 |
| „Pleacă, Satană!” - de Ilya Repin. |
„Urmează-mă!”
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (1 martie 2020)
Lecturi: Genezei 2,7-9;
3,1-7; Romani 5,12-19; Evanghelia Matei
4,1-11; lecturiOmilie
Postul Mare nu este o perioadă de
privărilor, a abținerilor, a lipsei, a nu mânca carne, copiilor să nu le dăm să mănânce
bomboane,… dar un timp de regăsire a lui Dumnezeu care nu încetează să ne
iubească. Sunt trei lecturi care ilustrează
istoria mântuirii și toate trei se îndreaptă spre același scop: ispita
trăită de Adam şi Eva; dar și tentațiile trăite de Isus și de fiecare om. „Urmează-mă!”,
ne spune Cristos. Dar, să vedem cum? Căci diavolul a jucat ultima carte!
Textele biblice aduc o lumină foarte mare. În prima lectură luată din cartea Genezei
(Gen 2,7-9; 3,1-7), ni se spune că ființa umană este creată din
„ţărâna pământului” (v. 7), dar spre fericire,
pace și bucurie. Dumnezeu vrea binele omului. Dar ispititorul – diavolul,
străvechiul șarpe, ce se furişează în inima omului – vrea să ne abată de la
Dumnezeu, să renunțăm la Domnul; vrea să credem că Dumnezeu nu are intenții
bune cu noi; este mincinos: „dar
Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi
veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»” (v. 5). Abia omul se pune în relație
cu realitatea că e tentat s-o devoreze, s-o posede, s-o domine, fără a
recunoaște limitele creaturale naturale; se consideră drept creator, nu o
creatură, revindecând autonomia absolută a lui Dumnezeu. Adam şi Eva sunt
prinși în această cursă de către „şarpe”, voind să fie „ca dumnezei”. Este omul
care vrea să apuce fructul „pomului cunoașterii binelui și răului”: expresie
care înglobează toată sfera experienței morale și religioase. Pusă la începutul
lumii, relatarea ne aminteşte că ispitirea este legată de fragilitatea naturii noastre umane. Ispititorul
împinge omul de a nu accepta limitele creaturale, de a nu se accepta ca creatură
depinzând de Dumnezeu voind să fie ca Dumnezeu. Acesta este începutul
nefericirii umane care este cauza pierderii „grădinii” care simbolizează
comuniunea cu Dumnezeu. În afară de unirea strânsă cu Domnul din cauza
păcatului omul este condamnat la nefericire. Cedând ispitei, s-a trezit într-o
situaţie mizerabilă: nu s-a realizat pe sine însuși, ba a pierdut adevărata
libertate – nu total – dar devenind supuși răului, morții, târând în această
ruină tot universul.
Însă Dumnezeu ne arată calea „întoarcerii”, a convertirii. „Adu-ţi aminte, omule, că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (cf. Gen 3,19). Acesta nu este un anunț de moarte și stricăciune corporală. Convertirea omului este a se îndrepta spre pământ din care este format: întroarecerea spre pământ înseamnă să iei cunoștință că ești o ființă umană – ’adam, că nu ești altul decât pământ [’adamah] și că îți dă viață un suflu a lui Dumnezeu: „i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie” (v. 7). Tocmai fără el, nu este viață în noi. În momentul în care Dumnezeu și-ar retrage suflarea, omul s-ar întoarce de unde a venit, căci „fără Creator creatura dispare” (Gaudium et spes 36).
În a doua lectură [luată din Scrisoarea către Romani] (Rom 5,12-19), sfântul Paul vine învăluit de o lumină din cer. Pe când se apropia de Damasc (cf. Fap 9,3) vede că Cristos cel înviat este intervenția lui Dumnezeu în istoria mântuirii care smulge omul din abisul mizeriei și al morții în care era căzut; vede universalitatea păcatului ca un val năvalnic, care cuprinde și târăște tot omul. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi, prin păcat, moartea şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii” (v. 12). Apostolul afirmă și documentează că cele două puteri pline de dușmănie – păcatul și moartea – sunt distruse și învinse în rădăcină lor de către Cristos cel înviat. Isus a învins păcatul și moartea, dând în mod gratuit omenirii justificarea, adică îndreptățirea, neprihănirea sau plinătatea vieții inaugurate de înviere. Darurile lui Dumnezeu sunt mai mari decât păcatele noastre, căci „după cum păcatul a domnit prin moarte, la fel harul să domnească prin justificarea ce duce la viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 5,21). Vestea bună pe care Isus ne-o oferă este că harul cântărește mai mult decât moartea; se înrădăcinează, prin crucea şi învierea lui Cristos, în speranţa într-o victorie asupra morţii şi a păcatului.
În Evanghelia de astăzi (Mt 4,1-11), Isus – noul și ultimul Adam – este supus ispitei, dar va triumfa învingându-l pe Satana. Isus, solidar cu omul, îi sunt propuse modele de mesianism „adamic”, adică păcătos. Diavolul vrea să-l abată pe Cristos de la jertfă, propunându-i un drum mai ușor, al succesului şi puterii; îi sugerează parcurgea drumului mesianic conform așteptărilor populare ale lui Mesia: așteptarea poporului sau să urmeze cuvântul lui Dumnezeu? Aici este ispita…
Prima tentație. Diavolul îi sugerează lui Isus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se prefacă în pâini” (v 3). Deci... nu ar trebui să înduri foamea. Un fiu are dreptul să fie sătul la masă. Dacă înduri foame... mai eşti fiu preaiubit al Tatălui? Care este logica Celui Rău? Dacă Dumnezeu mă iubeşte, el trebuie să mă ajute să mă simt bine. Dacă nu, înseamnă că nu mă iubeşte: bunăstarea mea este criteriul de care mă folosesc pentru a vedea iubirea lui Dumnezeu. Răspunsul lui Isus: „Este scris: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu»” (v. 4). Este ceva mai profund decât „pâinile” iubirea Tatălui...
A doua ispită. Diavolul îi sugerează: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos” (v. 6). Sărind de pe templu poate fi un gest care să-i arate gloria puterii lui Dumnezeu. Dar nimic sau foarte puţin spune despre identitatea adevăratului Dumnezeu, care este iubire. Sărind de pe templu este un spectacol, nu o revelație. Care este logica Celui Rău? Dacă Tatăl va asculta rugăciunea mea aşa cum o vreau eu, asta înseamnă că mă iubeşte. Cine este aici, cel care trebuie să asculte: Tatăl ascultă de Fiul sau Fiul de Tatăl? Răspunsul: mai întâi trebuie să asculți de Tatăl, mai apoi să adresez cererile mele...
A treia ispită. Satana „l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: «Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora»” (vv. 8-9). Este calea puterii, înțeleasă ca voință de dominare. În această a treia propunere este de reţinut cuvântul gloria sau măreție. Împărățiile pământului nu aparţin deloc Satanei. Vrei să domini lumea? Este idolatrie. Diavolul este sincer: „dacă te închini mie!”. Care este logica Celui Rău? Fii autonom. Lasă-l în pace pe Tatăl. Dacă iubirea acestui Tată înseamnă să-ţi fie foame, să fii sărac şi luat în râs... mai bine supune-te mie. Oferă-ţi viaţa celui care-ţi oferă mai multă onoare, putere, prestigiu. Acela merită să fie „stăpânul” tău. Răspunsul lui Isus: Numai lui Dumnezeu trebuie să-i oferim viaţa, niciodată altuia şi nicidecum. Puterea Domnului este slujirea, iubirea nu pentru a avea sau a se afirma…
Respinge toate ispite. Repetă cu fermitate decizia de a rămâne fidel Tatălui. Nu acceptă un compromis cu păcatul, nici cu logica din lume. Şi mai presus de toate, el nu dialoghează cu Satana, așa cum Eva a discutat în paradisul pământesc. Știe foarte bine că cu Satana nu poți vorbi. Se refugieze în Cuvântul lui Dumnezeu.
În acest timp al Postului Mare este bine să privim spre Isus și spre modul său de a răspunde ispitelor, căci apar foarte frecvent – dacă nu chiar zilnic – în viaţa noastră.
Să ne ajute Domnul să răspundem tentațiilor cu credință!
bibliografia [anul
A]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1998; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle
letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Doglio C. (https://www.qumran2.net);
Dumea C. (www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro); Garcìa
J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Manicardi L. (https://www.monasterodibose.it); Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali
e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano
C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Predici și omilii (https://www.elledici.org);
Ravasi G., Celebrarea și trăirea
Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu