Spiritualitatea Inimii lui Isus (7)



Preasfânta Inimă lui Isus

 

b. Spiritutalitatea Inimii lui Isus în lumea de azi

 

 

Lumea de astăzi are deci nevoie de această spiritualitate. Dar în concret care-i starea lucrurilor? Apelează într-adevăr oameni la această spiritualitate pentru a-şi soluţiona în Cristos problemele lor?

 

Azi, cultul Inimii Preasfinte a lui Isus este într-un regres efectiv. Cercetările făcute în diferite țari ale Europei au dezvăluit o stare de indiferentism şi răceală, aşa încât se vorbește despre o criza a acestei forme de devoțiune[1].

 

Unii care în mod greşit au restrâns simbolismul Sfintei Inimi la semnificaţia iubirii simbolice, nu înțeleg motivele unui cult particular adus inimii fizice a lui Isus. Alţii nu acceptă în mod voluntar spiritualitatea reparării şi găsesc contrare spiritului timpurilor moderne exercițiile de pocăință pe care cultul Preasfintei Inimii le comportă. Însăşi iconografia, nu totdeauna fericită, a Inimii lui Isus este  obiectul refuzului din partea acelora care văd în această devoțiune o formă de sentimentalism. În sfârșit, un limbaj inexact şi scrieri care conţin o materie puțin fundamentată din punct de vedere teologic au favorizat starea de confuzie în care se află nu puţini credincioşi.

 

Karl Rahner, considerând soarta scurtă a multor devoțiuni şi practici religioase din cursul istoriei Bisericii, nu exclude ipoteza ca devoluţiunea Inimii lui Isus din populară să devină o devoţiune a ”sfinţilor”, a ”celor spirituali”, a ”misticilor” care vor găsi răspunsul unicei Inimi la instanţele supreme ale inimilor lor umane[2].

 

Această perspectivă pesimista a marelui teolog german se explica prin indiferenţă existentă în lume, despre care am amintit mai sus, pe care însuși Paul al VI-lea o constată cu durere în Scrisoarea sa apostolică[3]. Dar viziunea sa – spre deosebire de Rahner – nu se restrânge aici, la acest orizont întunecat. Prevede un cult al Inimii lui Isus explicat în manieră mai adaptată timpului astfel încât ”să înflorească din zi în zi mai mult şi să fie considerat de toți ca o formă nobilă şi demnă a acelei pietăți adevărate care în timpul nostru, mai ales prin opera Concilului Vatican al II-lea, este recerută cu insistență, faţa de Isus Cristos, Regele și centrul tuturor inimilor, «capul trupului este Biserica… începutul și primul născut dintre cei morţi, pentru ca în toate el să dețină primatul»” (Col 1,8).

 

Papa corelează această devoțiune cu Euharistia: ”În primul loc dorim ca printr-o mai intensă participare la sacramentul altarului, să fie cinstită Inima lui Isus, al cărei dar cel mai mare este tocmai Euharistia. În sacrificiul euharistic, de fapt, se jertfește și se primește Salvatorul nostru «mereu viu spre a mijloci pentru noi» (Evr 7,25), a cărui  Inimă a fost străpunsă de lancea soldatului şi a revărsat asupra neamului omenesc şuvoi de sânge preţios, amestecat cu apă; în acest sacrament sublim, în afară că este culmea şi centrul celorlalte sacramentele, «este gustată dulceaţă spirituală în însăşi izvorul său, şi se amintește acea iubire deosebită  pe care Cristos a arătat-o în patima sa»”. Devoţiunea Inimii lui Isus - continuă Paul al VI-lea – ”constă în modul esenţial în ardoarea şi în repararea prestată cu demnitatea lui Cristos şi e fondată mai ales pe preasfântul mister al Euharistiei, din care, ca şi din alte acțiuni liturgice «se obţine acea  sfințire a oamenilor în Cristos şi acea glorificare a lui Dumnezeu, spre scopul lor» (SC 10)”[4].

 

În acelaşi sens se înțelege bucuria care se desprinde chiar din primele cuvinte ale Scrisorii apostolice unde se remarcă: ”«Nemărginită bogăţie a lui Cristos» (Ef 3,8), revărsată din coasta străpunsă a divinului Mântuitor în momentul în care murind pe cruce a reconciliat cu Tatăl ceresc întregul neam omenesc, este pusă într-o lumină tot mai clara în aceste ultime timpuri de către progresele cultului Sfintei Inimi a lui Isus, care a adus roade foarte îmbucurătoare în folosul Bisericii”[5].

 

La noi, în Moldova, din fericire, cuvintele papei își găsesc confirmarea: există această spiritualitate şi cu bucurie se poate constata că e înfloritoare. În parohiile noastre există o anumită formă de devoțiune faţă de Inima lui Isus: vinerea întâia din lună, consacrarea familiilor, Oficiul către Inima Preasfântă a lui Isus,… Trebuie încurajat şi explicată ca fiind în relaţie strânsă cu Euharistia. Apoi nu trebuie lăsată o parte oră de adoraţie în faţa Sfântului Sacrament în spirit de reparare a greşelilor şi a jignirilor aduse Inimii Preasfinte.

 

În concluzie trebuie să notez că spiritualitatea Inimii lui Isus fiind răspunsul creștin la problematica lumii actuale, va trebui desfăşurată o intensă munca din partea preoţilor pentru a o face cunoscută tuturor, lumii întregi.

 

 

Cor Jesu, fornax ardens caritatis, miserere nobis!

 

(Isidor Chinez, Spiritualitatea Inimii lui Isus, anul VI, 30.05.1983).

---

[1] Cfr. TESSAROLO A., Il culto del Sacro Cuore, Torino-Bologna 1957, 111; ZORE J.N., ”Recentiorum questionum de cultu Ss. Cordis Jesu conspectus” în Gregorianum 37 (1956) 104-109, citat de SANNA I., o.c.,1345.

[2] Cfr. RAHNER K., La devozione al Sacro Cuore, Ed. Paoline, Roma 1977, 10.

[3] PAULUS VI, Epistola apostolica Investigabiles divitias Chisiti (06.02.1965): AAS 57 (1965), 298-301 în EV 2, 385: ”cultul Sfintei Inimii, care – să o spunem cu durere – e un pic slăbit,…”
[4] PAULUS VI, Epistola apostolica Investigabiles divitias Chisiti (06.02.1965), EV 2, 385.
[5] PAULUS VI, Epistola apostolica Investigabiles divitias Chisiti (06.02.1965), EV 2, 381.