 |
| Judecătorul nedrept și văduva insistentă |
Biruinţa rugăciunii perseverente
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 08:00 (20 octombrie 2019)
Lecturi: Exodul 17,8-13; 2Timotei 3,14-4,2; Evanghelia Luca
18,1-8; lecturiOmilie
Liturgia Cuvântul din această
duminică ne amintește despre importanţa rugăciunii. Ce este rugăciunea? Cum,
când și pentru ce ne rugăm?
În prima lectură luată din cartea
Exodului (Ex 17,8-13a) îl prezintă pe Moise pe vârful dealului cu mâinile
ridicate, în semn de rugăciune, în timp ce în vale poporul luptă împotriva
amaleciţilor care erau urmașii lui Esau: niște nomazi ce trăiau în deșertul
Negheb, în sudul Palestinei. S-au opus intrării israeliților în Canaan. Bătălia
dintre Israel și Amalec nu vine decisă doar de forțele armate, ci de rugăciunea lui
Moise care are în mână „toiagul lui Dumnezeu”, cel care a făcut lucruri
minunate în fața faraonului (plăgile Egiptului – Ex 7,17; 9,23; 10,13), a despărțit în două Marea Roșie (Ex 14,16.21), a lovit stânca și a curs
apă (Ex 17,6). Mâinile ridicate de
Moise exprimă deschiderea depentenței totoale de Dumnezeu. Viața și viitorul
poporului depinde de recunoașterea prezenței Domnului. Rugăciunea vine
prezentată ca o stare la prezența lui Dumnezeu. Când Moise își înalță mâinile –
în semn de rugăciune – devine mai tare Israel. Când îşi lăsă mâinile în jos, din
cauza oboselii, mai tare erau duşmanii. De aceea, în centru este figura lui Moise
care continuă să se roagă implorându-l pe Dumnezeu, până seara târziu, fără
încetare. Când relua rugăciunea, puterea Domnului revenea poporului. Israel
înțelege că în apropierea lui Dumnezeu este rădăcina puterii sale. Datorită
aceastei rugăciuni stăruitoare poporul a triumfat asupra lui Amalec, luptând
împreună cu Iosue ținând mâinile lui Moise „ridicate”. Aaron, fratele lui
Moise, și Hur, îl așează pe o piatră, ținându-i mâinile în sus, ceea ce
semnifică că are „credință”. Rugăciunea lui Moise, susținut de Aaron și Hur, obține
de la Dumnezeu biruință împotriva dușmanilor.
Rugăciunea este unirea dintre om
și Dumnezeu. Este modelul statorniciei în rugăciune – viitoarea figură a lui
Cristos răstignit pe cruce. Citind această relatare, înţelegem importanţa şi puterea
rugăciunii: a ne lupta ca Iosue ținând mâinile întinse a lui Moise, pentru că
Dumnezeu e cu noi.
În a doua lectură din Scrisoarea către Timotei (2Tim 3,14-4,2) răspunsul lui Dumnezeu
este: „rămâi statornic” (v. 14). „A rămâne statornic” cuvântului primit
rezistând la toate modele și ideologiile. Nu se câştigă „bătălia” fără
rugăciune, în viața creștină. Pentru apostol totul începe cu rugăciunea care ne
ajută să ne adaptăm din ce în ce mai mult acestui Dumnezeu care ne cere să ne
comunice iubirea lui. Dacă rugăciunea noastră este autentică ne va ajuta
să menținem credința și încrederea în Dumnezeu.
Sfântul Paul amintește că
„textele sacre au puterea să ne dea înţelepciune”. Este credință în Cristos ce
salvează omul: „cunoşti Sfintele Scripturi care îţi pot da înţelepciunea spre
mântuire prin credinţa care este în Cristos Isus” (v. 15). Prin acest îndemn,
apostolul ne încurajează să avem timp ca să descoperim Scripturile, fie în mod individual
cât şi cu alţii. Această recomandare este pentru noi: „vesteşte cuvântul,
insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dojeneşte, ameninţă, îndeamnă,
cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură!” (4,2). Cuvântul este anunţat
neţinând cont de nici de circumstanţe „favorabile”, nici cele nepotrivite. Adesea
situaţiile nefavorabile sunt cele rodnice pentru sămânţa cuvântului. Acest dar
pe care l-am primit, nu putem să-l ţinem pentru noi: e o lumină ce trebuie să
strălucească în mijlocul lumii având forța de a confrunta Cuvântul lui Dumnezeu
cu existența noastră de astăzi.
Comunitățile creștine i se
adresează sfântul Luca trecând printr-o criză gravă riscând descurajarea. Se gândeau
că Cristos trebuie să vină imedeat, în câteva luni sau câțva ani, pentru a
stabili Împărăția lui Dumnezeu. Dar nimic nu se întâmplă. Domnul întârzie. Întârzie
să răspundă la rugăciuni. Nici cererile nu le
ascultă. Dumnezeu tace! E teribilă tăcerea lui Dumnezeu. Domnul ne face să
așteptăm. Atunci Luca, în Evanghelia de astăzi (Lc 18,1-8), pune în gura lui Isus parabolă referitoare la datoria de
a ne ruga întotdeauna şi de a nu ne descuraja niciodată. Accentul este pus pe
atitudinea discipolului de a se ruga. E ilustrată altă calitate a rugăciunii: perseverența.
La întrebarea: „de câte ori trebuie să mă rog?”, Isus spune: „întotdeauna!” Rugăciunea,
la fel ca iubirea, nu suportă calcul: de câte ori!
Domnul ne relatează istoria unei
văduve sărace care imploră dreptatea de la judecător. E o femeie lipsită de
apărare, fără putere, fără relaţii. A avut probleme cu justiţia coruptă, cu un
judecător căruia nu-i păsa cei săraci şi cei slabi. Îndârjirea femeii răstoarnă
atitudinea batjocoritoare a judecătorului. Fiind hărțuit, el sfârșește să-i
acorde tot ce ea îi cere.
Calitatea fundamentală a văduvei
este statornicia în rugăciune care nu cunoaște tăcerea judecătorului,
a indiferenței și a durității. Spune cuvântul grec: rugăciunea înseamnă „agonie”
[synagonizesthai], „bătălia misterioasă
și fără limite cu infinitul” (Ravasi G.). Rugăciunea este complicat de greu,
pentru că este dificil să te încredințezi lui Dumnezeu. Așa a făcut Amalec sau
judecătorul nedrept: să te convingi că evenimentul sau întâmplarea pe nimeni
nu-l interesează, nici chiar pe Dumnezeu.
Isus încheie parabola punându-ne
o întrebare importanţă cu regret: „Fiul Omului, când va veni, va găsi credința
pe pământ?” (v. 8). Nu ştim. Poate cum scria Bernanos: „vocile ce urcă de la
pământ la Dumnezeu devin tot mai slabe, poate sunt pe cale să se stingă. Este
tăcerea iubirii în noaptea indiferenței!” Centrul parabolei stă în vestea că
„Domnul” [Kyrios], Cel Înviat face
dreptate. Dumnezeu este fidel promisiunilor și ascultă strigătul celor sărmani
care îl cheamă.
Comunității creștine, Luca le
spune ca să continue să se roage angajându-se, știind că Dumnezeu va face
dreptate. Isus le cere să se roage întotdeauna, neobosiți vreodată, ca Domnul
să găsească în noi credință, chiar dacă întârzie și pare surd la cererile
noastre.
Aceasta este logica rugăciunii: să-l
ai aici pe pământ pe Dumnezeu și sus în ceruri. Parabola evanghelică se încheie
cu triumful văduvei asupra duşmanului. Se poate rezuma în trei cuvinte: biruinţa
rugăciunii insistente.
Să ne ajute Dumnezeu să ne rugăm bine!
bibliografia [anul
C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1997; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli
M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dumea C. (www.calendarcatolic.ro;
www.pastoratie.ro); Garcìa J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net);
Masetti N., Guidati dalla Parola,
EMP, Padova 1995; Orestano C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Predici și
omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo
A., (ed) Messale e lezionario meditato,
EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Spreafico
A., (https://www.diocesifrosinone.it).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu