Un „mister” de comuniune de viață și iubire
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] (16 iunie 2019)
Lecturi: Proverbe 8,22-31; Romani 5,1-5; Evanghelia Ioan
16,12-15; lecturiOmilie
În această duminică, toți suntem
invitaţi la bucurie. Dumnezeul nostru de trei ori sfânt vrea să ne
împărtășească din sfințenia sa. Suntem în duminica Sfintei Treimi. Este un
„mister” de care teologii se îndrăgostesc. În realitate este misterul rădăcinii
noastre de credință, de neînțeles pentru mintea omului căruia îi dăm crezare. Însuși
Dumnezeu spune despre sine: „Eu sunt Cel care sunt” (Ex 3,14). E un fel de a se face cunoscut pe sine. Astfel, puteţi
căuta în toată Scriptura şi nu veţi găsi niciodată cuvântul „treime”. Biblia nu
calculează: 1 + 3 = 3. Textele biblice ne vorbesc despre Dumnezeu Tatăl, Fiul
său Isus Cristos și despre Duhul Sfânt şi ne spune aceasta: Duhul vă va ajuta
să înţelegeţi tot adevărul (cf. In
16,13). Ne spune totul despre Dumnezeu în Duhul Sfânt. Îl avem pe Isus: cu el,
Dumnezeu ni s-a dăruit complet. Nouă nu ne rămâne decât să cercetăm cine este
el într-adevăr. Pentru aceasta, avem de citit Scripturile. Cât privește Biserica
anunță un singur Dumnezeu care acționează prin Cuvânt – Isus Cristos – și prin
Duhul Sfânt – dătător de daruri: „cele
două mâini ale Tatălui” după expresia sfântului Irineu, episcop de Lyon (130-202).
Așadar, cine este Dumnezeu?
Astăzi cartea Proverbelor (Prov 8,22-31) ni-l prezintă pe Dumnezeu la
început: unul care se înveselește plăsmuind și făcând să ţâşnească izvoarele,
să se înalţe munţii, norii pe înălţimi; din mâna sa apar ne neașteptate
plantele şi tot felul de animale. Textul biblic este un imn celebru despre
înțelepciunea lui Dumnezeu personificată. „Domnul m-a creat ca început al căii
sale […]. Din veşnicie am fost plăsmuită […], înainte de a se fi născut
pământul” (v. 22-22). Dumnezeul creator
nu mai este acea figură solitară, ci este un Dumnezeu într-o relație, care ia
tocmai această „copilă” însoţindu-o și făcând-o chiar propriul „arhitect”:
„când încă nu făcuse pământul şi câmpiile […], când a stabilit cerurile, eu
eram acolo […], când a întărit norii deasupra şi când a fixat izvoarele
abisului, când a hotărât temeliile pământului, eu eram lângă el de încredere
[…], bucurându-mă înaintea lui tot timpul […]; preferinţa mea erau fiii
oamenilor” (v. 26-31). Se arată filantropia – deci iubirea de oameni
dezinteresată, generozitatea însăși. Dumnezeu se „înveselește” împreună cu
omenirea nu pentru a râde sarcastic de dramatismul istoriei umane, ci, din
contra: adevăratul sens al istoriei se găsește tocmai într-o legătura de
dragoste dintre Creator cu creaturile sale. Aceasta este înțelepciunea lui
Dumnezeu care a prezidat întreaga creație a lumii, care face să existe istoria,
să pregătească revelația lui Isus – Înțelepciunea Tatălui. Scriptura ne
descoperă un Dumnezeu care și-a legat prietenia cu poporul pe care și l-a ales,
adică Israelul. Este Domnul înflăcărat de fericirea oamenilor! Dumnezeu ne
iubeşte şi veghează peste noi cu înţelepciune. Citind acest text descoperim
iubirea care uneşte oamenii cu Creatorul său. Această promisiune a lui Dumnezeu
față oamenii se împlinește în Isus Cristos. În el s-a realizat mântuirea lumii.
În a doua lectură din Scrisoarea către Romani (Rom 5,1-5) sfântul Paul ne invită să
facem un pas mai departe într-o capodopera ce se deschide cu o declarație
explicită: „justificaţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul
nostru Isus Cristos” (v. 1). Apostolul face o precizare esenţială: „iubirea lui
Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost
dat” (v. 5). Iubirea lui Dumnezeu Tatăl nu se descurajează în fața păcatului
omului, ci pentru a-l salva a trimis pe Fiul său dăruindu-ne pe Duhul Sfânt.
Aşadar Duhul, pe care Isus ne-a promis că-l trimite de la Tatăl, nu vine să ne
umple mintea noastră cu idei, căci Sfânta Treime nu constituie doar obiectul
unor speculaţii de tip intelectual, ci vine să reverse în inimile noastre
iubirea sa, vine să ne ajute să trăim experienţă vitală de credinţă, iubire și
speranță, realizând în noi o întâlnire de prietenie, de comuniune de viaţă cu
cele trei Persoane divine. În lumina Sfintei Treimi apostolul celebrează
bucuria fără margini a credinței care îşi are rădăcinile în întâlnirea lui cu
Cristos cel înviat. În el putem găsi adevărata pace. El susține pe credincioși
în încercări pe drumul pământesc. Bucuria credinței este susținută de iubirea
lui Dumnezeu. Iubirea sa este de neclintit. Chiar şi în cele mai mari
suferințe, nimic nu ne-ar putea zgudui. Nu se bazează pe cuvinte, dar pe
gesturi ale iubirii lui Dumnezeu: Isus s-a oferit, și-a vărsat sângele „pentru
noi și pentru mulțime”. Prin moartea şi învierea sa ne deschide drum de acces
la inima lui Dumnezeu. El ne dă Duhul său Sfânt ca limbaj al iubirii Tatălui.
În scurtul fragment al Evangheliei după Ioan (In 16,12-15) ne este propus o fereastră
care ne permite să dăm o privire în interiorul misterului Sfintei Treimi. În
acest „discurs de rămas bun” de la cina cea de taină, Isus scoate în evidență
rolul Duhului Sfânt în opera trinitară. Destinatarii evangheliei sunt comunităților creștine
de la sfârșitului primului secol – apostolul Ioan scrie după un veac evanghelia
sa – dar împreună cu ei sunt toate angajamentele de luptă împotriva răului și
propria creștere. Discipolii au de dat o mărturie continuă și o provocare la
existența în lume: „mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta, însă
când va veni el, Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul” (v. 12-13). Duhul
Sfânt este acela care îi călăuzește oamenii spre cer, devine intermediarul unei
lungi istorii dintre Persoanele divine și noi.
Evanghelia ne descoperă un
Dumnezeu care se apropie de noi. El nu se mulțumește doar să ne dea informaţii
cu privire la cine este el. A venit să ne întâlnească prin Fiul său, Isus
Cristos, luând condiţia noastră umană. Și Duhul Sfânt va mărturisi că Isus este
mereu prezent şi activ în istoria noastră. Cristos dăruieşte mereu Duhul său,
ca astfel să ne facă cunoscut opera iubirii Tatălui care l-a dăruit pe însuşi
Fiul său, a dăruit lumii pe Duhul Sfânt – „cele două mâini ale Tatălui”.
Într-o zi, sfânta Bernadette Soubirous de la Lourdes a
avut niște probleme în a recita o definiție a lui Dumnezeu învăţată pe de rost.
Cum nu ajungea unde voia, a spus: „Dumnezeu este cineva care ne iubeşte!” Acest răspuns nu era cel pe care îl aștepta
catehetul… dar era cel mai bun.
Dumnezeul nostru este cu adevărat
„Cineva” care ne iubeşte: s-a revelat ca un Dumnezeu iubitor şi mântuitor…
bibliografia [anul
C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1997; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli
M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dumea C. (www.calendarcatolic.ro;
www.pastoratie.ro); Garcìa J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net);
Masetti N., Guidati dalla Parola,
EMP, Padova 1995; Orestano C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Tessarolo
A., (ed) Messale e lezionario meditato,
EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Ravasi
G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014; Spreafico A., (https://www.diocesifrosinone.it).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu