Înălțarea Domnului (de Amato Angelo)

 

 

A. „S-a înălţat la cer”

 

În simbolul niceno-constantinopolitan se mărturiseşte că Isus, după înviere, „s-a înălţat la cer” (anelthonta eis tous ouranous). În NT este încredinţarea definitivă a Fiului cu omenitatea sa înviată Tatălui în veşnicia iubirii trinitare. Ne întrebăm acum asupra semnificaţiei „înălţării” lui Isus la „cer” şi despre conţinutul original al acestui mister glorios în relaţie cu învierea.

 

Facem de la început două precizări. Înainte de toate viaţa veşnică a lui Dumnezeu nu înseamnă „atemporalitate” inertă, fără nici o influenţă în timp. Dumnezeu nu poate rămâne prizonierul veşniciei sale. De aceea viaţa divină a lui Cristos înviat trebuie să fie văzută ca „forţa creatoare şi care susţine orice timp, componenta care cuprinde în perenul şi unicul prezent fluxul timpului, făcându-i posibilă existenţa”[1]. Fiind viaţa divină suportul intrinsec al oricărui timp şi eternul său prezent, Cristos înviat nu poate doar să se interfereze cu timpul, dar are în timp progresiva sa manifestare şi înţelegere, prin apariţii, înălţare, Rusalii. Aşa cum Isus pământesc era timpul lui Dumnezeu pentru noi, la fel Cristos înviat în aceste evenimente continuă să fie „locus”-ul originar al manifestării şi comunicării în timp a vieţii sale divine. Învierea sa, înălţarea şi Rusaliile continuă în timp pedagogia revelaţiei şi comunicării din această „proexistenţă” a sa.

Înălțarea Domnului (omilie)

 

 

Luca 24,46-53: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ⁴⁶"Aşa este scris: Cristos trebuia să pătimească, ⁴⁷să învie din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor, la toate neamurile, începând de la Ierusalim. ⁴⁸Voi sunteţi martori ai acestor lucruri". ⁴⁹Iată, eu vă trimit pe cel promis de Tatăl meu; iar voi rămâneţi în oraş, până când veţi fi îmbrăcaţi cu o putere venită de sus". ⁵⁰Apoi i-a dus afară până aproape de Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat ⁵¹şi, în timp ce-i binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi s-a înălţat la cer. ⁵²Ei s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui, apoi, închinându-se, s-au întors cu mare bucurie la Ierusalim. ⁵³Şi au stat fără întrerupere în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

 

 

OMILIE

 

 

Este sărbătoarea Înălţării. Isus, după ce a dat ultimele sfaturi apostolilor adunaţi în cenacul, iese cu ei spre Betania şi urcă pe muntele Măslinilor. Ajuns pe creasta muntelui, îi binecuvântează pe ucenici, se rupe de ei şi urcă la cer. Povestirea este făcută în trei versete, şi totuşi acest episod reprezintă un moment crucial pentru viaţa lui Isus şi pentru istoria ucenicilor. Luca îl povesteşte de două ori. Prima dată, pentru a încheia evanghelia, iar a doua oară pentru de începe cartea Faptele Apostolilor (este prima lectură a liturgiei de astăzi). Autorul pare că vrea să spună că Înălţarea, dacă pe de o parte indică încheierea vieţii publice a lui Isus, pe de altă parte vrea să însemne o prezenţă a sa mai profundă în viaţa ucenicilor, în aşa măsură că este începutul, fundamentul, întregii istorii următoare a Bisericii.

 

 

„A se urca la cer” vrea să spună a merge mai sus de viaţa oamenilor, până la a atinge prezenţa lui Dumnezeu. În Scrisoarea către Evrei este descris acest mister: „Cristos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mâinile unui om, ci chiar în cer, cu scopul de a se prezenta acum în faţa lui Dumnezeu în favoarea noastră”. Înălţarea la cer nu vrea să spună că Isus s-a îndepărtat de ucenici. Înseamnă mai degrabă că el a ajuns la Tatăl şi că s-a aşezat alături de el în glorie. A se înălţa deci înseamnă a intra într-un raport definitiv cu Dumnezeu, şi a avea o prezenţă forte şi răspândită: aşa cum cerul acoperă tot pământul, aşa Domnul, înălţându-se la cer, cuprinde şi învăluie toate. Nu este, aşadar, o îndepărtare. Mai curând este o apropiere mai profundă şi care ne implică şi pe noi. Dacă n-ar fi aşa nu s-ar înţelege bucuria ucenicilor. Cum este posibil să te bucuri în timp ce Domnul se îndepărtează? Şi totuşi Luca scrie: „După ce l-au adorat, ucenicii s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Apostolii nu numai că nu sunt trişti din cauza separării, dimpotrivă sunt plini de bucurie. În acea zi ucenicii au experimentat că Domnul era de acum alături de dânşii în mod definitiv, cu Cuvântul său şi cu Duhul său; o apropiere desigur mai misterioasă dar tot atât de reală ca şi prima. Fără îndoială le-au venit în minte cuvintele pe care le-au auzit de la Isus: „Unde doi sau trei se adună în numele meu, eu sunt în mijlocul lor” (Mt 18,20). În acea zi a Înălţării le-au înțeles până în adânc: în orice parte a pământului, în orice timp, în orice ceas, când doi sau mai mulţi ucenici se adună în numele Domnului, el este în mijlocul lor. Din acel moment prezenţa lui Isus avea să fie şi mai largă în spaţiu şi în timp; pentru totdeauna el îi însoţeşte pe ucenicii săi, oricând şi oriunde. Din acest motiv bucuria este mare. Nimeni pe lume nu poate de acum să-l îndepărteze pe Isus din viaţa lor.

 

Bucuria ucenicilor, este acum şi a noastră, pentru că putem să trăim ceea ce ei au experimentat. Putem să-i asemănăm pe cei doi îngeri cu Sfintele Scripturi ale Vechiului şi ale Noului Testament. Acestea ne vin în întâmpinare în timp ce stăm cu ochii fixaţi spre cerul egoismului şi fanteziilor noastre. Nu, nu acesta este cerul pe care trebuie să-l privim. „Bărbaţi şi femei de astăzi, de ce staţi şi priviţi cerul vostru?” Acel Isus este mai mare, este larg cât de largă este lumea şi adânc ca inima oamenilor, învăluie chipul celor săraci, acoperă pământul martirizat de război, se întinde pe patul bolnavilor, acoperă pieţele sau străzile unde trăiesc cei fără acoperiş. Aceştia şi mulţi alţii sunt cerurile pe care îngerii ne invită să le contemplăm.  (sursa: mons. V. Paglia [23.05.2004]; http://www.qumran2.net; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Străinul din inimă

Sf. Tereza de Avila  (1515-1582) 

 

 

„Mai apropiat şi luminos

Ca orice stăpân al acestei lumi,

Tu, Străine lăuntric“ (Thomas Merton).

 

Căutarea contemplativă a lui Dumne­zeu este descrisă de marii mistici creştini ca un veritabil pelerinaj interior. Deşi teologia mistică sau apofatică vorbeşte despre conştientizarea lui Dumnezeu ca despre cunoaşterea „nimicului“, sau „noaptea“ facultăţilor inteligibile, totuşi Cel cunoscut lăuntric este nimeni altul decât Cristos, care locuieşte ca un rege în adâncul sufletului – după mărturia Sf. Tereza de Ávila, Cristos domneşte în toată maiestatea sa în „încăperea“ cea mai intimă a „castelului interior“ al sufletului omenesc.

 

Domnul care locuieşte în taină în inima omului este cunoscut ca un Altul radical care s-a unit în mod misterios cu natura umană, pe care a asumat-o prin Întrupare. Prin taina celor două naturi ale lui Cristos, sufletul care îl întâlneşte pe Domnul, cu ajutorul harului mistic de a fi purtat în încăperea sa cea mai lăuntrică precum Mireasa din Cântarea Cântărilor („El m-a adus în casa vinului“, Ct 4,2), întâlneşte de fapt dumnezeirea însăşi, care locuieşte în toată plinătatea sa în Cristos. Or, Dumnezeu nu poate fi cunoscut de sufletul uman decât prin paradoxul cufundării sale, asemenea unui submarin, în inexprimabilul şi „incognoscibilul“ divin. Dumnezeul din inimă nu poate fi suprins în cuvinte sau descris în imagini – nici nu poate fi captat de suflet prin lentilele unei „video-camere“, ca în peregrinările noastre turistice.

 

Dumnezeul care locuieşte în inimă se lasă cunoscut numai în tăcerea lăuntrică a celui care caută pacea, în esenţa sa divină care izvorăşte din Iubire şi Adevăr. Sălbăticia pasiunilor – care poate fi, în schimb, favorabilă artei, sub toate formele sale – se cuvine sublimată în rugăciune într-o căutare a ceea ce este ultim, a izvorului din care ţâşneşte întreaga noastră fiinţă şi care, paradoxal, se află înlăuntrul nostru şi totuşi dincolo de noi, întrucât Dumnezeul din inimă locuieşte în noi ca un Străin.

Soteriologia și dificultățile actuale

http://isichi.wordpress.com/2013/05/06/soteriologia-si-dificultatile-actuale/

Gândul zilei

Lăcrămioare

 

”Întâlnirea dintre libertate şi har

este ceva inefabil;

voinţa este în noi,

dar este şi în afara noastră,

ea este a noastră şi totuşi ea ne este dată.

Nimic nu ne aparţine mai mult decât un «da»

din partea noastră,

dar acesta se spune în genunchi”

(Ioan Robu, Itinerarul credinţei în viaţa

şi opera lui Julien Green, 81).

Ziua Tineretului - Pildești 4 mai 2013 - Sfânta Liturghie

Spune-mi, frate bun

Spune-mi, frate bun

 

 

1. Flori frumoase-n buchet porți pe brațe:

Spune-mi, frate bun, unde le duceai?
Le duceam lui Cristos cei din groapă,
Însă gol mormântul eu l-am găsit…

 

 

Ref.    Aleluia, Aleluia,

          Aleluia, Aleluia. 

 

 

2. Bucurie-ai tăi ochi reflectează:

Spune-mi, frate bun, oare ce-ai văzut?

Am văzut moartea cum e înfrântă.
Iată, frate bun, ce am văzut.

3. Mâna dreaptă o duceai la ureche:

Spune-mi, frate bun, oare ce-ascultai?

Ascultam trâmbițe-ndepărtate,
Coruri îngerești, frate, ascultam.


4. Te-auzeam azi cântând cântec vesel:
Spune-mi, frate bun, pentru ce cântai?
Știu că viața nicicând nu e-nvinsă,
Iată, frate bun, pentru ce cântam.