La mulţi şi fericiţi ani!

1 ianuarie (C): Maria, păstrătoarea Cuvântului

 Evanghelia sărbătorii Sfintei Fecioare Maria, Mama lui Dumnezeu (din prima zi a anului) este o parte din evanghelia Crăciunului. Şi acest lucru este deja semnificativ. Copilul şi mama nu se pot separa. În evanghelia de astăzi, Maria este amintită cu discreţie, ca totdeauna. Mama se află în umbra Fiului. Dar nici un loc nu este mai plin de lumină ca acesta.

         

În fragmentul de astăzi care vorbeşte înainte de toate de Isus, Mama este amintită de trei ori: păstorii găsesc copilul şi mama; după opt zile prescrise pentru circumcizie, i-a fost dat copilului numele „Isus”, „aşa cum a fost numit de înger înainte de a fi zămislit în sânul mamei”; cât o priveşte pe Maria, ea păstra toate aceste lucruri, meditându-le în inima sa. Cea mai importantă notă este aceasta din urmă. Uimirea Mariei se distinge de uimirea generală. Şi Maria aude cuvintele („toate aceste cuvinte”), care explică evenimentul pe care ea îl vede şi îl trăieşte. Cuvintele pe care ea le păstrează în inima sa, în interiorul său sunt cuvintele care în alţii trezesc uimire, în ea însă devin ascultare conştientă, gânditoare şi inteligentă: inima indică toate acestea. Cuvântul a păstra – este singurul verb la indicativ şi care, deci, domină întreaga frază – nu înseamnă numai a aminti, dar subliniază grija şi atenţia, aşa ca atunci când ai în mâini ceva preţios. Ascultarea interioară a Mariei este prelungită, nu este de un moment, aşa cum sugerează verbul la imperfect. Iar acest „meditându-le” spune apoi că păstrarea Mariei nu este o păstrare pasivă, inertă, ci o păstrare activă şi vie, care leagă şi confruntă un lucru cu altul (aceste este sensul verbului grecesc: a confrunta, a compara), încercând să înţeleagă logica profundă, direcţia şi adevărul realităţilor care pot să apară lipsite de legătură sau de-a dreptul în contrast între ele. Şi este tocmai ceea ce face Maria auzind, pe de o parte, cuvintele care proclamă gloria Pruncului (cuvinte auzite de ea de la înger la Buna Vestire) şi, pe de altă parte, văzând „un copil înfăţat şi pus într-o iesle”. Aici este obişnuita tensiune între măreţie şi micime, glorie şi sărăcie care constituie structura evenimentului creştin. Ascultarea Mariei devine aşadar o adevărată interpretare care face lumină asupra misterului lui Isus. Maria nu este doar Mama lui Isus, îi este şi cea mai profundă interpretă. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez). 

Mesajul lui Benedict al XVI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

Fericiţi făcătorii de pace

1. Fiecare an aduce cu sine aşteptarea unei lumi mai bune. În această perspectivă, îl rog pe Dumnezeu, Tatăl omenirii, să ne dea înţelegerea şi pacea, pentru ca să se poată împlini pentru toţi aspiraţiile după o viaţă fericită şi prosperă.

La 50 de ani de începutul Conciliului al II-lea din Vatican, care a permis să se întărească misiunea Bisericii în lume, încurajează faptul de a constata că creştinii, ca popor al lui Dumnezeu în comuniune cu El şi în drum printre oameni, se angajează în istorie împărtăşind bucurii şi speranţe, tristeţi şi nelinişti[1], vestind mântuirea lui Cristos şi promovând pacea pentru toţi.

În realitate, timpurile noastre, marcate de globalizare, cu aspectele sale pozitive şi negative, precum şi de conflicte sângeroase încă în desfăşurare şi de ameninţări de război, reclamă o angajare reînnoită şi corală în căutarea binelui comun, a dezvoltării tuturor oamenilor şi a omului întreg.

Alarmează focarele de tensiune şi de contrapoziţie provocate de inegalităţi crescânde între bogaţi şi săraci, de prevalenţa unei mentalităţi egoiste şi individualiste exprimată şi de un capitalism financiar dezordonat. În afară de diferitele forme de terorism şi de criminalitate internaţională, sunt periculoase pentru pace acele fundamentalisme şi acele fanatisme care distrug adevărata natură a religiei, chemată să favorizeze comuniunea şi reconcilierea dintre oameni.

Şi, totuşi, multiplele opere de pace, de care este bogată lumea, mărturisesc vocaţia înnăscută a omenirii la pace. În fiecare persoană, dorinţa de pace este aspiraţie esenţială şi coincide, într-o anumită manieră, cu dorinţa unei vieţi umane depline, fericite şi bine realizate. Cu alte cuvinte, dorinţa de pace corespunde unui principiu moral fundamental, adică, obligaţiei-dreptului unei dezvoltări integrale, sociale, comunitare, şi asta face parte din planul lui Dumnezeu cu privire la om. Omul este făcut pentru pacea care este dar al lui Dumnezeu.

Toate acestea mi-au sugerat să mă inspir pentru acest Mesaj din cuvintele lui Isus Cristos: “Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9).

Te Deum - Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat (gregorian)

Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm, *
pe tine, Doamne, te mărturisim.

Pe tine, veşnicul Părinte, *
tot pământul te cinsteşte.

Ţie toţi îngerii, *
cerurile şi toate puterile,

heruvimii şi serafimii *
îţi cântă fără încetare:

Sfânt, * sfânt, * sfânt *
e Domnul, Dumnezeul Sabaot!

Plin e cerul şi pământul *
de mărirea slavei tale!

Pe tine te măreşte *
corul preaslăvit al apostolilor;

pe tine te slăveşte *
numărul vrednic de laudă al profeţilor;

pe tine te laudă *
ceata strălucită a martirilor;

pe tine te mărturiseşte sfânta Biserică *
pe toată faţa pământului:

pe tine, Tatăl, *
a cărui slavă este fără de sfârşit,

şi pe Fiul tău, *
unic, adevărat şi vrednic de închinare,

şi pe Duhul Sfânt, * Mângâietorul.

Tu eşti * regele măririi, Cristoase,

tu eşti * Fiul cel veşnic al Tatălui.

Pentru mântuirea noastră * tu nu te-ai sfiit
să te cobori în sânul Fecioarei.

Tu ai biruit ghimpele morţii *
şi ai deschis celor ce cred împărăţia cerurilor.

Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu *
întru mărirea Tatălui.

Noi credem * că vei veni ca judecător,
deci pe tine te rugăm să vii

în ajutorul slugilor tale*
pe care le-ai răscumpărat cu sângele tău scump.

Învredniceşte-ne să fim număraţi printre sfinţii tăi *
în slava ta cerească.

Mântuieşte, Doamne, poporul tău *
şi binecuvântează moştenirea ta.

Călăuzeşte-i * şi înalţă-i pe ei până în veac.

În toate zilele * te binecuvântăm

şi lăudăm numele tău în veci *
şi în vecii vecilor.

Binevoieşte, Doamne, în ziua aceasta *
să ne fereşti de păcat.

Miluieşte-ne, * Doamne,
miluieşte-ne.

Fie, Doamne, mila ta asupra noastră *
precum am nădăjduit şi noi în tine.

În tine, Doamne, am nădăjduit *
şi nu voi regreta în veci. Amin.

Christus vincit, Christus regnat, Christus Christus imperat!

1. N. Summo Pontifici et universali Patri pax vita et salus perpetua!

2. N. Reverendissimo Episcopo et universo clero ac populo ei commisso pax, vita et salus perpetua!

3. Tempora bona veniant! Pax Christi veniat! Regnum Christi veniat!

Mesajul de Crăciun - Regele Mihai I al României

Ajunși la Săvârșin, după un an plin de activități publice, Regina și cu mine, alături de întreaga noastră Familie, sărbătorim nașterea Domnului Nostru Isus, cu speranță și credință. Ca de fiecare dată în ultimii șaptezeci și doi de ani, mă adresez vouă, de Crăciun, cu aceeași afecțiune și cu bucurie.

Ne îndreptăm recunoștința spre toți cei care, în viață sau plecați dintre noi, au făcut astfel ca Țara să continue drumul ei greu, dar atât de frumos și de înălțător.

În lunga mea viață, am avut timp să înțeleg rostul fundamental al soldatului în mersul Națiunii. Gândurile mele se îndreaptă, așadar, spre toți militarii români aflați în țară sau în misiuni de apărare a păcii în lume, precum și la soțiile, soții, părinții și copiii lor.

Săvârșinul este un loc binecuvântat, înnobilat de iubirea cu care a fost alcătuit de mama mea, Regina Elena, și continuat de fiica mea, Principesa Moștenitoare. În atmosfera căminului, al doilea gând al nostru se îndreaptă către oamenii în vârstă. Cu sau fără familii, în bună stare fizică sau cu sănătatea șubredă, vârstnicii României au nevoie de înțelegerea și iubirea semenilor, de ajutorul și încurajarea lor. Îndrept un cuvânt de laudă către medicii români care, uneori în chip anonim și cu dificultăți, dau zile suportabile bătrânilor și bolnavilor noștri.

Copiii și tinerii țării au astăzi o viață fără granițe. În fața computerelor sau călătorind pe cinci continente, fără niciun complex de inferioritate, ei sunt acea parte a României care ne așază la nivel de egalitate cu orice altă țară a lumii. Mulțumesc părinților și profesorilor care, prin sacrificiu personal, dau copiilor lor un viitor așa cum nicio altă generație trecută de români nu a putut avea.

Ca în fiecare an, ne bucurăm de dovezile de afecțiune și respect ale societății românești. Porțile Săvârșinului sunt deschise sutelor de tineri și adulți, copii și bătrâni care vin să cânte colinde, să-și arate costumele păstrate din bătrâni, să danseze în ritmurile tradiționale de Crăciun. De orice confesiune ar fi, românii sunt bineveniți. Prezența lor dă rost noțiunii de familie și sărbătorii Nașterii Domnului petrecută în comunitate.

Românii au arătat anul acesta multă încredere, speranță și atașament față de Coroană. Familia Regală a fost prezentă neîncetat în comunitățile locale și a făcut vizite de prestigiu în Europa, pentru a servi interesele fundamentale ale României. La 85 de ani de la proclamarea mea ca Rege, am fost bucuros să văd felul în care este prețuită Familia mea, în toate generațiile. Am fost mișcat de simțul datoriei și patriotismul de care au dat dovadă orașele Alba Iulia, Oradea și București, în sărbătorile lor dedicate Coroanei.

Reamintesc românilor că Nașterea Domnului Isus Cristos este povestea unei familii. O familie aflată în împrejurări grele. Este o frumoasă lecție despre grija față de cei neînsemnați, despre cum noi, oamenii, suntem parte a unei mari familii. O lecție de umilință, dar și de mândrie. De durere, dar și de înălțătoare umanitate. O lecție necesară în lumea de astăzi, în care atâția oameni se simt uitați, umiliți sau neînțeleși.

Viața noastră publică lasă încă de dorit, dar sper să găsim puterea de a îndrepta lucrurile. Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele.

Felicit pe cei care au făcut ceva bun pentru țara lor! Doresc tuturor românilor din țară, din Basarabia și din toate colțurile lumii Crăciun fericit și la mulți ani!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai R

Săvârșin, 24 decembrie 2012

(Sursa: http://www.princeradublog.ro/jurnal/mesajul-majestatii-sale-regelui-mihai-i-de-craciun-2012/).

Prinţul cerşetorilor - Monseniorul Ghika

"Am ales catolicismul, doar pentru a fi un bun ortodox”

Cu puţin înainte de a fi arestat

Pe monseniorul Ghika îl poţi cunoaşte într-un singur fel - doar admirându-l. Îl admiri când îi afli descendenţa nobiliară, de nepot al ulti­mu­lui domnitor moldovean, aşa cum îl admiri când des­coperi că şi-a închinat toată via­ţa aproapelui său, că a fost me­reu de partea oamenilor năpăstuiţi şi, călătorind mult, nu a ezitat să intre în cele mai mizere locuri din lume, să aline suferinţe cumplite şi să îngri­jeas­că bolnavi muribunzi - de la ftizicii din cartierul pari­zian Villejuif, la lepro­şii din Japo­nia. Îl admiri pentru tot ce a în­sem­nat viaţa lui - pentru chinurile pe care le-a îndurat cu mare dem­nitate creştină în închisoare, dar şi pentru cuvintele lui memorabile, cuvinte demne de since­ritatea bătrânului cu suflet de copil, care era: "Am ales catolicismul, doar pen­tru a fi un bun orto­dox”.

Prin vrerea sorţii, s-a născut bogat, în aşternu­turi de mătase şi saltele de puf. Dar a refuzat să se bucure de imensa avere a părin­ţilor, aşa cum a re­fuzat să fugă din România, dimpreună cu familia re­gală, în 1948, chiar dacă ştia că vor veni vremuri grele şi va fi ares­tat. Pen­tru sine nu a vrut să păs­treze decât numele de familie şi mândria de a fi român. Marele boier care a fost, "Prinţul cerşeto­rilor”, cum i se mai spunea, a mu­rit sărac. Din toată averea moşte­nită de la pă­rinţi nu a păstrat nimic pentru sine. A preferat să rămână bogat în mângâieri şi rugăciune; în azile şi spitale construite pentru cei săraci - la Bucureşti, Paris sau Manilla, încât, la arestare, asupra lui s-au găsit doar "un ceas de bu­zunar, o pereche de ochelari, patru chei, un brâu, o manta popească şi două cărţi bisericeşti”. Două cărţi de care nu se despărţea niciodată. Erau cărţile despre care spera că, într-o bună zi, o să-i des­chidă drumul spre fericire. Drumul spre jertfa şi dragostea lui Cristos.

Colindă: Andrea Bocelli - ''Adeste fideles''

† Sf. Familie (C): Necesitatea de a asculta de Tatăl

Regăsirea copilului Isus în templu ar putea să pară un simplu episod din viaţa familiară. Însă semnificaţia sa este mult mai profundă. Sensul său este cuprins în întrebarea mamei şi în răspunsul Fiului (Lc 2,48-49). Aici găsim primul cuvânt al lui Isus, unicul în relatarea copilăriei. Un cuvânt al cărui sens nu l-au înţeles părinţii. Este deci un cuvânt neaşteptat şi cu o semnificaţie mai profundă.

         

De multe ori se subliniază că cu gestul şi cuvintele sale Isus a voit să prefigureze viitoarea rupere de familie şi să afirme propria libertate şi primatul misiunii sale. Da, este o interpretare care are multă parte de adevăr. Însă rămâne încă slabă, în orice caz încă prea în afara misterului lui Isus.

         

Spunând „tatăl tău”, Maria se gândea la Iosif. Spunând „Tatăl meu”, Isus se gândea la Dumnezeu. Contrastul este semnificativ, aproape dur. Isus afirma originea sa de la Tatăl. Iar în întrebarea pe care o adresează părinţilor („Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu?”, el dezvăluie ascultarea sa fără rezerve faţă de Tatăl. „Cele care sunt ale Tatălui” pot fi casa, interesele, dorinţele, voinţa, proiectele: o expresie generică pentru a sugera totalitatea. Dar este şi mai sugestivă expresia „a fi în”, care de multe ori se traduce cu un simplu „a se ocupa”. În realitate „a fi în” este mai mult decât simplul a se ocupa: exprimă o atitudine care atinge persoana şi existenţa. Dar în acest „trebuia” – pe care după aceea Isus îl va relua pentru a arăta ascultarea sa până la cruce – se ascunde secretul cel mai tulburător al revelaţiei lui Isus, cel mai greu de înţeles.

         

„Dar ei nu au înţeles” notează evanghelistul. Ce nu au înţeles? Că Isus aparţine Tatălui? Separarea sa de familie? Sau acel „trebuia” pe care Isus îl va repeta după aceea (Lc 9,22), de-a lungul misiunii sale, pentru a exprima „necesitatea” crucii? Ceea ce este sigur este că atât gestul lui Isus cât şi cuvintele sale au rămas o enigmă. Ascundeau ceva care avea să se dezvăluie după aceea. Este identitatea profundă a lui Isus care încă nu s-a descoperit, cuprinsă în întregime în acel „trebuie”. Va trebui să aşteptăm crucea pentru ca să se poată descoperi în claritatea sa. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez). 

Colindă: Nana Mouskouri - Oh Tannenbaum, Oh du fröhliche (2001)

Cântec de Crăciun: Nana Mouskouri - L´enfant au tambour

 

Para pam pam ram pam pam

Sur la route para papam pam
Petit tambour s'en va para papam pam
Il sent son coeur qui bat para papam pam
Au rythme de ses pas para papam pam
Ra papam pam... ra papam pam
Ô petit tambour para papam pam
Où vas-tu?

Hier mon père para papam pam
A suivi le tambour para papam pam
Le tambour des soldats para papam pam
Alors je vais au ciel para papam pam
Ra papam pam... ra papam pam Là je veux donner pour son retour
Mon tambour.

Tous les anges para papam pam
Ont pris leurs beaux tambours para papam pam
Et ont dit à l'enfant para papam pam
Ton père est de retour para papam pam
Ra papam pam... ra papam pam
Et l'enfant s'éveille para papam pam
Sur son tambour...
Sur son tambour...
Sur son tambour.

Coulonges, Georges

En 1965, l’auteur écrit L’enfant au tambour, une magnifique chanson racontant l’histoire d’un jeune garçon à la recherche de son père mort à la guerre. Il s'agit en fait d'une adaptation d'un chant de Noël anglo-saxon, The little drummer boy. La chanson est immortalisée par Nana Mouskouri. Bien que le texte de l'auteur n'ait rien à voir avec l'original, L'enfant au tambour devient un classique de Noël. Sacha Distel enregistre la chanson dans une version différente. Il interprète aussi Les filles, moi j’aime ça, en 1962.

Sfintii Prunci Nevinovaţi, martiri

Biserica creştină consideră că sunt martiri acei copii nevinovaţi pe care bănuitorul şi sângerosul Irod i-a smuls din braţele mamelor, la vârsta cea mai fragedă; fără ca ei să-şi dea seama, au scris cu sângele lor prima pagină din cartea de aur a martirilor creştini şi au meritat gloria eternă, potrivit promisiunii lui Isus. „Cine îşi va fi pierdut viaţa, pentru mine o va regăsi". Cu gândul la ei, Liturghia repetă astăzi cuvintele poetului Prudenţiu: „Cinste vouă, flori ale cetei martirilor, care în pragul dimineţii aţi fost smulse de prigonitorul lui Isus, precum vijelia dezlănţuită rupe trandafirii abia îmbobociţi. Voi aţi fost primele victime, turmă fragedă adusă jertfă, şi pe acelaşi altar aţi primit şi ramura de palmier şi coroana".

Uciderea pruncilor nevinovaţi este istorisită numai de Sfântul Matei, care se adresa, în primul rând, cititorilor evrei şi, prin aceasta, intenţiona să demonstreze mesianitatea lui Isus, deoarece în El se împlineau profeţiile de demult: „Când se văzu înşelat de magi, Irod se înfurie cumplit şi trimise să fie ucişi toţi copiii de la doi ani în jos, la Bethleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu timpul ce-l aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul rostit de profetul Ieremia: «Un strigăt s-a auzit la Rama, plânset şi mare tânguire; Rahela îşi plânge pruncii şi nu vrea să fie mângâiată, căci nu mai sunt»" (Matei 2,16-18). Rahela a fost soţia Patriarhului Iacob şi mama copiilor lui, din care s-au format cele douăsprezece triburi ale poporului israelit; ea este înmormântată în ţinutul Bethleemului. Rama a fost un loc tot din apropierea Bethleemului, unde s-au adunat prizonierii destinaţi deportării în Babilon.

Sf. Ioan, apostol şi evanghelist

Sfântul Ioan evanghelistul este fiul lui Zebedeu şi al Salomei, fratele lui Iacob cel Mare, de meserie pescar şi de loc din Betsaida, de unde erau şi fraţii Petru şi Andrei; el ocupă un loc deosebit în rândul Apostolilor. Deşi împreună cu Sfântul Petru au fost consideraţi de Sinedriu ca „oameni neînvăţaţi şi de rând" (Fap 4,13), Sfântul Ioan a scris cea de a patra Evanghelie, cartea Apocalipsului şi trei scrisori pline de farmec. Cititorul care parcurge chiar în grabă scrierile lui îşi dă seama de adâncimea şi îndrăzneala gândirii sale, precum şi de capacitatea de a îmbrăca în cele mai frumoase imagini ideile sublime despre adevărurile eterne. Pentru el, vocea judecătorului divin este „ca un vuiet de ape multe".

Ioan este, înainte de toate, omul vieţii spirituale intense, înclinat spre contemplaţie mai mult decât spre activităţi directe. Este vulturul care, de la prima bătaie de aripă, se ridică până la înălţimea misterului dumnezeirii: „La început era Cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul" (In 1,1).

Ioan evanghelistul face parte dintre intimii lui Isus şi este aproape de el în orele cele mai solemne ale vieţii sale. Stă alături de Isus la Cina cea de Taină, îl urmăreşte de aproape în timpul procesului şi, unicul dintre apostoli, asistă la moartea Lui stând lângă Preacurata. Spre deosebire de modul în care este prezentat în unele reprezentări artistice, Ioan nu era un om molatec şi plăpând; e suficient să ne gândim la supranumele dat de Isus fraţilor Iacob şi Ioan: „Fii ai tunetului", pentru a înţelege că atât Ioan, cât şi fratele său aveau un temperament viu şi impulsiv, străin de compromisuri şi ezitări, ajungând până la intoleranţă.

În Evanghelia pe care a scris-o Sfântul Ioan, el se califică pe sine însuşi: „ucenicul pe care îl iubea Isus". Chiar dacă nu putem pătrunde taina acestei prietenii inefabile, putem presupune o anumită analogie între sufletul „fiului tunetului" şi acela al Fiului Omului, venit pe pământ să aducă nu numai pacea, dar chiar şi focul. După învierea lui Isus, Ioan este aproape în permanenţă alături de Isus. Pavel, în scrisoarea către Galateni, spune despre Petru, Iacob şi Ioan că erau „socotiţi stâlpi" ai Bisericii.

În cartea Apocalipsului, el scrie: „Eu Ioan, fratele şi părtaşul vostru la strâmtorare, la împărăţie şi la statornicie în Isus, mă aflam în insula numită Patmos din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus". (Apoc 1,9) După o tradiţie foarte răspândită, Ioan a locuit la Efes, împreună cu Mama lui Isus; sub împăratul Domiţian, cu prilejul unei călătorii la Roma, a fost condamnat să fie ars într-un vas cu ulei înfierbântat, dar, deoarece Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă, a fost exilat în Insula Patmos, unde a avut „descoperirea" relatată în Apocalips. La terminarea exilului în Patmos, s-a întors definitiv la Efes, unde nu a încetat să-i îndemne pe creştini la practicarea dragostei frăţeşti, aşa cum face şi în cele trei scrisori ce au rămas de la el. A murit la Efes, la vârsta de peste o sută de ani, şi a fost înmormântat acolo, pe vremea împăratului Traian (98-117).

De sărbătoarea Sfântului Ioan, în unele părţi se face în biserici binecuvântarea vinului, cu o rugăciune în care se aminteşte cum el, binecuvântând cu semnul crucii paharul de vin unde un duşman îi pusese otravă, a rămas nevătămat. Putem vedea în acest fapt un simbol al harului ce izvorăşte din Crucea Sfântă a lui Isus şi distruge otrava turnată de păcatul strămoşesc în sufletul omului.

Stille Nacht (Silent Night) - Nana Mouskouri

Sf. Ştefan, martir

După coborârea Duhului Sfânt, apostolii au început să predice învăţătura lui Cristos celor care le erau mai aproape, adică evreilor, şi astfel, au reaprins împotrivirea autorităţilor religioase ale iudaismului, care abia se potoliseră prin judecarea şi condamnarea lui Cristos. Ca şi învăţătorul lor, apostolii au cunoscut foarte curând umilirile bătăilor cu vergi şi ale închisorii, dar, îndată după ce erau eliberaţi din lanţuri, reluau predicarea evangheliei. Prima comunitate creştină, dorind să împlinească integral porunca dragostei frăţeşti, a pus în comun toate bunurile şi se împărţea zilnic fiecăruia ceea ce era necesar pentru viaţă. Când comunitatea s-a mărit, apostolii au încredinţat serviciul asistenţei zilnice la şapte „miniştri ai carităţii", numiţi diaconi.

Între aceştia strălucea tânărul Ştefan, care, pe lângă îndatoririle de administrator al bunurilor comune, nu a încetat să răspândească „Vestea cea Bună"; el îndeplinea această misiune cu atât zel şi cu astfel de succese, încât evreii „se repeziră cu toţii asupra lui, îl luară cu sila şi-l duseră la Sinedriu. Au pus martori falşi, care să zică: «Acest om vorbeşte fără încetare împotriva Lăcaşului Sfânt şi împotriva Legii. L-am auzit spunând că Isus Nazarineanul va dărâma acest lăcaş şi va schimba datinile ce ni le-a lăsat Moise»".

Ştefan, după cum citim în Capitolul 7 din Faptele Sfinţilor Apostoli, „plin de har şi de tărie", s-a folosit de prilejul autoapărării sale şi a încercat să lumineze minţile adversarilor săi. Mai întâi, a făcut un scurt rezumat al istoriei ebraice de la Adam până la Solomon, apoi a declarat că nu a rostit blesteme nici împotriva lui Dumnezeu, nici împotriva lui Moise, ori a Legii şi a Templului. A demonstrat că Dumnezeu şi-a arătat slava sa şi în afară de Templu şi se pregătea să expună învăţătura despre Isus, ca ultimă descoperire a lui Dumnezeu, dar adversarii nu au mai suportat să continue discursul, ci „strigară în gura mare, îşi astupară urechile, se repeziră cu toţii asupra lui şi, scoţându-l afară din oraş, îl bătură cu pietre" (Fap 6,58).

Plecându-şi genunchii sub ploaia de pietre, primul martir al credinţei creştine, din adâncul inimii şi cu glas puternic, a rostit cuvintele iertării dăruite deja de pe lemnul Crucii de Cristos: „Doamne, nu le lua în seamă acest păcat".

În anul 415, au fost descoperite relicvele Sfântului Ştefan; faptul a produs o mare emoţie în lumea creştină. Când o parte dintre aceste relicve au fost aduse mai târziu, de către Paul Orosiu, în Insula Minorca (Baleare), entuziasmul locuitorilor a fost atât de mare, încât, uitând lecţia de iubire dată de primul martir, i-au trecut prin ascuţişul sabiei pe toţi evreii imigraţi pe insulă.

Sărbătoarea celui dintâi martir a fost celebrată întotdeauna imediat după ziua Naşterii Domnului, şi el a fost numărat între „Comites Christi" - „Însoţitorii lui Cristos", alături de Sfântul Ioan Evanghelistul, ei fiind cei mai apropiaţi de Fiul lui Dumnezeu venit între oameni, deoarece sunt primii care au dat mărturie supremă de credinţă şi dragoste: Sfântul Ştefan prin moartea pentru Cristos, iar Sfântul Ioan prin îmbrăţişarea fecioriei pentru Cristos.

Adeste fideles - Venite Adoremus – Pavarotti

Colinde, colinde, colinde

http://isichi.wordpress.com/2012/12/25/colinde-colinde-colinde/

Naşterea Domnului: “Tu eşti Fiul Meu” (Liturghia din zi)



Verbum caro hic factum est
(Basilica Bunei Vestiri - Nazareth, Israel)



Această a treia Liturghie, numită “Liturghia zilei”, după cea de la miezul nopţii şi cea de această dimineaţă, ne prezintă cel mai profund mesaj al sărbătorii. Lecturile biblice se distanţează de tonul narativ; nu mai relatează faptul, ci ne adresează o întrebare: “Cine este Acela care s-a născut?” Acum suntem chemaţi să ne transferăm întreaga atenţie de la personaje la protagonist; ne vin în minte acele reprezentări ale Naşterii Domnului din Şcoala barocă, în care se vede o serie întreagă de personaje: Maria, Iosif, păstorii, îngerii, în jurul Noului Născut, cu feţele luminate de o lumină puternică şi caldă, care provine de la Pruncul ce se află culcat în mijloc. Iată, în acest moment trebuie să trecem de la reflecţii la focarul acelei lumini, să ne întoarcem privirile de la păstori şi chiar de la Maria, care ne-a îndrumat cu dragostea ei până aici, şi să-L contemplăm numai pe El, numai pe Isus.

Cine este acest Prunc? În crezul liturgic peste puţin timp noi vom proclama că El este “Unul născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat; de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Aceasta este credinţa pe care Biserica o vesteşte de la Conciliul de la Niceea şi până în zilele noastre. Pe ce se bazează această credinţă? Pe revelaţie, pe cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales tocmai pe ceea ce am ascultat cu puţin înainte: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”. Aceste cuvinte, deschid ca o cortină un orizont nemărginit spre a ni-l arăta pe acel Prunc în leagăn; El este Cuvântul Tatălui, pronunţat mai înainte de toţi vecii. “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Astfel începe Istoria lumii în Biblie. Ei bine, acum ştim că acela nu era începutul absolut, ci era începutul vremurilor. În acea clipă în care se conturau cerurile şi pământul, Cuvântul era deja la Dumnezeu.

Transeamus usque Bethlehem - partitură

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/transeamus-usque-bethlehem.pdf

Transeamus usque Bethlehem (Să mergem până la Betleem)



Transeamus usque Bethlehem et
videamus hoc verbum quod factum est.
Transeamus usque Bethlehem et
videamus hoc verbum quod factum est.
Mariam et Joseph et Infantem
positum in praesepio,
Mariam et Joseph et Infantem
positum in praesepio.

Gloria, gloria, Gloria,
gloria, gloria, gloria, in excelsis Deo.
Transeamus Gloria, gloria,
gloria, gloria,
Transeamus gloria, gloria,
gloria, gloria,
videamus multitudinem mi- gloria, gloria,
gloria, gloria,
litiae celestis laudantium Deum, Ma- Et in terra pax,
hominibus bonae volun-
riam et Joseph et Infantem tatis, bonaevoluntatis, bonae volun-
positum in praesipio tatis et in terra pax. Glo-
et ria.
videamus quod factum est,
et videamus quod factum est.

AscoltarTi è una festa – Natale

Îngerii-n a noastre plaiuri



1. Îngerii-n a noastre plaiuri,

Au adus un cânt frumos

Ce-l repetă-n mii de graiuri,

Un ecou din vale-n jos:

R:

Gloria, in excelsis Deo! (bis)

2. Păstoraşi, ce sărbătoare,

Ce lumină-i pe pământ?

În a nopţii beznă mare,

Pentru cine-atâta cânt?

3. Îngerii ne dau de ştire

Că Isus cel mult dorit

Pentru-a lumii mântuire

Pe pământ azi a venit.

4. Preamărit Cristos să fie

De tot neamul omenesc

Şi tot omu-n bucurie

Cânte-i imnul îngeresc.

Crăciun binecuvântat!

Când a venit împlinirea timpului,

Dumnezeu l-a tri­mis în lume pe Fiul său,

născut din femeie, născut sub lege,

să-i răscumpere pe cei care sunt sub lege,

ca să primim înfierea (Gal 4,4-5).

 

Andre Rieu - Crăciunul

Andre Rieu - 1 oră.

Îndreptându-ne spre Crăciun

http://isichi.wordpress.com/2012/12/23/indreptandu-ne-spre-craciun/

Actualitatea crestina - Crăciun 2012

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/actualitatea-crestina-crc483ciun-2012.pdf

IPS - Ioan Robu: Scrisoare Pastorală cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului - 2012

Îi mulțumim Domnului că încă o dată ne este dat harul să ascultăm vestea plină de bucurie a Crăciunului: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul Său, unul născut" (In 3,16), pentru a ne da demnitatea de a fi fiii săi. De aceea, „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14).

Sfântul Augustin spune că „Fiul lui Dumnezeu, El, prin care toate s-au făcut, a devenit creatură" (Discursuri, 229, H.i). „În mod liber s-a născut pentru noi în timp, ca să ne introducă în veşnicia Tatălui. Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu... A căzut omul, dar a coborât Dumnezeu... Omul a căzut din cauza mândriei, Dumnezeu a coborât cu harul" (Discursuri, 13). Cuvântul făcut trup a venit în noi şi printre noi, pentru ca noi să devenim „părtaşi ai naturii divine" (2Pt 1,4). „Naşterea lui Cristos, spune Sfântul Petru Crisologul, este sacramentul iubirii sale care-i mântuieşte pe oameni... Creatorul în creatură şi Dumnezeu în timp: este o onoare pentru creatură, fără să fie o dezonoare pentru creator" (Cuvântări, 148). O ştim sau nu, o vrem sau nu, Fiul care s-a făcut om a pus divinul în omenesc, veşnicia în timp, absolutul în mărginit, lumina în umbră. Celor care îl primesc pe Isus, adică celor care răspund cu recunoştinţă la acest mare dar, le dă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu" (In 1,12). „El este «chipul nevăzutului Dumnezeu» (Col 1,15); El este Omul desăvârşit care le-a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu primul păcat. Cum în El natura umană a fost asumată fără a fi nimicită, prin însuşi acest fapt ea a fost înălţată şi în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin Întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu orice om. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat" (Gaudium et spes, 22).

Prin Întrupare, Isus a intrat în istoria fiecăruia dintre noi; El locuieşte în istoria noastră, este cu noi, în noi.

A sărbători Crăciunul înseamnă a învăţa să crezi că orice faptă a noastră, oricât de mică, prin iubire, poate să se îndumnezeiască şi că orice clipă poate să devină purtătoare de veşnicie. În lumina Crăciunului nimic nu poate fi considerat mic şi neînsemnat. Totul devine oportunitate de a primeni şi de a întări comuniunea noastră cu Dumnezeu, cu aproapele nostru şi cu noi înşine. Legătura care-l uneşte pe Fiul lui Dumnezeu făcut om cu fiecare fiinţă umană este atât de profundă, încât El afirmă „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40).

PS Petru Gherghel:Scrisoare pastorală la sărbătoarea Naşterii Domnului - 2012

Să dăm laudă Domnului Dumnezeului nostru!

Binecuvântat să fie Dumnezeu
şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos,
care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală
în cele cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales
ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa lui!

Sfinţiile voastre, iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Celebrarea misterului Naşterii Domnului în Anul Credinţei, pe care l-am început la 11 octombrie, chiar în timpul celebrării Sinodului Episcopilor pentru o nouă evanghelizare, reprezintă o invitaţie vie la un imn de preamărire a Părintelui ceresc, care a binevoit să-l trimită pe Fiul său, pentru ca noi să avem viaţă şi s-o avem din belşug, iar prin evanghelie să avem o credinţă vie şi profundă.

Lui, aşadar, care ni s-a descoperit prin Fiul său şi ni se descoperă fără încetare prin Duhul Sfânt, să-i fie cinste şi laudă în veci de veci!

Crăciunul este un moment de graţie, un dar ceresc oferit omenirii şi a devenit fundamentul întregii noastre speranţe, pentru marele mister ce a marcat istoria mântuirii, misterul iubirii Fiului lui Dumnezeu care se naşte, devine om, ca să rămână mereu în mijlocul oamenilor şi să-i înalţe la gloria cerească a Tatălui ceresc.

Biserica tresaltă de bucurie şi face sărbătoare, în timp ce îngerii coboară din cer să vestească acest eveniment petrecut acum două mii de ani în istorie, mister ce se realizează acum, pentru că “astăzi” ca odinioară trăim acelaşi adevăr istoric al iubirii Tatălui ce se repetă şi reînnoieşte pe oricine şi orice lucru în Fiul care se naşte pentru noi.

Lumina şi bucuria noastră este pruncul divin venit din cer.

Dumnezeu este un izvor de iubire care se face om, se face mic în Isus, pentru a fi calea noastră, adevărul şi viaţa noastră.

24 decembrie - Advent

Preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul

1Samuel 7,1-5.8b-12.14a.16: ¹ Pe când regele David locuia liniştit în casa lui şi Domnul îl eliberase de toţi duşmanii care îl înconjurau, ² a zis regele către profetul Natan: "Iată, eu locuiesc în casă de cedru, iar chivotul Domnului stă în cort". ³ Natan i-a zis regelui: "Tot ce ai în gând, mergi şi du la îndeplinire, căci Domnul este cu tine". ⁴ Dar chiar în noaptea aceea Domnul a vorbit către Natan, zicând: ⁵ "Mergi şi spune-i robului meu David: Aşa vorbeşte Domnul: ⁸ Oare îmi vei zidi casă în care să locuiesc eu? Eu te-am luat de la stână, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul meu Israel. ⁹ Am fost cu tine pretutindeni; oriunde ai umblat am nimicit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea feţei tale şi am făcut numele tău mare, ca numele celor mari de pe pământ. ¹⁰ Îl voi stabili în acest loc pe poporul meu Israel, îl voi înrădăcina şi va trăi în pace la locul său şi mai mult nu va mai fi tulburat; cei răi nu-l vor mai strâmtora, ca mai înainte, ¹¹ pe vremea când puneam judecători peste poporul meu Israel. Te voi linişti şi pe tine, apărându-te de vrăjmaşii tăi. Iată, Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi el însuşi o casă. ¹² Iar când se vor sfârşi zilele tale şi vei fi aşezat alături de părinţii tăi, atunci voi ridica după tine un urmaş, care va ieşi din trupul tău, şi voi întări stăpânirea lui. ¹⁴ Eu îi voi fi lui tată şi el îmi va fi mie fiu. ¹⁶ Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea mea, iar tronul tău va rămâne în veci neclintit".

Luca 1,67-79: În acel timp, ⁶⁷ Zaharia, tatăl lui Ioan, s-a umplut de Duh Sfânt şi a profeţit zicând: ⁶⁸ "Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru că a vizitat şi a răscumpărat pe poporul său. ⁶⁹ Şi a înălţat o putere de mântuire în casa lui David slujitorul său, ⁷⁰ precum a promis prin gura sfinţilor săi profeţi care au fost în vechime; ⁷¹ ca să ne mântuiască de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor acelora care ne urăsc. ⁷² Astfel îşi arată îndurarea faţă de părinţii noştri şi îşi aduce aminte de legământul său sfânt; ⁷³ de jurământul pe care l-a făcut lui Abraham, părintele nostru, că ne va ajuta, ⁷⁴ ca, eliberaţi din mâna duşmanilor noştri, să-i slujim fără teamă, ⁷⁵ în sfinţenie şi dreptate sub privirea lui, în toate zilele vieţii noastre. ⁷⁶ Iar tu, copilule, vei fi profet al Celui Preaînalt; vei merge înaintea Domnului ca să pregăteşti căile lui ⁷⁷ şi să faci cunoscută poporului său ştiinţa mântuirii întru iertarea păcatelor, ⁷⁸ prin iubirea îndurătoare a Dumnezeului nostru, care ne-a cercetat ca un soare ce răsare din înălţime, ⁷⁹ ca să lumineze pe cei care zac în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii".

Reflecţie

Suntem în vigilia Crăciunului, ne mai rămân puţine ore pentru a completa pregătirea noastră. Liturgia de astăzi ne sugerează o mai profundă apreciere a darului pe care Tatăl ceresc ni-l face, amintindu-ne că acest dar a fost pregătit cu mare iubire de foarte mult timp. Citim despre paralelismul dintre cele două mesaje divine strâns legate între ele: al doilea face trimitere explicită la primul. „Casa ta – îi spune Domnul lui David – şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea mea, iar tronul tău va rămâne în veci neclintit”. Mariei, la Buna Vestire, îngerul îi spune: „Domnul îi va da tronul lui David, tatăl său, va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia sa nu va avea sfârşit”. Există, deci, o pregătire foarte lungă pentru darul Crăciunului.

IV Advent (C): Evanghelia vieţii

http://www.pauline.ro/index.php/evanghelia-vietii/advent-2012/210-iv-duminica-din-advent2012

Veni, veni, Emmanuel (gregorian)

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/veni-veni-emmanuel.pdf

Colindă: Veni, veni, Emmanuel (gregorian)



Veni, veni, Emmanuel
captivum solve Israel,
qui gemit in exsilio,
privatus Dei Filio.

R: Gaude! Gaude! Emmanuel,
nascetur pro te Israel!

Veni, O Sapientia,
quae hic disponis omnia,
veni, viam prudentiae
ut doceas et gloriae. R.

Veni, veni, Adonai,
qui populo in Sinai
legem dedisti vertice
in maiestate gloriae. R.

Veni, O Iesse virgula,
ex hostis tuos ungula,
de spectu tuos tartari
educ et antro barathri. R.

Veni, Clavis Davidica,
regna reclude caelica,
fac iter tutum superum,
et claude vias inferum. R.

Veni, veni O Oriens,
solare nos adveniens,
noctis depelle nebulas,
dirasque mortis tenebras. R.

Veni, veni, Rex Gentium,
veni, Redemptor omnium,
ut salvas tuos famulos
peccati sibi conscios. R.

AscoltarTi è una festa - IV Domenica di Avvento

4a domenica di Avvento - anno C

Noapte de vis – partitură

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/noapte-de-vis-text-j-mohr-1792-1848-melodie-franz-gruber-1787-1863.pdf

IV Advent (C): Maria şi Adventul: „Magnificat”

În timpul Adventului Liturghia ne vorbeşte şi ne învaţă, prin trei călăuze, prin trei Maeştri: Isaia, Ioan Botezătorul şi Sfânta Fecioară Maria: Proorocul, Înaintemergătorul şi Mama. Astăzi este rândul Sfintei Fecioare. În toate cele trei cicluri liturgice, Duminica a IV-a din Advent este dominată de figura ei gingaşă şi tăcută. Ea ne ajută să intensificăm şi să concentrăm aşteptarea noastră. În duminicile precedente, îl contemplam pe Mântuitorul oarecum de departe: prin perspectiva lui Isaia, care Îl vedea coborându-se ca roua din ceruri, şi a lui Ioan Botezătorul care îl aştepta din pustiu. Astăzi suntem invitaţi să privim către un punct precis; chiar o persoană: “Maria”. Cel ce trebuie să vină a şi venit deja; misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu, de nouă luni este ascuns în Maria.

Dacă Adventul înseamnă aşteptarea lui Cristos, Maria este Aşteptarea personificată; aşteptarea a avut pentru ea acel sens real şi delicat pe care acest cuvânt îl are pentru fiecare femeie care aşteaptă naşterea copilului ei. În acest fel trebuie să ne-o închipuim pe Sfânta Fecioară în imediata apropiere a Crăciunului: cu acea privire dulce şi delicată ce pare a dialoga de pe acum cu Pruncul Isus! Între Maria şi Isus a existat o neîntreruptă legătură de dragoste, la fel ca în cazul celui care primeşte Sfânta Împărtăşanie! Isus, prin harul Său, şi-a început Evanghelizarea chiar din sânul Maicii Sale. Maria este Mama Evangheliei, pentru că în Ea s-a aflat însuşi Cuvântul, unic, total şi personal. Iat-o aşadar pe Maria, după salutul Elisabetei, deschizându-şi gura spre a da curs liber gândurilor şi sentimentelor inimii sale, care nu sunt decât un murmur, o şoaptă a unei Evanghelii vii: “Magnificat” este o Evanghelie în miniatură, pentru că aici aflăm toate “Fericirile”, mai ales cea a celor săraci cu duhul.

22 decembrie - Advent

Samuel 1,24-28: În zilele acelea, ²⁴ după ce Ana a încetat de a mai alăpta pe Samuel, copilul ei, l-a dus în casa Domnului, la Şilo, luând cu ea trei viţei, trei măsuri de făină şi un urcior cu vin, pentru jertfă. Copilul era încă prunc. ²⁵ După ce a adus jertfă un viţel, Ana a prezentat pe copil preotului Eli şi i-a zis: ²⁶ "Domnul meu, nu te supăra; pe cât este de adevărat că tu eşti viu, pe atât de adevărat este că eu sunt acea femeie care am stat aici înaintea ta şi m-am rugat Domnului. ²⁷ Pentru acest copil m-am rugat şi Domnul mi-a îndeplinit rugăciunea pe care am făcut-o. ²⁸ De aceea, şi eu îl ofer Domnului pentru toate zilele vieţii lui, ca să slujească Domnului". Apoi s-au închinat acolo Domnului.

Luca 1,46-56: În acel timp, a spus Maria: ⁴⁶ "Sufletul meu preamăreşte pe Domnul ⁴⁷ şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu, ⁴⁸ căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, ⁴⁹ căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, al cărui nume este sfânt. ⁵⁰ Milostivirea lui dăinuieşte din neam în neam peste cei ce se tem de dânsul. ⁵¹ El arată puterea braţului său; risipeşte pe cei mândri în inima lor. ⁵² Dă jos de pe tronuri pe cei puternici şi înalţă pe cei smeriţi. ⁵³ Pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri, iar pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale. ⁵⁴ A sprijinit pe slujitorul său Israel, amintindu-şi de îndurarea sa, ⁵⁵ după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în veci". ⁵⁶ Şi a rămas Maria trei luni împreună cu Elisabeta; apoi s-a întors acasă.

REFLECŢIA

Liturgia ne sugerează un paralelism între Ana şi Maria. Amândouă îi mulţumesc lui Dumnezeu: Ana, cu o ofertă fondată pe darul lui Dumnezeu, care i-a dat să fie mamă, mamă a lui Samuel: „De aceea, şi eu îl ofer Domnului”. Samuel e un dar întors, el e cedat Domnului, şi astfel, fiul va fi legătura vie între ea şi Dumnezeu.

Şi Maria îi mulţumeşte Domnului cu marea înflăcărare a inimii sale: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu”.

Isus nu s-a născut încă, dar Maria mulţumeşte şi deja îl oferă Tatălui, pentru că el a început deja opera de mântuire sfinţindu-l pe Ioan în sânul mamei sale, Elisabeta.

Şi mulţumirea Mariei nu înseamnă numai cuvinte, ci este viaţă, este atitudine de recunoştinţă.

Şi pentru noi, aceasta e o dispoziţie fundamentală în acest timp. Trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu cu mare bucurie, pentru că el vine să mântuiască poporul său, lumea de astăzi. Iată, Liturghia înseamnă şi laudă, şi recunoştinţă.

În Euharistie îl primim pe Domnul: să-l lăsăm să trăiască în noi cu oferta sa, cu mulţumirea sa adusă Tatălui. Şi să-i mulţumim lui Isus care a făcut voinţa Tatălui venind să-şi dea viaţa pentru mântuirea lumii. (A. Vanhoye).