„Din cauza înmulţirii fărădelegii,
dragostea multora se va răci” (Mt 24,12).
Iubiţi fraţi şi surori,
Încă o dată ne vine în
întâmpinare Paştele Domnului! Pentru a ne pregăti pentru el Providenţa lui
Dumnezeu ne oferă în fiecare an Postul Mare, „semn sacramental al convertirii
noastre”[1],
care anunţă şi realizează posibilitatea de a ne întoarce la Domnul cu toată
inima şi cu toată viaţa.
Şi anul acesta, cu mesajul
acesta, doresc să ajut toată Biserica să trăiască în acest timp de har cu
bucurie şi adevăr; şi fac asta inspirându-mă dintr-o expresie a lui Isus din
Evanghelia lui Matei: „Din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se
va răci” (24,12).
Această frază se află în
discursul care se referă la sfârşitul timpurilor şi care este situat la
Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, chiar acolo unde va începe pătimirea
Domnului. Răspunzând la o întrebare a discipolilor, Isus anunţă o mare
suferinţă şi descrie situaţia în care s-ar putea afla comunitatea
credincioşilor: în faţa evenimentelor dureroase, unii profeţi falşi îi vor
înşela pe mulţi, aşa încât vor ameninţa să stingă în inimi caritatea care este centrul
întregii Evanghelii.
Profeţii falşi
Să ascultăm acest text şi să ne
întrebăm: ce forme asumă profeţii falşi?
Ei sunt ca „vrăjitorii de şerpi”,
adică profită de emoţiile umane pentru a face sclave persoanele şi a le duce
acolo unde vor ei. Câţi fii ai lui Dumnezeu sunt amăgiţi de linguşirile
plăcerii de câteva clipe, care este confundată cu fericirea! Câţi bărbaţi şi
femei trăiesc parcă vrăjiţi de iluzia banului, care îi face în realitate sclavi
ai profitului sau ai intereselor meschine! Câţi trăiesc crezând că sunt
suficienţi lor înşişi şi cad pradă singurătăţii!
Alţi profeţi falşi sunt acei
„şarlatani” care oferă soluţii simple şi imediate suferinţelor, remedii care se
dovedesc însă complet ineficiente: câtor tineri le este oferit remediul fals al
drogurilor, al relaţiilor „foloseşte şi aruncă”, al câştigurilor uşoare dar
necinstite! De asemenea, câţi sunt încurcaţi într-o viaţă complet virtuală, în
care raporturile par mai simplu şi rapide pentru a se dovedi după aceea în mod
dramatic lipsite de sens! Aceşti escroci, care oferă lucruri fără valoare, iau
în schimb ceea ce este mai preţios cum este demnitatea, libertatea şi
capacitatea de a iubi. Este înşelăciunea vanităţii, care ne determină să facem
figura păunilor… pentru a cădea după aceea în ridicol; şi din ridicol nu ne mai
întoarcem. Nu este uimitor: din totdeauna diavolul, care este „mincinos şi tată
al minciunii” (In
8,44), prezintă răul ca bine şi falsul ca adevărat, pentru a încurca inima
omului. De aceea, fiecare dintre noi este chemat să discearnă în inima sa şi să
examineze dacă este ameninţat de minciunile acestor profeţi falşi. Trebuie să
învăţăm să nu ne oprim la nivelul imediat, superficial, ci să recunoaştem ceea
ce lasă înlăuntrul nostru o amprentă bună şi mai durabilă, pentru că vine de la
Dumnezeu şi este valabil cu adevărat pentru binele nostru.
O inimă rece
Dante Alighieri, în descrierea
iadului, îl imaginează pe diavol aşezat pe un tron de gheaţă[2];
el locuieşte în gerul iubirii sufocate. Aşadar să ne întrebăm: cum se răceşte
caritatea în noi? Care sunt semnalele care ne arată că în noi iubirea riscă să
se stingă?
Ceea ce stinge caritatea este
înainte de toate aviditatea de bani, „rădăcina tuturor relelor” (1Tim 6,10); după ea urmează
refuzarea lui Dumnezeu şi prin urmare de a găsi mângâiere în el, preferând
dezolarea noastră faţă de întărirea cuvântului său şi a sacramentelor[3].
Toate acestea se transformă în violenţă care se îndreaptă împotriva celor care
sunt consideraţi o ameninţare pentru „certitudinile” noastre: copilul încă
nenăscut, bătrânul bolnav, oaspetele în trecere, străinul, dar şi aproapele care
nu corespunde aşteptărilor noastre.
Şi creaţia este martor tăcut al
acestei răciri a carităţii: pământul este otrăvit de gunoaie aruncate prin
neglijenţă şi interes; mările, şi ele poluate, trebuie să acopere, din păcate,
resturile atâtor naufragii ale migraţiilor forţate; cerurile – care în planul
lui Dumnezeu cântă gloria sa – sunt brăzdate de maşini care fac să plouă
instrumente de moarte.
Iubirea se răceşte şi în
comunităţile noastre: în exortaţia apostolică Evangelii gaudium am încercat să descriu semnele
cele mai evidente ale acestei lipse de iubire. Ele sunt: indolenţa egoistă,
pesimismul steril, tentaţia de a se izola şi de a se angaja în războaie
fratricide, mentalitatea mondenă care induce să se ocupe numai de ceea ce este
aparent, reducând în acest mod ardoarea misionară[4].
Ce este de făcut?
Dacă vedem în interiorul nostru
şi în jurul nostru semnalele tocmai descrise, iată că Biserica, mama şi
învăţătoarea noastră, împreună cu medicamentul, uneori amar, al adevărului, ne
oferă în acest timp al Postului Mare remediul dulce al rugăciunii, al pomenii
şi al postului.
Dedicând mai mult timp rugăciunii, permitem inimii
noastre să descopere minciunile secrete cu care ne înşelăm pe noi înşine[5],
pentru a căuta în sfârşit mângâierea în Dumnezeu. El este Tatăl nostru şi vrea
pentru noi viaţa.
Exercitarea pomenii ne eliberează de
aviditate şi ne ajută să descoperim că celălalt este fratele meu: ceea ce am nu
este niciodată numai al meu. Cât aş vrea ca pomana să se transforme pentru toţi
într-un adevărat stil de viaţă! Cât aş vrea ca, fiind creştini, să urmăm exemplul
apostolilor şi să vedem în posibilitatea de a împărtăşii cu alţii bunurile
noastre o mărturie concretă a comuniunii pe care o trăim în Biserică. În
această privinţă îmi însuşesc îndemnul sfântului Paul, când îi invita pe
corinteni la colecta pentru comunitatea din Ierusalim: „lucrarea aceasta vă
este de folos vouă” (2Cor
8,10). Acest lucru este valabil în mod special în Postul Mare, în timpul căruia
multe organisme adună colecte în favoarea Bisericilor şi populaţiilor aflate în
dificultate. Dar cât aş vrea ca şi în raporturile noastre zilnice, în faţa
oricărui frate care ne cere un ajutor, noi să ne gândim că acolo este un apel
al Providenţei divine: fiecare pomană este o ocazie pentru a lua parte la
Providenţa lui Dumnezeu faţă de fiii săi; şi dacă el se foloseşte astăzi de
mine pentru a ajuta un frate, cum nu va avea grijă mâine şi de necesităţile
mele, el care nu se lasă învins în generozitate?[6].
În sfârşit, postul îi ia violenţei
noastre forţa, ne dezarmează şi constituie o ocazie importantă de creştere. Pe
de o parte, ne permite să experimentăm ceea ce simt aceia cărora le lipseşte
chiar şi strictul necesar şi cunosc muşcăturile zilnice ale foamei; pe de altă
parte, exprimă condiţia spiritului nostru, înfometate de bunătate şi însetat de
viaţa lui Dumnezeu. Postul ne trezeşte, ne face mai atenţi faţă de Dumnezeu şi
faţă de aproapele, trezeşte voinţa de a asculta de Dumnezeu care, singur,
satură foamea noastră.
Aş vrea ca glasul meu să ajungă
dincolo de graniţele Bisericii catolice, pentru a ajunge la voi toţi, bărbaţi
şi femei de bunăvoinţă, deschişi la ascultarea lui Dumnezeu. Dacă precum noi
sunteţi chinuiţi de răspândirea fărădelegii în lume, dacă vă preocupă gerul
care paralizează inimile şi acţiunile, dacă vedeţi că dispare simţul de
umanitate comună, uniţi-vă cu noi pentru a-l invoca împreună pe Dumnezeu,
pentru a posti împreună şi împreună cu noi pentru a dărui ceea ce puteţi ca
să-i ajutaţi pe fraţi!
Focul Paștelui
Îi invit mai ales pe membrii
Bisericii să întreprindă cu zel drumul Postului Mare, sprijiniţi de pomană, de
post şi de rugăciune. Dacă uneori caritatea pare să se stingă în atâtea inimi,
ea nu este stinsă în inima lui Dumnezeu! El ne dăruieşte mereu noi ocazii
pentru ca să putem reîncepe să iubim.
O ocazie propice va fi şi în
acest an iniţiativa „24 de ore pentru Domnul”, care invită să celebrăm
sacramentul Reconcilierii într-un context de adoraţie euharistică. În 2018 ea
se va desfăşura vineri 9 şi sâmbătă 10 martie, inspirându-se din cuvintele
Psalmului 130,4: „La tine este iertarea”. În fiecare dieceză, cel puţin o
biserică va rămâne deschisă timp de 24 de ore consecutive, oferind
posibilitatea rugăciunii de adoraţie şi a Spovezii sacramentale.
În noaptea de Paşte vom retrăi
ritul sugestiv al aprinderii lumânării pascale: luată din „focul nou”, lumina
încet-încet va alunga întunericul şi va umple de strălucire adunarea liturgică.
„Lumina lui Cristos care învie glorios să risipească întunericul inimii şi al
spiritului”[7],
pentru ca toţi să putem retrăi experienţa discipolilor din Emaus: ascultând
cuvântul Domnului şi hrănindu-ne cu Pâinea euharistică va permite inimii
noastre să ardă din nou de credinţă, speranţă şi caritate.
Vă binecuvântez din inimă şi mă
rog pentru voi. Nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Din Vatican,
1 noiembrie 2017, Solemnitatea
Tuturor Sfinţilor.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[3] „Este curios, dar de atâtea ori ne este frică de
mângâiere, de a fi mângâiaţi. Mai mult, ne simţim mai siguri în tristeţe şi în
dezolare. Ştiţi de ce? Pentru că în tristeţe ne simţim aproape protagonişti. În
schimb în mângâiere Duhul Sfânt este protagonistul!” (Angelus, 7 decembrie 2014).
(sursă: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201802022).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu