Speranța fericită
pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (17 noiembrie 2024)
Lecturi biblice: Daniel 12,1-3; Evrei 10,11-14.18; Evanghelia Marcu 13,24-32; lecturi biblice
Omilie
Încheierea anului liturgic [B] scoate la lumină escatologia, ce se referă la sfârșitul lumii și a omului făcând, apel la speranța creștină. Când vorbim despre timpul din urmă și sfârșitul lumii, imaginația este lovită de nenorociri și dezastre și un sentiment de teamă și angoasă se dezvoltă. Nu aceasta este intenția evangheliștilor, cu atât mai puțin a Domnului. Despre lucrurile finale, Isus îi învață pe discipolii săi ce se va întâmpla și pe ce să ne sprijinim pentru a nu fi copleșiți de acest sfârșit. Pentru credincioși, moartea nu este sfârșitul, ci un începutul nou: e viața eternă. Isus va veni nu să distrugă, ci să adune laolaltă pe toţi cei mântuiţi. Prima lectură prezintă o viziune anticipată a viitorului ultim: învierea trupurilor și judecata. Profetul Daniel pare să arate că sfârșitul lumii este aproape: „se va ridica Mihael, marele conducător care stă peste fiii poporului tău. Va fi un timp de strâmtorare […]. În acel timp, va fi salvat poporul tău” (Dan 12,1). În evanghelie este discursul escatologic al lui Isus, în care este prezisă întoarcerea Domnului şi adunărea aleşilor: „atunci îl vor vedea pe «Fiul Omului venind pe nori» cu putere mare şi glorie; atunci va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi” (Mc 13,26-27). E manifestarea glorioasă a lui Isus. Era mesianică va reînnoi profund istoria omenirii; cursul se va schimba; va deschide o nouă eră în care oamenii vor începe să se simtă copiii aceluiași tată: deci frați între ei. Întreaga ordine veche, iudaică și păgână, este destinată să cadă și peste ruinele sale se va stabili „împărăția lui Cristos”, adică a păcii și a fraternității universale. Apocalipsa nu înseamnă nenorocire, ci „dezvăluire”, nevoia de a îndepărta un văl pentru a înțelege sensul lumii și al istorie. Profetul Daniel și evanghelistul Marcu nu sunt în primul rând anunțarea unei catastrofe finale, dar o vestea bună, pe care omul este chemat să o facă proprie, transformând-o într-o acțiune de har pentru sine și pentru creație. A doua lectură își îndreaptă atenția asupra Domnului glorificat care a început și își va desăvârși biruința sa asupra dușmanilor săi. Isus stă de-a dreapta Tatălui – amintește autorul Scrisorii către Evrei – dar stăpânirea sa este destinată să avanseze la toți oamenii pentru a fi sfinți (cf. Evr 10,12.14).
În prima lectură luată din Cartea lui Daniel (Dan 12,1-3), este anunțată o perioadă de frământări și neliniști ne mai auzite înainte. Se referă la persecuția lui Antioh al IV-lea Epifanul, cu un secol și jumătate înainte de Cristos, când iudeii au fost supuși presiunilor și violenței pentru a-și abandona religia și a adera la cea a dominatorilor. În Israel mulți suferă de cultura elenistică (se referă la Grecia sau la civilizația greacă) care vrea să-l trădeze pe Dumnezeu și Legea sa. Profetul Daniel anunță victoria celor care își păstrează credința și înfrângerea persecutorilor. Se afirmă curentul apocaliptic care prezice judecata lui Dumnezeu, distrugerea împărățiilor lumii și venirea pe norii cerului a „fiului omului” căruia îi va fi dată „împărăția lui Dumnezeu” (cf. Dan 7). După profet, la sfârșit vor fi mântuiți doar cei care sunt înscriși în cartea lui Dumnezeu, adică cei care i-au rămas credincioși: „va fi salvat poporul tău, oricine va fi găsit scris în carte” (v. 1). Atunci chiar și cei care au murit pentru credința lor vor fi înviați pentru a participa la gloria poporului: „mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, iar alţii pentru ocara şi dezgustul veşnic” (v. 2). Învierea este anunțată cu claritate aici. Fiul omului – în alte texte din aceeași perioadă, spre exemplu Cartea lui Enoh – este imaginat ca o ființă cerească preexistentă care vine de la Dumnezeu, căreia îi va fi încredințată misiunea de judecător escatologic.
Cu această duminică încheiem Scrisoarea către Evrei (Evr 10,11-14.18). Autorul afirmă că păcatul însoţeşte viaţa oamenilor din toate popoarele şi condiţionează relaţia cu Dumnezeu. În Israel, se celebrau rituri şi sacrificii de animale pentru a cere iertarea păcatelor. Epistola susține cu tărie că sângele animalelor nu purifică oamenii, dar sângele lui Isus, ispășește păcatele: „orice preot […] aduce cult în fiecare zi […] ce nu pot nicidecum să înlăture păcatele, el [Isus] oferind o singură jertfă pentru păcate […] pentru că el, printr-o singură jertfă, i-a dus la desăvârşire pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi” (v. 11.12.14). Evreilor le spune două lucruri: vechiul a pregătit pe cel nou. Această trecere de la vechi la nou este vizualizată de autor atunci când trăiește acțiunea preoțească a leviților și a lui Isus: primii oferă jertfa „stând în picioare”; Domnul oferă „șezând” la dreapta maiestății divine, adică a lui Dumnezeu care stă și el pe tron [„acesta, fiind strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale şi ţinând toate prin cuvântul puterii sale, după ce a săvârşit purificarea păcatelor, s-a aşezat la dreapta maiestăţii, în ceruri” (Evr 1,3)]. Prin urmare, ceea ce este veșnic este preoția lui Cristos [Mesia], în templul ceresc și veșnic, nu cel levitic și repetitiv (cf. Marcheselli-Casale C., Lettera agli Ebrei, Paoline, Milano 2005, p. 423). Preoția Domnului este superioară asupra preoției Vechii Alianțe. Astfel citim că voința lui Dumnezeu pe care a venit Isus să o împlinească este jertfa trupului său, este dea dreptul sfântă odată pentru totdeauna. Discursul continuă explicându-ne în ce sens am fost sfinţiţi „or, unde este iertarea acestora, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcate” (v. 18). Într-o Noua Alianţă, jertfele pentru păcate nu mai sunt necesare pentru că Isus s-a oferit pentru noi!
În Evanghelia după Marcu (Mc 13,24-32), Biserica este persecutată și creștinii riscă să se descurajeze de întârzierea întoarcerii Domnului. Evanghelistul, pentru a consola comunitățile, introduce discursul apocaliptic al lui Isus: anunță căderea idolilor, simbolizată de aștri, și triumful Domnului înviat, care vine să adune fiii lui Dumnezeu și să-i conducă în paradis. Când aceasta se va întâmpla în plinătate, numai Dumnezeu Tatăl știe!
Este timpul descris de Isus în care soarele, luna și stelele suferă un eșec, adică acele elemente care ne permit să ne organizăm viața: soarele ce ne îngăduie să înțelegem în care parte a planetei și în ce moment al zilei suntem acum; luna care consimte recunoașterea în care perioadă a anului ne aflăm și care sunt momentele potrivite pentru recoltare; stelele erau punctul de referință pentru cei care călătoresc noaptea. Într-o clipă toate aceste referințe dispar: cum ne vom putea orienta în viață? Așa cum Domnul a făcut ordine în toate, tot așa o va face din nou în viața noastră dezordonată și neliniștită: „atunci îl vor vedea pe «Fiul Omului venind pe nori» cu putere mare şi glorie” (v. 26). Este semn de speranță care învinge tulburarea! Domnul ne invită să căutăm mereu semnele speranței: sunt semne slabe și imperceptibile, ca ramura smochinului care crește, nu face zgomot, se transformă delicat, plin de atenție și de grijă, intră discret în istorie. Cine va putea observa?... Aceasta este prezența lui Dumnezeu în viața noastră ca mlădița de smochin care crește tăcută, așa cum Cuvântul lui Dumnezeu dă roade.
„Cât despre ziua şi ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl” (v. 32). Noi nu știm nici ziua, nici ora când se va întâmpla, dar așteptăm și suntem siguri că Domnul se va întoarce pentru a aduce ordine: acțiunea lui se numește dreptate. Este: „aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos!” (ritualul împărtășaniei).
Bibliografia [anul B]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996; Bianchi E., http://www.monasterodibose.it; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Brèthes Ch., Liturgia della festa. Anno B. Introduzioni, monizioni, proposte: un sussidio a foglietti separabili per preparare la messa, Messaggero Padova 1984; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/; https://dehonianiandria.it/lectio/; don Bosco, https://www.donbosco.it/; Follo F., http://francescofolloit.blogspot.com; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Grilli M., https://diocesitivoliepalestrina.it/; Lefebvre S., https://francoisassise.wordpress.com/; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Piccolo G., http://www.clerus.va/content/clerus/it/omelie; Mela R., http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Ronchi E., http://avvenire.it; Rosini F., don Fabio Rosini - Pagina Archivio - Cerco il Tuo volto; L'Osservatore Romano; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu