfântul Ioan Botezătorul. Evanghelia precizează coordonatele istorice ale apariției lui Ioan lângă Iordan: „el a venit în toate împrejurimile Iordanului predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor” (Lc 3,1-6). Prima lectură relatează un anunț de bucurie pentru Ierusalim în apropierea timpului mesianic: „dezbracă, Ierusalim, haina plânsetului tău şi a oprimării tale şi îmbracă frumuseţea gloriei care vine de la Dumnezeu pentru totdeauna!” (Bar 1,1).  A doua lectură are un caracter de îndemn sau exortativ și non doctrinar. Apostolul Paul îi sfătuiește pe creștinii din Filipi să rămână intacți și fără vină pentru „ziua lui Dumnezeu”:„pentru aceasta mă rog ca iubirea voastră să crească din ce în ce mai mult în cunoaştere şi discernământ în toate” (Ef 1,9). Este pregătirea căii Domnului!

† Duminica 1 din Advent [C]: Așteptând o lume nouă [1 decembrie 2024]

Așteptând o lume nouă

pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (1 decembrie 2024)

Lecturi biblice: Ieremia 33,14-16; 1Tesaloniceni 3,12-4,2; Evanghelia Luca 21,25-28.34-36; lecturi biblice 

Omilie

Astăzi începem un noul an liturgic – anul C. Este Adventul care culminează cu Nașterea lui Isus [Crăciunul]. Un timp dedicat reflecției nu numai venirii istorice a lui Mesia printre noi, ci și altor două venirii a Domnului printre oameni. Înainte de toate, aceea a parusiei [în greacă însemnând sosirea, venirea sau prezența, adică venirea a doua a lui Isus Cristos[1]], asupra căruia se concentrează liturgia din această duminică și tot Adventului până pe 16 decembrie, dar și acel numit de mulți autori Advent „continuu” sau „intermediar”, necunoscut sau greu de înțeles misterul venit în sufletul fiecărui om, bărbat și femeie, care se deschide la acțiunea Domnului și primește harul său. Biserica există pentru a anunța prima venire istorică a lui Isus și cea ultimă de la sfârșitul timpului, dar și pentru a ajuta omul să primească harul Domnului care ne iubește și ne eliberează de păcat. Adventul este un timp de așteptare. Cele trei lecturi sunt legate de tema „venirii”: venirea lui Mesia – „în zilele acelea [...] voi face să răsară pentru David o odraslă dreaptă: el va face judecată şi dreptate în ţară” (Ier 33,15) –, și a lui Cristos – „atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi cu mare glorie” (Lc 21,27) – și „venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii săi” (1Tes 3,13). Pentru comunitatea creștină a venit salvatorul promis, dar noi încă așteptăm noua sa „vizită” pe drumul pe care i l-a trasat Dumnezeu Tatăl. Speranțele lui Israel și ale Bisericii se întâlnesc în aceeași așteptare: apare o lume nouă!

† Duminica a 34-a de peste an [B]: Domnul este rege pentru a ne da viață [24 noiembrie 2024]

Domnul este rege pentru a ne da viață

pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (24 noiembrie 2024)

Lecturi biblice: Daniel 7,13-14; Apocalips 1,5-8; Evanghelia Ioan 18,33b-37; lecturi biblice

Omilie

Sărbătoarea de astăzi –  „Cristos Rege” – a fost instituită de papa Pius al XI-lea în 1925 cu ocazia celebrărilor Anului Sfânt, când în lume se răspândeau noi forme de putere: sunt regimurilor totalitare. Biserica voia să contrapună „împărăția Domnului”. Isus nu este regele universului în felul regilor sau împăraților, adică după logica lumii. Cristos proclamă „stilul” regalității sale, total diferit de cel al lumii. Papa a stabilit această sărbătoare voind să afirme solemn autoritatea lui Cristos asupra întregii umanităţii şi a universului. Iniţial a fost fixată într-o duminică din luna octombrie. După ultima reformă liturgică, ea a fost reaşezată la încheierea anului bisericesc. Lecturile din această duminică au ca temă regalitatea Domnului, cerească și transcendentă [care trece dincolo de orizontul experienței și limitele ei]. Prima lectură constituie textul clasic al mesianismului apocaliptic: un „fiu al omului” care umblă pe nori și primește gloria de la Dumnezeu și autoritate veșnică asupra neamurilor: „cineva ca un fiu al omului venea pe norii cerului!” (Dan 7,13). Evanghelia relatează dialogul dintre Isus și Pilat, care se referă tocmai la natura regalității Domnului. Isus acceptă să fie numit rege în procesul dinaintea lui Pilat, numai că „împărăţia mea nu este din lumea aceasta. […] Dar acum împărăţia mea nu este de aici” (In 18,36). Regatul său nu aparține acestei lumi, chiar dacă începe în istorie devine definitiv în veșnicie. A doua lectură este un imn către Cristos care ne-a eliberat cu sângele său și se va întoarce pe norii cerului: „iată că vine cu norii şi orice ochi îl va vedea, chiar şi cei care l-au străpuns!” (Ap 1,7). Regalitatea lui Isus trece prin toate lecturile ce insistă asupra originii cerești a puterii sale. Domnul este rege pentru a ne da viață.

† Duminica a 33-a de peste an [B]: Speranța fericită [17 noiembrie 2024]

† Duminica a 32-a de peste an [B]: Dărnicia omului și generozitatea lui Dumnezeu [10 noiembrie 2024]

Doi bănuți.

Dărnicia omului și generozitatea lui Dumnezeu

pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (10 noiembrie 2024)

Lecturi biblice: 1Regi 17,10-16; Evrei 9,24-28; Evanghelia Marcu 12,38-44; lecturi biblice

Omilie

Liturgia de astăzi este încântată să compare generozitatea lui Dumnezeu cu dărnicia omului, pentru a ajunge la concluzia că Domnul învinge cu iubirea sa și răspunde mereu mărinimiei umane cu măsura divină a supraabundenței generozității sale. În prima lectură, Ilie a primit misiunea de la Dumnezeu să meargă la Sarepta, în regiunea Sidonului – un oraș canaanit la periferia lui Israel –  oferind unei văduve ajutorul său. Se relatează un miracol a lui Ilie în favoarea unei văduve sărace, care, găsindu-se cu puține mijloace de sprijin, nu refuzase ospitalitatea și asistența profetului. Evanghelia relatează lauda lui Isus pentru o văduvă săracă, dar generoasă cu Dumnezeu. E gestul văduvei care oferă totul pentru templu: câțiva bani, „două monede mici”, care erau toată averea sa. A doua lectură prezintă preoția cerească a Celui Înviat, care s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu, odată pentru totdeauna, ca victimă a ispășirii păcatelor omenirii: „Cristos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mână de om […] ci chiar în cer […]; la împlinirea timpurilor, el s-a arătat o singură dată, ca să distrugă păcatul prin jertfa lui” (Evr 9,24.26). Domnul este jertfă în cer pentru păcatele noastre: o imagine a mijlocirii sale. Iubirea învinge toate barierele, anulează toate obstacolele: este generozitatea lui Dumnezeu în Isus Cristos, om și Dumnezeu.

† Duminica a 31-a de peste an [B]: Iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui [3 noiembrie 2024]

Isus de cele două porunci. 

Iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui

pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (3 noiembrie 2024)

Lecturi biblice: Deuteronom 6,2-6; Evrei 7,23-28; Evanghelia Marcu 12,28b-34; lecturi biblice

Omilie

Iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui sunt temelia vieții de credință, atât în ​​Vechiul Testament, cât și în Noul Testament. Prima lectură reprezintă un fragment care îndeamnă [exortativ], preluat din al doilea discurs al lui Moise despre respectarea poruncilor divine: „să te temi de Domnul Dumnezeul tău, ca să păzeşti toate hotărârile şi toate poruncile sale pe care eu ţi le dau” (Dt 6,2). Evanghelia prezintă dialogul dintre Isus și un scrib [cărturar] despre ceea ce este cel mai esențial în legea mozaică și amintește punând pe buzele Domnului două texte din Vechiul Testament: primul este luat din cartea Deuteronomului ce ne vorbește despre iubirea lui Dumnezeu [„Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta!” (Mc 12,29-30)], iar al doilea este din cartea Leviticului: e iubirea de aproapele [„să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mc 12,31)]. În ciuda complexității legislației ebraice, cu interpretarea legilor rabinice, legea mozaică, în învățătura lui Isus este fundamental de simplă: sunt două porunci, ce dau naștere la toate celelalte. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a-l recunoaște ca „stâncă”, „refugiu”, „mântuire” „eliberator”, căci el este credincios (cf. Ps 17 – psalmul responsorial). A doua lectură are în vedere preoția lui Isus: Cristos „pentru că rămâne în veci, are o preoţie netrecătoare. […] poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu” (Evr 7,24-25). Este pentru că jertfa lui are valoare pentru toate veacurile.

† Pomenirea răposaților: Speranța învierii [2 noiembrie 2024]

 Speranța învierii

pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (2 noiembrie 2024)

Lecturi biblice:  Iob 19,1.23-27a; Romani 5,5-11; Evanghelia Ioan 6,37-40; lecturi biblice

Omilie

În celebrarea de astăzi a pomenirii tuturor răposaților, Biserica ne oferă texte biblice care ne permit să vorbim despre o temă de care ar fi mai bine să păstrăm tăcere: ar fi mai înțelept să taci decât să spui lucruri în fața misterului morții. Moartea este marele zid de care ne ciocnim cu toții. În ea noi experimentăm ideea că viața noastră se termină definitiv. Cuvântul lui Dumnezeu ne îngăduie să vorbim pentru că, într-un anumit fel, ne conduce dincolo de granițele lucrurilor vizibile. Liturgia de astăzi cuprinde trei cicluri de lecturi, la alegere.

Prima Liturghie pentru răposați

În lectura întâia luată din cartea lui Iob (Iob 19,1.23-27) este o scurtă secțiune din răspunsul lui Iob către Bildad, unul dintre cei trei prieteni care, aflând de nenorocirea lui, merge să-l găsească. Întregul discurs s-ar putea încadra în genul literar al lamentației cu caracter trist și tânguitor (cel al bocetului), dar versurile alese de liturgiști – și desprinse din context – prezintă o exclamație pătrunsă de speranță în o altă lume: „Știu că răscumpărătorul meu este viu şi că, în cele din urmă, se va ridica peste ţărână. […] Eu însumi îl voi vedea şi ochii mei vor privi” (v. 25.27). Este o m[rturisire de credință în viață de după viață. Se afirmă posibilitatea cunoaşterii directe a lui Dumnezeu, contemplată cu ochii propriului duh, eliberat de învelişul trupului.