 |
| La „Cina de pe urmă”... |
Isus
„calea, adevărul și viața”
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] (10 mai 2020)
Lecturi: Faptele
Apostolilor 6,1-7; 1Petru 2,4-9; Evanghelia Ioan
14,1-12; lecturiOmilie
În această duminică a Paștelui,
Isus ne invită să nu ne temem și să avem încredere în el. Se revelează în
identitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu care merge să ne pregătească un „loc” în
împărăția cerului, căci el „este calea, adevărul și viața!” Pentru credința
adevărată este necesar să-l cunoaștem pe Isus, cel care lasă lumea pentru a se
duce la Tatăl – este înălțarea pe cruce – dar îi mângâie pe prietenii săi că le
pregătește un loc pentru toți în cer unde nu va mai fi suferințe, dubii și
teamă.
Prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 6,1-7) prezintă viața primei comunități creștine, identificată ca
noul templu – adică Biserica – bazată pe darurile Duhului care sunt carismele
și slujirile și pe dinamismul credincioșilor. Numărul persoanelor încep să
crească; încep dificultăți cu caracter organizatoric; primele neînțelegeri. Comunitatea
de limbă greacă se plânge de rele tratamente din partea evreilor: „eleniştii
murmurau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea în
slujirea de fiecare zi” (v. 1). Comunitatea este tânără plină de frământări.
Sunt glasurile noi: eleniștii, veniți din Imperiul Roman, care vorbesc și citesc
Scriptura în celebrările lor în greacă. Sunt primele schimbări de cultură: în
sinagogile lor nu mai citesc în limba aramaică dar în cea greacă… Este o
situație prielnică pentru apostoli să definească şi să gândească prioritățile
familiei creștine: primatul cuvântului și al rugăciunii! Astfel se înfiinţează
grupul diaconilor. O problemă nouă! Se găsește o soluție genială și inovativă:
e introdus ordinul diaconilor. Misiunea lor era servitul la mese, dar și a comunității
în toate formele sale. Sfântul Luca precizează care este rolul colegiului
apostolilor în interiorul comunității creștine: „cei doisprezece” rămân, prin
excelență, martori ai învierii: „noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea
cuvântului” (v. 4). Este slujba care le-a fost încredințată diaconilor: „nu
este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la
mese” (v. 2). Se subliniază noua instituție: slujirea Bisericii – aceea a
diaconatului – solidaritate cu cei necăjiți, săraci, neglijați. O Biserică care
nu ar avea în grijă de cei săraci nu ar fi Biserică a lui Cristos. Nu este
posibil să anunți Evanghelia unor oameni morți de foame, sete, frig. Cei
exclușii nu trebuie să fie uitați. Să ne amintim de sfântul Laurențiu din Roma,
de Francisc din Assisi: doi diaconi. Sunt figuri extraordinare în istorie…
În a doua lectură (1Pt 2,4-9) primul papă – sfântul Petru –
îndeamnă să recunoaștem identitatea de creștin salvat de „piatra unghiulară”, Cristos,
aleasă și prețuită de Dumnezeu. „Strângeți-vă la Domnul”: fiecare creștin este
unit cu Isus cel înviat – „piatră vie”: „apropiaţi-vă de Domnul, piatra cea vie
aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu!” (v. 4). Așa cum
Dumnezeu [în limba ebraică Adonai – Yahweh] este pentru Israel Stâncă, la
fel Cristos este „piatra vie”: se face aluzie la Isus cel înviat refuzat de
oameni. Cu referire clară la starea de persecuție și neînțelegere la care a
fost supus Isus în timpul misiunii sale de pe pământ, dar și la suferința
noilor credincioși, proveniți din păgânism: sunt cei persecutați. Templul este
distrus. Pentru evrei, era locul și semnul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul
poporul. Dar cu Isus, totul se schimbă: el este noul templul, locuința lui
Dumnezeu printre oameni; „piatra unghiulară” a noii construcții: neam ales,
preoție regală, popor sfânt. „Piatra vie” este Cristos, cel înviat din morți,
cel care s-a întors la viață, care, în ciuda aruncării de către oameni, a fost
pus ca fundament al noului edificiului spiritual pe care Dumnezeu voia să-l
construiască în pace, dreptate și iubire; să-i asigure legătura strânsă și unitatea.
Ceea ce iudaismul nu putea realiza a înfăptuit Isus cu jertfa sa ce permite
oamenilor să-l întâlnească pe Dumnezeu, izvorul luminii și al vieții.
În Evanghelia după Ioan (In 14,1-12) se vorbește despre templu ceresc, adică „casa Tatălui”
în care Cristos „ne-a pregătit un loc” pentru fiecare dintre noi. Este ultima
întâlnire a lui Isus cu discipolii săi. Este o conversaţie lungă ţinută chiar
în seara Cinei când a fost arestat. Cristos se revelează în misterul persoanei
sale și în relația cu Dumnezeu. Este testamentul lăsat de el precum şi un
exemplu de cateheză ce învaţă comunităţile creștine cum să trăiască fără
prezenţa fizică a Domnului.
Isus îi anunță pe discipolii săi
despre plecarea sa la Tatăl. Nu este o fugă. Cristos îi anunță că el le
pregăteşte un loc în ceruri: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe! Mă duc
să vă pregătesc un loc” (v. 1). Cum îl pregătește? Tocmai prin intermediul
suferinţei, pătimirii, morţii şi, bineînţeles, al învierii sale. „Locuința”
este termenul din evanghelie al comuniunii cu Cristos și cu Dumnezeu.
Isus vrea să învioreze credința discipolilor.
„Mă duc să vă pregătesc un loc!” Toată așteptarea Bisericii se sprijină pe
această promisiune! E o chemare la a trăi în speranță. Încercările nu lipsesc:
în câteva ore va pătimi; este moartea lui Isus pe cruce! Nimic nu trebuie să
tulbure speranța: Isus rămâne prezent printre oameni! În acest moment, Cristos
este aproape constrâns să descopere misterul persoanei sale: „Eu sunt calea,
adevărul şi viaţa” (v. 6). Este „calea” către Tatăl pentru că el este
„adevărul” întrucât îl revelează pe Dumnezeu. El este „calea” care consistă în
cunoașterea, adică comuniunea de iubire cu Tatăl, cu Fiul, cu Duhul Sfânt.
Trecând prin el vom ajunge la Tatăl. Avea
dreptate Pascal: „Fără Cristos nu se înţelege cine suntem şi nici
încotro ne îndreptăm; nu se înţelege nici viaţa, nici moartea!” Fără cale, nu putem merge nicăieri; fără
adevăr, nu suntem siguri; fără viață, nu este decât moarte! Isus este
calea: nu există alte drumuri pentru a ajunge la Dumnezeu şi la om. Cristos
este adevărul: în mijlocul atâtor adevăruri care fac zgomot şi durează o zi, el
rămâne ultimul termen – adevărul adevărat! Isus este viaţa: orice efort uman nu
reușește să înfrângă moartea doar s-o amâne puţin. Singurul care a învins-o
este Cristos cel înviat din morți!
Să-i mulțumim lui Isus „calea, adevărul și viața”...
bibliografia [anul
A]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1998; Brèthes Ch., Feuillets
liturgiques. Année A, MédiasPaul & Éditions Paulines, 1987; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle
letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Doglio C. (https://www.qumran2.net);
Dumea C. (www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro); Garcìa
J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Manicardi L. (https://www.monasterodibose.it); Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali
e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano
C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Predici și omilii (https://www.elledici.org);
Ravasi G., Celebrarea și trăirea
Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu