29 iunie: Sfinţii Petru şi Paul (omilie)

 

Sfinții Petru și Paul

 

Matei (16,13-19) - În timpul acela, venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe ucenicii săi: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?”. Ei i-au răspuns: „Unii spun că este Ioan Botezătorul, alţii că este Ilie, alţii că este Ieremia sau unul din profeţi”. Isus i-a întrebat: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?”. Luând cuvântul, Simon Petru a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!”. La rândul său, Isus, luând cuvântul, i-a spus: „Fericit eşti tu, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea Celui Rău nu o va birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”.

Omilie

Această sărbătoare, celebrată solemn în Biserica din Roma, s-a răspândit la toate comunităţile creştine. Tradiţia vrea ca Petru şi Paul să moară martiri în aceeaşi zi, 29 iunie a anului 67 sau 68, unul răstignit pe colina vaticană – poate în locul unde este astăzi biserica sf. Petru in Montorio, pe Gianicolo – şi celălalt, decapitat pe Via Ostiense. Ei sunt numiţi coloane ale Bisericii romane. Tertulian îi aminteşte ca pe cei care au dăruit la Roma învăţătura lor o dată cu sângele. De aceea, împreună cu Biserica din Orient (care îi sărbătoreşte imediat după Crăciun), putem să cântăm „mărire s-aducem lui Petru şi Paul, acestor două mari lumini ale Bisericii, care strălucesc pe firmamentul credinţei”.

 

Ei se întorc astăzi în adunările noastre liturgice şi continuă să predice împreună atât prin cuvintele lor care au ajuns la noi cât şi cu mărturia vieţii lor. Se întorc împreună, aproape ca să repete acea misiune veche: Isus, ne aminteşte Matei, i-a chemat pe ucenicii săi şi i-a trimis doi câte doi. Petru şi Paul, din îndepărtata Palestină, au fost trimişi în Europa până la Roma, ca să predice evanghelia. Erau foarte diferiţi unul de altul: „umilul pescar din Galileea”, primul, „rabin şi învăţător” celălalt, aşa cum cântă prefaţa Sf. Liturghii din această zi. Diferită a fost şi istoria lor de credinţă. Petru a fost chemat de Isus în timp se repara mrejele pe lacul Genezaret; era un simplu pescar care îşi desfăşura modest munca, adesea foarte grea. Cu toate acestea nu lipsea în sufletul său acea nelinişte a vieţii pentru care căuta un sens; simţea acea dorinţă puternică după o lume nouă în care să dispară indiferenţa şi duşmănia. Abia că acel Învăţător din Nazaret l-a chemat la o viaţă mai plină – să pescuiască oameni şi nu peşti – că Simon, „lăsând îndată mrejele, l-a urmat”. Îl găsim apoi printre cei doisprezece, cu temperamentul său de om înfocat şi sigur; chiar dacă a fost de ajuns glasul unei servitoare ca să-l poarte la trădare.

 

Adevăratul Petru este cel slab care se lasă atins de Duhul lui Dumnezeu şi, primul înaintea tuturor, proclamă: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului viu”, aşa cum relatează evanghelia de astăzi. Iar Domnul face din această slăbiciune „piatra” care trebuia să-i întărească pe fraţi. Pe această „piatră” avea să construiască Biserica sa. Şi îl vedem pe Petru în ziua de Rusalii, ieşind din cenacol şi predicând cu tăria Duhului evanghelia învierii. Petru nu a încetat să vorbească aşa cum vorbeau galileenii, aşa cum a fost recunoscut în curtea Marelui Preot, dar în acea zi de Rusalii a reuşit să se facă înţeles de toate popoarele în limba lor. Petru s-a lăsat în sfârşit condus de Duh. Şi, ca să vestească Evanghelia până la Roma ca să împlinească planul său tainic, Domnul l-a eliberat, smulgându-l din mâna lui Irod.

 

Şi Paul a avut destule pasiuni, cu ură de moarte şi resentimente. De tânăr, îl vedem alături de cei care l-au ucis cu pietre pe Ştefan; stătea de pază la grămada de haine de care s-au dezbrăcat cei care executau sentinţa de condamnare la moarte. Era zelos în combaterea tinerei comunităţi creştine. A obţinut documente care să autorizeze persecuţia acestei comunităţi pentru a o distruge din faşă. Dar pe drumul Damascului, Domnul l-a făcut să cadă de pe calul siguranţelor sale şi a orgoliului său, mult mai puternice decât calul pe care mergea. Trântit la pământ, în ţărână, şi-a ridicat ochii spre cer şi l-a văzut pe Domnul. De această dată, ca şi Petru după trădare, şi Paul şi-a simţit atinsă inima: nu a avut darul lacrimilor, ochii i-au rămas închişi şi nu a mai văzut. El, obişnuit să-i conducă pe alţii, trebuie să fie dus de mână şi purtat în Damasc. Acolo, cu ajutorul fraţilor, a ascultat evanghelia care i-a deschis ochii şi inima. Imediat, aşa cum a făcut Petru, a început să-l urmeze pe Învăţător. Întâlnirea cu Cuvântul lui Isus, în fiecare moment al vieţii dă naştere totdeauna unui „îndată”, unei rupturi hotărâte cu propriul trecut pentru a deveni ucenici ai evangheliei. Iar istoria lui Petru este istoria lui Paul, dar şi istoria oricui vrea să-l urmeze pe Isus. Nu este posibil a asculta cu inima cuvântul său şi a rămâne pe poziţia proprie, blocat în propriile obişnuinţe, sclerozat în propriile meschinării, fixat în propriul orgoliu. Evanghelia, dacă este ascultată, te face totdeauna să cazi de pe calul egocentrismului propriu. Paul, sedus de Isus, a predicat mai întâi evreilor şi apoi păgânilor, punând bazele multor comunităţi creştine din Asia Mică. Chemat în vis de un macedonean, a debarcat în Europa pentru a vesti evanghelia lui Isus aici. Voia să ajungă până în Spania, adică până la capătul pământului cunoscut pe atunci. Pentru a împlini această misiune a trebuit să i se opună şi lui Petru. „Domnul mi-a stat aproape – îi scrie lui Timotei – el m-a întărit ca să vestesc până la capăt evanghelia şi s-o audă toate popoarele păgâne: aşa am scăpat de gura leului. Domnul mă va scăpa şi pe mai departe de orice rău, mă va mântui şi mă va conduce la împărțea cerească”.

 

Chiar de la început, Biserica a voit să-i amintească împreună, ca şi cum ar voi să recompună în unitate mărturia lor. Ei, cu diferitele bogăţii, cu carisma lor, au pus bazele unicei Biserici. Caracteristicile lor fac într-un anumit mod parte din credinţa şi din viaţa Bisericii şi a oricărei comunităţi creştine. S-ar putea afirma că nu putem fi creştini în mod identic şi uniform. Credinţa noastră trebuie să respire cu duhul acestor doi martori: cu credinţa umilă şi puternică a lui Petru şi cu inima largă şi universală a lui Paul, şi mai ales cu dispoziţia de a vărsa chiar şi sângele pentru Evanghelie. Fiecare creştin şi fiecare Biserică trebuie să trăiască nu pentru sine, dar pentru ca evanghelia să fie vestită până la marginile pământului.

 

Astăzi, apostolii Petru şi Paul se întorc ca să se aşeze în mijlocul nostru în adunările noastre euharistice, aşa cum făceau altădată, şi ne îndeamnă să nu ne închidem, să nu ne gândim doar la problemele noastre, să nu ne blocăm în autosuficienţa noastră care înveninează sufletul, dar să simţim urgenţa de a întări credinţa fraţilor şi de a ieşi să vestim evanghelia celor care încă nu au primit-o.

 

Acea scenă de pe malul lacului Tiberiada şi cealaltă de pe calea Damascului, sunt două moduri diferite de a arăta aceeaşi chemare. La amândoi li s-a spus: „Urmează-mă!” Şi ei l-au urmat. (mons. Vincenzo Paglia [29.06.2003]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).