Isus, crucea și mulțimea, de Marc Chagall.
Suferință și slujire
pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (20 octombrie 2024)
Lecturi biblice: Isaia 53,10-11; Evrei 4,14-16; Evanghelia Marcu 10,35-45 [forma prescurtată: Mc 10,42-45]; lecturi biblice
Omilie
Tema suferinței lui Mesia străbate întreaga liturgie a cuvântului din duminica de astăzi. Primul lectura este al patrulea cântec al „Slujitorului lui Dumnezeu”, în care suferința personală este interpretată în lumina ispășirii: „Domnului i-a plăcut să-l zdrobească prin suferinţă; când sufletul şi-l va pune ca jertfă pentru vinovăţie, va vedea o descendenţă […] şi dorinţa Domnului, prin mâna lui, va avea succes” (Is 53,10). Evanghelia după Marcu relatează cererea celor doi fii ai lui Zebedeu ce doresc primele locuri în „împărăția Domnului”: „puteţi să beţi potirul pe care-l beau eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care eu sunt botezat?” (Mc 10,38). În textul evanghelic, sub simbolurile potirului și al botezului, se prevestește patimile lui Isus, căruia apostolii, fiecare în felul său, sunt chemați să ia parte. A doua lectură preia tema suferinței Domnului în termeni de solidaritate și împărtășire a durerii lumii. Având „un mare preot”, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, care poate suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre care a fost încercat în toate asemenea nouă, „să ne apropiem cu toată încrederea de tronul harului, ca să primim îndurare […] la timpul potrivit!” (Evr 4,16). Suferința Domnului străbate cerurile și ne dă harul mântuirii!
În lectura întâia (Is 53,10-11) este al patrulea cântec despre „Slujitorul Domnului” care suferă cumplit din cauza vinei mulțimii. Trecând prin suferință și asumând vina celui nedrept, cel drept, este figura lui Mesia care va veni pentru a obține iertare de la Dumnezeu: „slujitorul meu cel drept îi va îndreptăţi pe mulţi şi va lua asupra sa păcatele lor” (v. 11). Jertfa lui îl va face inițiatorul noului popor al lui Dumnezeu. „Slujitorul Domnului” este imaginea biblică pe care ne-a dat-o tradiția profetică. În trista experiență a exilului, Israelul a cunoscut umilințele, abuzurile, bătăile chinuitoare, dar în loc să se răzvrătească împotriva celor care i-au provocat torturile a încercat să le înțeleagă sensul, să caute justificarea. Nu era necesar să-l învinovățim pe Dumnezeu sau pe dușmani, dar poporul a înțeles cu propriile nelegiuiri și abateri să accepte proba în spiritul ispășirii: este răscumpărarea unor greșeli prin suferință. Este o privire nouă, neașteptată a unor căi către mântuire. Suferința părea a fi o pedeapsă, dar putea fi și un instrument de purificare, o modalitate de a redescoperi prietenia pierdută. Slujitorul este omul durerilor, dar, cu toate acestea, el este omul acceptat, plăcut lui Dumnezeu: „dorinţa Domnului, prin mâna lui, va avea succes” (v. 10). Va fi desfigurat, disprețuit, ca săracii prizonieri evrei din Babilon, dar suferința lui este cunoscută lui Dumnezeu. Prin această experiență dureroasă, Domnul nu își propune să-l umilească sau să-l chinuie, ci să-l conducă la cea mai înaltă realizare a lui însuși – este desăvârșirea – și să obțină, prin exemplul său, o nouă generație – o descendență nouă – de credincioși. Robia va înceta; Israelul va vedea lumina și comunitatea ce iese din această „școală” va fi acceptată de Dumnezeu pentru că este formată din oameni „drepți”: e grupul de credincioși „temători de Dumnezeu”. Este expresiea iubirii cu adevărat depline.
În a doua lectură (Evr 4,14-16), autorul Scrisorii către Evrei ni-l prezintă pe Isus, cel care este adevăratul „mare preot”, pentru că nu numai că este Fiul lui Dumnezeu, ci ne-a împărtășit existența umană slabă, plină de dovezi sau confirmări. De aceea nu este departe de noi, e solidar cu noi și ne face posibil accesul la „tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit!” (v. 16). Isus a devenit cu adevărat unul dintre noi, ca noi. Referirile la umanitatea lui Cristos sunt concrete: încarnarea nu a fost o „prefață”; în Isus, Dumnezeu s-a întrupat. Autorul amintește că Domnul a împărtășit carnea și sângele oamenilor (cf. Evr 2.14) și prin aceasta a suferit și a învățat ascultarea (cf. Evr 2,18). Și-a asumat slăbiciunile, adică făcându-se solidar cu noi. Adevărata „domnie” a Bisericii se bazează pe această solidaritate cu cei săraci, umili. Se subliniază că a fost tentat ca și noi, că a experimentat cât „costă” să-l ascultăm de Dumnezeu. De aceea ne ajută. Compasiunea pe care o simte Isus pentru infirmitatea și slăbiciunea omului nu este doar teoretică, ci se naște din ceea ce a trăit el însuși pe care le cunoaște personal și nu din auzite. De aceea este o înțelege și încearcă să o aline. Faptul simplu că el a îndurat-o este deja un remediu pentru cei care suferă. Prin el durerea va avea o explicație.
În Evanghelie după Marcu (Mc 10,35-45), Isus este prezentat ca cel care nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji și a-și da viața ca răscumpărare a celor mulți. Pentru a treia oară Domnul anunță patima, moartea și învierea sa. Setea de putere și privilegii sunt însă și mai puternice decât învățătura lui Isus, din partea lui Ioan și a lui Iacob, fii lui Zebedeu, dar și a celorlalți zece. Cristos indică adevăratul obiectiv pe care trebuie să-l urmărească: să devină slujitori oferindu-se pe sine ca model. Îi cunoaștem pe Ioan și Iacob pentru că i-am întâlnit pe malul lacului Genezaret, când reparau năvoadele în barcă împreună cu tatăl lor, Zebedeu (cf. Mc 1,19). Sunt oameni generoși, dar impulsivi și plini de zel. În relatarea lui Marcu, cei doi fii ai lui Zebedeu îi pun o întrebare lui Isus: „Învăţătorule, vrem să faci pentru noi ceea ce îţi cerem. […] Fă-ne să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta în gloria ta!” (v. 35.37). Este un dialog în care Domnul dă un răspuns destinat să propună criteriile de stăpânire și conducere. Ei fac o cerere care arată cât de puțin au învățat. Isus a anunțat suferința și moartea pentru a treia oară: „Iată, urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor; îl vor condamna la moarte şi-l vor da pe mâna păgânilor. Aceştia îşi vor bate joc de el, îl vor scuipa, îl vor biciui şi-l vor ucide, dar după trei zile va învia” (Mc 10,33-34). Ei, Ioan și Iacob, își imaginează o scenă triumfătoare în care vor fi așezați în poziții de onoare și putere la dreapta și la stânga lui Isus. Pur și simplu nu l-au înțeles pe Domnul sau au refuzat să audă vestea teribilă. Poate că Iacob și Ioan s-au gândit la ceva de genul că Isus ar fi în glorie, așa cum era cu Moise și Ilie la schimbarea la față...
Cei doi discipoli au o convingere despre mesianism, așteptată de mult timp: e instaurarea unui regat pe ruinele dominației străine. Concepția evanghelică despre autoritate este [total opusă celei actuale] nu putere (exousia în greacă) ci de slujire (diaconia). Orientarea este teologică, nu diplomatică: nu indică exercitarea puterii, ci renunțare la ea. Servitorul nu dă ordine în casă, ci le primește; nu-i pune pe alții sub control, ci își pune darurile și slujirile în folosul tuturor. Aici Domnul repetă că „a fi mare” înseamnă a fi slujitor: „cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor! (v. 43-44). Sclavii se aflau la baza scării sociale. Nu exista nici o onoare sau recompensă în „a lucra” pentru alții ca sclav. Isus „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (v. 45). Această expresie a fost adesea citită în comparație cu „Slujitorul Domnului”, din prima lectură, și folosită căci moartea lui Isus este ispășire sau jertfă pentru păcatele lumii. Domnul a luat asupra sa forma unui sclav, a fost ascultător până la moartea pe cruce, oferind astfel răscumpărarea care ne eliberează pe noi. Să avem curajul să-i încredințăm Domnului toate… și să slujim!
Bibliografia [anul B]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996; Bianchi E., http://www.monasterodibose.it; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Brèthes Ch., Liturgia della festa. Anno B. Introduzioni, monizioni, proposte: un sussidio a foglietti separabili per preparare la messa, Messaggero Padova 1984; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/; https://dehonianiandria.it/lectio/; don Bosco, https://www.donbosco.it/; Follo F., http://francescofolloit.blogspot.com; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Grilli M., https://diocesitivoliepalestrina.it/; Lefebvre S., https://francoisassise.wordpress.com/; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Piccolo G., http://www.clerus.va/content/clerus/it/omelie; Mela R., http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Ronchi E., http://avvenire.it; Rosini F., don Fabio Rosini - Pagina Archivio - Cerco il Tuo volto; L'Osservatore Romano; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu