„Fiu al ascultării” – suntem noi toți
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (26 decembrie 2021)
Lecturi biblice: 1Samuel 1,20-22.24-28; 1Ioan 3,1-2.21-24; Evanghelia Luca 2,41-52; lecturi biblice
Omilie
Sărbătoarea de astăzi ne oferă ocazia să reflectăm asupra familiei creștine. Textele biblice din această duminică sunt centrate pe familie ca loc de realizare a proiectelor lui Dumnezeu. Totul este darul Domnului. Suntem un dar unii pentru alții… Prima lectură prezintă pe Ana, femeia sterilă, care a primit darul de a da viață un fiu: Samuel. Acum îl oferă lui Dumnezeu purtându-l la sanctuar. Este unul dintre cei mai mari profeți [ne-scriitori]. Evanghelia conține câteva expresii ce amintesc de viața Mariei, ascunsă, de Iosif și credința sa, de Isus și „ascultarea” lui. Este înfățișată vizita lui Isus la templu având vârsta de doisprezece ani, major, pentru legea ebraică – e „fiul ascultării!” Este preocupat de „interesele” Tatălui său, Dumnezeu. A doua lectură reprezintă anunțul plin de uimire că Dumnezeu a voit să ne primească ca adevărați fii ai săi: „vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem!” „Fiul ascultării” suntem noi toți!...
În lectura întâia (1Sam 1,20-22.24-28) se vorbește despre o naștere „imposibilă” a Anei, care în ebraică înseamnă grațioasă, obținând favoarea. Sterilitatea era atribuită în acel timp acelei femei considerată ca blestemată de Dumnezeu. Iese la lumină un tip de familie poligamă, unde femeia este „valabilă” pentru fertilitatea ei, iar soțiile se ceartă și se luptă pentru bărbatul lor. În această situație dezastruoasă se naște un copil care este consacrat lui Dumnezeu și crește departe de familia sa, în sanctuar. Există ceva care te năucește! Ana tânjește după copil. Sterilitatea ei înseamnă că este marginalizată: un profund eșec existențial. Dar Ana nu renunță. An de an, ea merge în pelerinaj la sanctuarul din Silo cu soțul ei și se roagă Domnului. Preotul observă înflăcărarea rugăciunii și se simte împuternicit să-i dea un răspuns liniştitor: „Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să asculte cererea pe care i-ai făcut-o!” (1Sam 1,17). Rugăciunea a fost primită. Se naște copilul mult dorit. Dar, acum împreună cu soțul, împlinesc un vot – este timpul oferirii: „Când îl voi înţărca pe copil, îl voi duce şi-l voi prezenta înaintea Domnului. Şi va rămâne acolo pentru totdeauna” (v. 22). Micuțul Samuel este fiul făgăduinței, așa cum amintește numele său, care înseamnă în ebraică „Domnul a ascultat”. Ana face pelerinajul la sanctuar pentru a-i prezenta Domnului pe copil și a-l oferi lui Dumnezeu: „Pentru copilul acesta m-am rugat şi Domnul a ascultat cererea pe care i-am adresat-o. De aceea şi eu îl dăruiesc Domnului pentru toate zilele pe care le va avea de la Domnul” (v. 27-28). Este o consecință a convingerilor sale de credință. Dacă Dumnezeu [Adonai] dă, omul trebuie să primească. Este logica de pe vremea lui Abraham, părintele credincioșilor. Și el primise în mod miraculos un fiu și s-a supus fără îndoială cererilor Domnului [este sacrificiul lui Isaac, Gen 22]. Samuel este „dăruit” lui Dumnezeu; va rămâne în sanctuarul din Silo, la școala preotului Eli; nu se va mai întoarce cu părinții săi. În curând va deveni conducătorul întregului Israel. „Tot Israelul, de la Dan până la Beer-Şeba, a recunoscut că Domnul l-a constituit pe Samuel profet al Domnului” (1Sam 3,20). Mama, care plânsese pentru sterilitatea ei, pentru lipsa unui copil, acum l-a dăruit Domnului. Nu este îndurerată, ci plină de bucurie intonează cântecul de laudă și mulțumire. E anticiparea „Magnificat-ului” Mariei: „preamărește suflete al meu pe Domnul” (cf. Lc 1,46-55).
Sfântul apostol Ioan în scrisoarea sa (1Ioan 3,1-2.21-24) este foarte bogat în afirmarea iubirii lui Dumnezeu care ne face copiii săi și în același timp a demnității creștinului și a implicării noastre în lume. „Fiul” este cel care este născut din sânul Tatălui: „a deveni copii ai lui Dumnezeu, nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut”: este prologul lui Ioan din evanghelie (In 1,13). Pentru autorul biblic, numai omul este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26). Creștinul a acceptat mărturia lui Isus, trăiește după voința Domnului și își iubește semenii, chiar și pe dușmanii săi. „Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem!” (v. 1). Datoria noastră este de a ne iubi unii pe alții. Suntem cu adevărat fiii lui printr-un mare dar al iubirii sale și, pentru aceasta, trebuie să avem încredere în Domnul și să-l iubim. Apostolul continuă spunând că „orice i-am cere primim de la el pentru că ţinem poruncile lui şi facem ceea ce îi este plăcut” (v. 22). Fragmentul central al întregii scrisori este: „Dumnezeu este lumină […]. Dar dacă umblăm în lumină, […] avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Isus, Fiul său, ne curăţă de orice păcat” (1In 1,5.7). Este comuniunea cu Dumnezeu, comuniunea cu Isus, Fiul său. Imitându-l pe Domnul, trăim în iubire unii cu alții ca adevărați frați. „Să credem în numele Fiului său Isus Cristos, şi să ne iubim unii pe alţii, după cum ne-a dat poruncă” (v. 23). Într-o zi credința se va sfârși înflorind în lumină și în viziunea lui Dumnezeu așa cum este el. Dar pentru a ajunge aici trebuie să trăim ca adevărați fii ai Tatălui: să ne iubim unii pe alții.
Evanghelia după Luca (Lc 2,41-52) încheie relatarea copilăriei lui Isus. Maria și Iosif, ca orice familie de evrei care respectă legea, în fiecare an fac un pelerinaj la Ierusalim cu ocazia Paștelui. Când Isus are doisprezece ani, îl iau cu ei. La templu, Domnul se simte pe deplin acasă, în casa Tatălui. Se oprește la templu, în timp ce părinții lui au plecat spre casă. Trei zile l-au căutat, după cum trei zile stă în mormânt… Isus este în lăcașul de cult în fața „doctorilor” în legea lui Israel care rămân uimiți și nelămuriți în fața înțelepciunii noului rabin care le-a pus în umbră autoritatea lor. Domnul la doisprezece ani este major, pentru legea ebraică. El, cu familia sa, merge la Ierusalim, la templu, pentru a face ritul ce se cheamă bar mitswàh, adică „fiul poruncii”, „fiul ascultării”. Sensul acestui rit este simplu și tot atât de important: tatăl încetează a avea autoritate directă asupra fiului pentru că el, fiul, este major, intră în ascultarea personală a Torei [Legea lui Dumnezeu]. Pentru evreul care devine responsabil de porunci, de Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că viața sa este condusă, însuflețită și judecată de Domnul [Adonai sau acel „Nume” – Jahweh – care nu se pronunță de către evrei niciodată].
Evanghelistul Luca nu spune ce s-a întâmplat cu adevărat, dar ceea ce ar trebui sau trebuie să se întâmple: Israelul se va converti și va recunoaște pe Mesia pe care Dumnezeu l-a trimis poporului său și, în același timp, neamurilor păgâne: „lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău Israel!” (Lc 2,32).
Incidentul sau întâmplarea este curioasă: dezvăluie creșterea lui Isus, devine conștient de propria sa identitate – „fiu al ascultării” – iar Mariei și lui Iosif le dezvăluie în mod deschis calitatea de Fiu a lui Dumnezeu: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu? Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese” (v. 49-50). Mai trebuie să mediteze…
„Fiu al ascultării”: ascultarea de Iosif și de Maria sau ascultarea de Dumnezeu, Tatăl său?!... Apoi, se întoarce cu ei la Nazaret: „şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (v. 51-52). Este reluată ascultarea după experiența normală de viață trăită până acum…
În timp ce povestește prima existență a lui Isus, „fiul major”, Luca privește cu optimism la viitorul mântuirii creștine și mai ales la relația acestuia cu vechiul Israel…
Dar nouă trebuie să descoperim voința lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi: în propria familie, cu Biserica, cu Statul și cu toată lumea... „Fiul ascultării” suntem și noi toți!...
Bibliografia [anul C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net; Anno Liturgico C Archivi – commentivangelodomenica.it); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1997; Bono L., Preparare insieme l’omelia (C) 1977 it; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dumea C. (www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro); Farinella P., http://www.paolofarinella.eu; Garcìa J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lectio divina (https://www.donbosco.it); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Mela R., http://www.settimananews.it/ascolto-annuncio; Orestano C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Piccolo G., (http://www.clerus.va); Predici și omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu