XIII (C): A-l urma pe Isus fără ezitări (omilie)



Te voi urma, Doamne...



Luca 9,51-62 - ⁵¹ Când a sosit timpul ca să fie luat din această lume, Isus s-a hotărât să meargă la Ierusalim. ⁵² A trimis înaintea lui nişte mesageri. Aceştia au pornit la drum şi au intrat într-un sat de samariteni, ca să pregătească cele necesare pentru venirea lui. ⁵³ Dar nu l-au primit, pentru că se îndrepta spre Ierusalim. ⁵⁴ Când ucenicii Iacob şi Ioan au văzut aceasta, au zis: "Doamne, vrei să cerem să cadă foc din cer ca să-i distrugă?" ⁵⁵ Dar Isus s-a întors şi i-a dojenit cu asprime. ⁵⁶ Şi au plecat în alt sat. ⁵⁷ Pe drum, un om i-a spus lui Isus: "Te voi urma oriunde te vei duce!" ⁵⁸ Isus i-a spus: "Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul". ⁵⁹ Isus a spus către un altul: "Urmează-mă!" Acesta i-a răspuns: "Îngăduie-mi, Doamne, să mă duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu". ⁶⁰ Dar Isus i-a zis: "Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor. Tu du-te şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu". ⁶¹ Un altul i-a zis: "Te voi urma, Doamne, dar mai întâi lasă-mă să-mi iau rămas bun de la ai mei". ⁶² Isus i-a răspuns: "Nimeni dintre cei care pun mâna pe plug şi se uită înapoi nu este bun pentru împărăţia lui Dumnezeu".

 

Omilie

 

Isus merge pe drumul spre Ierusalim (Lc 9,51), cu curaj şi hotărâre. Dar şi cu oboseală: „Şi-a făcut ca piatra chipul său”, spune textul grec. Luca a început povestirea misiunii publice a lui Isus în Galileea cu episodul refuzului nazaritenilor (Lc 4,16-30), acum introduce călătoria spre Ierusalim punând chiar de la început un refuz, cel al samaritenilor. Se pare că evanghelistul vrea să pună întreaga activitate a lui Isus sub semnul contrastului şi al refuzului. Isus este refuzat de către samariteni pe motiv politic şi rasial, care pentru el este cu totul străin. Isus a simţit în mod personal ce înseamnă să-ţi fie negată ospitalitatea pentru că eşti străin, dar la intoleranţa samaritenilor el nu răspunde – aşa cum ar fi voit ucenicii – cu pedeapsă, ci cu înţelegere. De reproşat trebuie să li se reproşeze mai degrabă ucenicilor, care încă nu au înţeles noutatea Învăţătorului, la rândul lor prizonieri ai acelor prejudecăţi care acum îi ofensează atât de mult.

 

 

De-a lungul drumului un om îi spune lui Isus că vrea să-l urmeze. Omul este deja conştient că urmarea presupune o viaţă de itinerant: „Oriunde ai merge”. Dar este ceva în pus ce trebuie să ştie: nu doar sărăcia îi este cerută, nici doar oboseala unei vieţi peregrine, ci nesiguranţa şi precaritatea.

 

Un al doilea dialog scurt este între Isus şi un om pe care el însuşi îl invită să-l urmeze. În faţa cererii lui Isus („urmează-mă”), acest om cere un răgaz. Răspunsul lui Isus este drastic: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Vestirea Împărăţiei stă pe primul loc, înaintea tuturor, fără excepţii: este chiar înaintea legii. Cu aceasta, Isus nu intenţionează să abolească porunca legii, nici să o corecteze. Afirmă însă că a venit ceva care o depăşeşte. A venit Împărăţia lui Dumnezeu, al cărei primat nu admite tergiversări. Desigur este vorba despre un limbaj paradoxal. Nu este problema lui a îngropa sau nu pe cei dragi. Este problema lui a-ţi da seama că a sosit o noutate care face ca toate să pălească înaintea ei.

 

Un alt necunoscut este dispus să-l urmeze pe Isus, dar cere timp să-i salute pe cei din casă. Verbul grec înseamnă a-i saluta şi a-i lăsa. Isus răspunde cu un fel de proverb: „Cine a pus mâna pe plug şi apoi se uită înapoi, nu este apt pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. Dacă agricultorul vrea să are are dreptul, nu poate însă să-şi permită să privească înapoi. Cu alte cuvinte, urmarea nu suportă amânare, nici distracţii, nici nostalgie, nici ieşiri de siguranţă. (don Bruno Maggioni [01.07.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).