Domnul care se dăruiește
pr. Isidor Chinez (3 martie 2024)
Lecturi biblice: Exod 20,1-17; [forma prescurtată – Exod 20,1-3.7-8.12-17; 1Corinteni 1,22-25; Evanghelia Ioan 2,13-25; lecturi biblice
Omilie
Liturgia de astăzi este dedicată „templului”, locul prezenței lui Dumnezeu în mijlocul evreilor. Sunt „drepturile lui Dumnezeu” exprimate în Decalog, apoi preluate de Isus în mustrarea aspră adresată vânzătorilor din templu. Problema sfințeniei templului este depășită de învierea lui Isus după moartea sa pe cruce: din acel moment templul nu mai este o clădire de pietre, așezate într-un anumit loc de pe pământ, ci „trupul Domnului”, adică adunarea creștină care se roagă și îl laudă pe Dumnezeu, oriunde s-ar afla. Prima lectură ne cere să fim fideli Domnului în spiritul legii: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine!” (Ex 20,2-3). După învierea lui Isus, sfântul Paul explică, în a doua lectură, nebunia crucii mai valoroasă decât înțelepciunea oamenilor. Crucea, simbolul morții și al distrugerii, este chiar mijlocul prin care viața a irupt în lume. Paul ne invită să privim crucea ca pe un izvor de înțelepciune și putere mântuitoare: „noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, […] puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,23.24). Nașterea „noului templu” apare de nedespărțit de înțelepciunea crucii ca inima credinței creştine, spune apostolul. În Evanghelia după Ioan, scena templului afirmă autoritatea lui Isus la începutul slujirii sale, bazată pe identitatea sa ca Fiu al lui Dumnezeu. Cristos se prezintă ca adevăratul templu al prezenței lui Dumnezeu în lume: este Domnul care se dăruiește!
În lectura întâia (Ex 20,1-3.7-8.12-17 – forma prescurtată) este textul pe care noi îl cunoaștem drept „cele zece porunci”, „zece cuvinte”, ce exprimă grija pe care Dumnezeu o are față de popor arătându-le calea spre o viață dreaptă și pașnică. Decalogul nu este un jug dur și greu, nu este o listă de porunci nemotivate, ci „zece cuvinte” ale unui tată căruia îi pasă de viața fiilor săi. Fiecare relație crește în libertate și se exprimă în alegeri concrete. Alianța de pe Sinai este oferta unei relații stabile, esențiale și profunde, caracterizată prin reciprocitate și apartenență: „Eu sunt Dumnezeul tău” și „tu ești poporul meu”. Nu poți intra într-un raport de acest fel dacă nu ești un om liber, adică faci alegeri responsabile. Relația cu Dumnezeu este respectată prin legile sale. O etică condusă numai de frică sau de simţul datoriei nu se discută. Decalogul decurge dintr-o alianță, adică un instrument de educare a libertății pentru a rămâne în raport cu Dumnezeu și de a nu se reîntoarce la logica Egiptului: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei!” (v. 2). Este auto-prezentarea lui Dumnezeu în care pretinde o relație între un „eu” și un „tu”. Este însăși identitatea lui Dumnezeu [Yahweh – „Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14)] și acțiunea de eliberator ce stă la originea nașterii poporului: „făcându-i să iasă” [este plecarea în număr mare: e exodul] – înseamnă „a te naște”. Pe scurt: acestea cuvintele rostite nu de către un conducător despotic sau faraon, ci de un Dumnezeu care se lasă „învecinat” sau abordat, care își dezvaluie adevăratul nume – „Eu sunt cel ce sunt” – și actionează neobosit pentru ca viața poporului să fie autentică, reală.
În lectura a doua (1Cor 1,22-25), corintenii erau fascinați de „înțelepciune” [sofia, în greacă] – este darul grecesc oferit nouă –, dar sfântul Paul îi cheamă înapoi în inima credinței creștine căci crucea lui Isus este considerată de oameni ca o nebunie și slăbiciune, încât pentru credincioși Isus cel răstignit își manifestă înțelepciunea ce ne face cunoscută iubirea și puterea lui Dumnezeu care îi mântuiește pe toți oamenii: „în timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (v. 22-24). Evreii erau obișnuiți să creadă într-un Dumnezeu care, înainte de a cere consimțământul, i-a uimit prin minunile sale. Grecii rămân convinși doar atunci când se confruntă cu raționamente. Drumul mântuirii sau acțiunea lui Dumnezeu urmează calea opusă: nu prin semne de putere, ci de neputință, care trece prin nebunia crucii și nu prin căile înțelepciunii. Cine reușește să accepte mesajul, adică să creadă că prin astfel de atestări la neputință, apăre semnul mântuirii: este recunoașterea înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu ce se realizează cu mijloace umane imposibile, adică crucea este calea prin care Isus a atestat-o până la extrem prin dăruirea lui față de voința Tatălui și prin iubirea pentru oameni. Apare un semn de slăbiciune, o cedare, dar în realitate este un semn de biruință. Dușmanii păreau a fi învingătorii, însă în realitate ei erau învinși: „cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1Cor 1,18).
Evanghelia de astăzi (In 2,13-25) vorbește despre templul din Ierusalim: este cea mai mare fascinație; este centrul vieții religioase evreiești. Era înconjurat de un simț de credință: Dumnezeu locuiește acolo și că nicio forță dușmană nu-l putea doborî. Isus, după ce Ioan Botezătorul a mărturisit că nu este Cristos (cf. In 1,20) și „semnul” sau minunea din Cana Galileii (cf. In 2,1-11), își deschide misiunea în inima iudaismului, la Ierusalim, în locul sacru prin excelență, templu. Evanghelia după Ioan, spre deosebire de sinoptici (Mt 21.12-13; Mc 11.15-17; Lc 19.45-46), prezintă alungarea vânzătorilor din templu la începutul misiunii sale. Este înfățișarea Domnului ca profet, ce face simbolic acest gest: „A găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând acolo. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: «Luaţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie!»” (v. 14-16). Templul din Ierusalim își urmase cursul său pentru „economia” pe care el o exprimase, dar degenerase într-o „piață”: eșuaseră de la scopul lor, deoarece nu și-au îndeplinit intenția pentru care au fost voite și realizate. Instituțiile iudaice erau pe sfârșite; odată cu Isus se încheia timpul, ajunsese la asfințit. Domnul însuși este locul prezenței lui Dumnezeu în lume. Isus le-a răspuns iudeilor: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!” (v. 19). Apostolii vor înțelege acest lucru abia după înviere. Cu gestul său profetic, Domnul vrea să ne explice ce este adevăratul cult înaintea lui Dumnezeu și că templul trebuie pus în relația corectă cu divinul. Nu este un rechizitoriu împotriva instituției templiere, având în vedere că Domnul însuși a intrat de mai multe ori în templu pentru a se ruga și a învăța, iar discipolii săi l-au frecventat până la distrugerea lui (în anul 70 d.C.). Isus este „mistuit” sau „consumat” de iubirea pentru „casa Domnului”, așa cum spune evanghelia citând psalmul: „zelul pentru casa ta mă mistuie” [„căci râvna casei tale mă mistuie” (Ps 69,10)]. Dar gestul lui Isus spune ceva mai mult. Aceasta este o adevărată profeție despre moartea Domnului: cineva va distruge acel templu – este „templul trupului său” (v. 21). Verbul „a consuma” „nu mai este o simplă referire la intensitatea arzătoare a zelului; în interpretarea lui Ioan, psalmul înseamnă că zelul pentru templu îl va distruge pe Isus și îl va da la moartea” (Brown R.). „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” [în prima lectură]. Acest „al tău”, își pierde sensul de proprietate sau apartenență și capătă semnificația de „Domnul care ți se dăruiește ție!”
Bibliografia [anul B]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996; Bianchi E., http://www.monasterodibose.it; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Brèthes Ch., Liturgia della festa. Anno B. Introduzioni, monizioni, proposte: un sussidio a foglietti separabili per preparare la messa, Messaggero Padova 1984; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/; https://dehonianiandria.it/lectio/; don Bosco, https://www.donbosco.it/; Follo F., http://francescofolloit.blogspot.com; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Lefebvre S., https://francoisassise.wordpress.com/; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Piccolo G., http://www.clerus.va/content/clerus/it/omelie; Mela R., http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Ronchi E., http://avvenire.it; Rosini F., don Fabio Rosini - Pagina Archivio - Cerco il Tuo volto; L'Osservatore Romano; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu