Să-l avem pe Duhul Sfânt ca să vedem bine
pr. Isidor Chinez (7 iunie 2024)
Lecturi biblice: Geneză 3,9-15; 2Corinteni 4,13-18; 5,1; Evanghelia Marcu 3,20-35; lecturi biblice
Omilie
Liturgia Cuvântului de astăzi se deschide cu cartea Genezei descriind consecințele păcatului originar în termenii unei dezordini care tulbură toate relaţiile faţă de om şi faţă de Dumnezeu: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen 3,15). Promisiunea făcută omului din Geneză, primită de Maria, împlinită de Isus, străbate toată istoria și este prezentă în fiecare botezat, ca o mărturie vie a iubirii. „De aceea noi nu ne descurajăm” (2Cor 4,16), dar sperăm în Dumnezeu, „căci la Domnul este îndurare și belșug de mântuire! El ne va mântui [...] de toate fărădelegile” (Ps 129,7-8) [psalmul responsorial]. Evanghelia după Marcu pleacă de la aceeași dezordine relațională, care îl prinde pe Isus în hățișul neînțelegerilor, dar se termină cu o imagine în care umanitatea își găsește unitatea în Dumnezeu: „Iată mama mea şi fraţii mei! Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă” (Mc 3,34-35). Reflecția teologică a apostolului Paul vede în mărturia învierii acea forță care izvorăște din credință, ce unește pe toți oamenii într-un imn de laudă spre gloria lui Dumnezeu: „toate sunt pentru voi, pentru ca, înmulţindu-se harul, să sporească aducerea de mulţumire prin cât mai mulţi spre gloria lui Dumnezeu” (2Cor 4,15).
Liturgia din această duminică, propunându-ne ca primă lectură textul din Geneză (Gen 3,9-15) în care este condamnat șarpele ispititor, sugerează să reflectăm asupra impactului dintre bine și rău ce străbate toată istoria umanității. Cuvintele de condamnare rostite de Dumnezeu față de ispititor – este diavolul – presupune o promisiune: răul nu va birui niciodată asupra binelui și femeia care, potrivit relatării, a fost prima care a cedat lingușirii ispititorului, va fi și prima în lupta împotriva lui. Prezintă prima făgăduință a mântuirii. În cuvintele lui Dumnezeu către șarpe găsim un anunț care a fost definit prima veste bună, prima evanghelie: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi [shuf, în ebraică] capul şi tu îi vei pândi [shuf] călcâiul” (v. 15). În sens larg este o dușmănie veșnică între om, ce descinde din femeie, și realitatea răului, opoziției față de Dumnezeu, personificată de șarpe, simbolul diavolului. Această dușmănie se concretizează într-o luptă. Verbul shuf, a pândi, folosit pentru a descrie atât acțiunea împotriva șarpelui cât și a șarpelui însuși, nu poate fi tradus prin „zdrobire”. Verbul trebuie tradus în același mod în cele două repetări. Este vorbă despre acea „strânsoare” în jurul capului șarpelui care îl imobilizează și îl împiedică să facă rău, dar îi lasă coada liberă pentru a putea „strânge” călcâiul celui care îl blochează. Este o metaforă și putem interpreta că diavolul nu este ucis, ci făcut inofensiv. Trebuie totuși să fim atenți, pentru că el continuă să se bucure de o anumită libertate de acțiune. Șarpele va căuta întotdeauna să uneltească, să întindă curse asupra urmașului femeii, deoarece între cei doi va exista o dușmănie veșnică. Șarpele va ataca „femeia”, simbolul umanității, dar aceasta va călca în picioare, chiar dacă ea însăși rămâne rănită în călcâi. Răul nu este destinat să dispară; îl va însoți pe tot parcursul existenței sale pământești. În lupta dintre bine și rău se voi implică toți oamenii, dar până la urmă nimeni nu știe până când. Însă va învinge binele! Protoevanghelia anunță o mântuire care își are originea în Dumnezeu: „voi pune dușmănie”… Omul are nevoie de mântuire care poate fi dată de „Cineva” decât un descendent al femeii, adică aparține „stirpei” umane: să fie om.
A doua lectură (2Cor 4,13-18; 5,1) a fost scrisă într-o perioadă în care relațiile dintre Paul și corinteni erau destul de tensionate. În comunitate au apărut „băgăreți” care au provocat tensiuni și discordii, au răspândit păreri greșite contrare evangheliei și au încercat în toate modurile să pună într-o lumină proastă persoana și lucrarea apostolului. Paul evidențiază biruința asupra puterilor răului. Aici afirmă cu tărie că predicarea evangheliei se naște din credința în Isus, mort și înviat. Arma împotriva păcatului este harul lui Dumnezeu și credința fermă în Domnul. Apoi, lărgește privirea spre viitorul gloriei care îl așteaptă pe el și pe toți cei care păstrează credința, invitându-ne să nu ne descurajăm de dificultăți ci să ne concentrăm atenția asupra realităților invizibile, eterne: „având acelaşi duh al credinţei, […] ştiind că cel care l-a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi împreună cu Isus şi ne va aşeza lângă el împreună cu voi” (v. 4,13.14). Apostolul privește starea omului: pe măsură ce îmbătrânește aptitudinile sale se degradează; dar omul în interiorul său se întărește: „suferinţa noastră scurtă şi uşoară ne aduce un belşug nemărginit al gloriei veşnice” (v. 4,17). Privirea sa nu se oprește asupra nenorocirilor prezente, ci este îndreptată spre viitor, spre scopul final care îl așteaptă: „știm că dacă locuinţa pământească, cortul nostru, se desface, avem o locuinţă de la Dumnezeu, o locuinţă nefăcută de mână de om, veşnică, în ceruri” (v. 5,1). Este „viața” pe care sperăm să o primim de la Domnul.
Întrebarea „cine este Isus” este răspândită în toată Evanghelia după Marcu. Vestea tânărului rabin se răspândește cu ușurință. Mulți merg la el pentru a fi eliberați de puterea Celui Rău. Evanghelia (Mc 3,20-35) ne arată două tipuri de neînţelegere pe care Isus a trebuit să le înfrunte: aceea a rudelor și a cărturarilor. Marcu indică relațiile nu în totalitate pașnice dintre Isus și familia sa. În textul acesta sunt raportate două răspunsuri incorecte: acela al rudelor, cărora le este teamă că a înnebunit și acela al cărturarilor care, pentru a-l discredita, îl acuză că este aliat cu Beelzebul.
Fragmentul nostru introduce imediat pe rudele Domnului – „ai săi” – care s-au dus să-l ia, judecându-l de nebun: „Isus a venit în casă, şi mulţimea s-a adunat din nou, încât nu mai puteau nici să mănânce pâine. Când au auzit ai săi, au venit să-l ia, căci spuneau că şi-a ieşit din fire” (v. 20-21). Familia sa, temându-se de consecințele cu care se va confrunta Isus, mergând împotriva autorității Sinedriului, se grăbesc să-l ia acasă făcându-l să treacă drept nebun: „au venit mama şi fraţii lui şi, stând afară, au trimis la el ca să-l cheme” (v. 31). Răspunzând, Domnul le-a zis: „«Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?» Şi, rotindu-şi privirea peste cei aşezaţi în jurul lui, a spus: «Iată mama mea şi fraţii mei! Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă»” (v. 33-35). Isus își lasă familia pentru a forma una nouă – Biserica – care va trebui să continue misiunea sa – aceea de a purta oamenii în „împărăția lui Dumnezeu”. Creștinii sunt frații și surorile lui Isus, noua familie, „locul” în care Domnul continuă să se facă prezent printre oameni. Primind cuvântul lui Isus ne face fraţi între noi, ne face familia lui Cristos.
Altă discuția este despre „Beelzebul” și blasfemia împotriva Duhului Sfânt. Cărturari vin cu o acuză precisă şi teribilă: „Îl are pe Beelzebul! Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli” (v. 22), căci spuneau ei: „are un duh necurat!” (v. 30). Domnul vindeca mulţi bolnavi, dar cărturarii voiau să facă să se creadă că face aceasta nu cu Duhul lui Dumnezeu – aşa cum făcea Isus –, ci cu duhul rău, cu puterea diavolului. Blasfemia este păcatul împotriva Duhului Sfânt, unicul păcat de neiertat, pentru că porneşte de la închiderea inimii la milostivirea lui Dumnezeu care acţionează în Isus.
Să-i cerem
Domnului să ni-l dea pe Duhului Sfânt ca să vedem bine!
Bibliografia [anul B]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996; Bianchi E., http://www.monasterodibose.it; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Brèthes Ch., Liturgia della festa. Anno B. Introduzioni, monizioni, proposte: un sussidio a foglietti separabili per preparare la messa, Messaggero Padova 1984; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/; https://dehonianiandria.it/lectio/; don Bosco, https://www.donbosco.it/; Follo F., http://francescofolloit.blogspot.com; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Grilli M., https://diocesitivoliepalestrina.it/; Lefebvre S., https://francoisassise.wordpress.com/; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Piccolo G., http://www.clerus.va/content/clerus/it/omelie; Mela R., http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Ronchi E., http://avvenire.it; Rosini F., don Fabio Rosini - Pagina Archivio - Cerco il Tuo volto; L'Osservatore Romano; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu