Insondabilul mister al harului şi al păcatului – un binom
de nedespărţit – este prezentat cu o forţă şi o vitalitate extraordinare. În
toate textele sale, autorul reuşeşte să facă vizibilă ciocnirea violentă dintre
„dulcea speranţă” care conduce la
Dumnezeu şi adânca disperare care poartă la nimic, pătrunzând
în acele spaţii intime ale inimii umane unde este jucată existenţa omului,
spaţii imateriale pe care autorul reuşeşte să le facă, prin expresiile şi
imaginile sale poetice, sensibile şi comprehensibile de către raţiune. Plecând
de la experienţa personală în această privinţă, Bernanos foloseşte toate
posibilităţile tehnice ale scrierii pentru a întrupa în umanitatea personajelor
sale dialectica dintre păcat şi har. De aici o insistenţă asupra consecinţelor păcatului
pe de o parte ca dezumanizare şi devastare a unei lumi triste, devorată de
plictiseală în solitudine – o lume care devine ideograma omului păcătos – de
gustul misterios al deprimării, şi pe de altă parte o insistenţă asupra
efectelor harului care se descoperă în comuniune şi în dăruirea totală de sine
ca seninătate, bucurie, în ciuda suferinţei pe care o poartă.
