 |
| Întoarerea fiului risipitor – de Edouard de Jans. |
Întoarcere
și reconciliere
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (31 martie 2019)
Omilie
Astăzi este Duminica Bucuriei („bucură-te”
– laetare, în limba latină) de la
cuvântul de introducere: „Bucură-te, Ierusalime! […] bucurați-vă și veseliți-vă,
cei care ați fost întristaţi!” (cf. Is
66,10-11). Hainele liturgice ale preotului sunt de culoare roz, aceiași culoare
din duminica a treia din Advent [Gaudete].
Dialogul dintre Dumnezeu și om, de multe ori întrerupt, poate fi reluat de
iubirea lui Dumnezeu care este un Tată „risipitor” de milostivire. Parabola
„fiului risipitor” pune în evidență chipul milostiv al lui Dumnezeu Tatăl.
În prima lectură din cartea lui Iosue (Ios 5,9a.10-12) aminteşte că nu este o lume a sclaviei, dar a oamenilor liberi. Fragmentul este descrierea vieții lui Israel în țara
făgăduinței și a libertății. După eliberarea din Egipt şi lungă trecere a pustiului,
ajunge în ţara pe care Dumnezeu a promis-o poporului. Trecutul a fost șters cu toate
mizeriile sale: „astăzi am îndepărtat de la voi ocara Egiptului” (v. 9).
Intrarea în ţara promisă dă naştere unei mari sărbători: este Paștele – semnul eliberării,
semnul că pelerinajul prin pustiu s-a încheiat și s-a intrat în țara promisă. Dumnezeu
și-a menținut făgăduința. Acum poporul trebuie să rămână fidel alianței.
Istoria lui Israel este o alternanță de infidelitate a poporului și iertarea
lui Dumnezeu: este o îmbrățișare reînnoită între Israelul liber și Domnul
mântuitor. Lumea în care Dumnezeu ne cheamă să trăim este o lume în care tot omul
poate trăi liber.
Acesta este mesajul sfântului
Paul, pe care îl amintește creștinilor din Corint (2Cor 5,17-21), de eliberarea nouă făcută de Isus: „dacă cineva este
în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, au devenit noi!”
(v. 17). Paul a fost ofensat de unii din comunitatea corintienilor, dar el a făcut
toate demersurile ca să-i revadă oferindu-le iertare (2Cor 2). În același timp, iertarea apostolului este semnul iertării
lui Dumnezeu care a oferit la toată omenirea iertarea păcatelor și reconcilierea
cu el, prin pătimirea lui Isus. Paul îi invită să primească iertarea Domnului:
rămâne împăcarea prin Biserică. Reconcilierea este văzută ca recreerea omului
credincios. Se naște astfel o nouă legătură ce unește apostolii, cărora le-a
fost încredințat slujirea împăcării, cu Cristos și, prin el, cu Dumnezeu Tatăl:
„ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a dăruit slujirea reconcilierii” (v.
18). Creștinul este iertat și reconciliat de iubirea milostivă a Tatălui, ca o
„creatură nouă”, modelată pe un om nou care este însuși Cristos. Această
reconciliere nu a fost terminată: este
necesar ca ea să continue. Fiecare reconciliat trebuie să fie responsabil de
împăcarea celorlalți. Această este lumea împăcării, a păcii, a iertării
reciproce, a toleranței, a împărțirii fraterne; aceasta este lumea lui Dumnezeu.
Pentru a intra, Domnul invită să ne lăsam reconciliați cu el şi între noi.
Dumnezeu, care manifestă mila sa, ne cere să fim milostivi față de toți și față
de cei care ne înconjoară. Prin urmare, răsună chemarea urgentă: lăsați-vă „împăcaţi-vă
cu Dumnezeu!” (v. 20).
Dar pentru aceasta, avem nevoie
să descoperim adevărata față a lui Dumnezeu. Evanghelia după Luca (Lc 15,1-3.11-32) ne ajută cu parabola fiului risipitor. Aceasta nu este
o parabolă a unei crize, ci istoria unei reîntoarceri. Bibliști numesc
„parabola tatălui risipitor în milostivire și iertare”. Tema este iubirea
tatălui față de fiii săi – unul mai mic și altul mai mare; doi fii care se
îndepărtează de tatăl lor cel milostiv care îi caută, îi așteaptă, le dă
iertare și face sărbătoare pentru ei și cu ei. Parabola se adresează celor care
murmurau că Cristos „mânca cu cei păcătoși”: „toţi vameşii şi păcătoşii se
apropiau de Isus ca să-l asculte” (v. 1). Nu înțeleg cum Isus este așa de primitor
cu păcătoșii. Domnul schimbă modul nostru de a gândi despre Dumnezeu promovând
un nou chip al lui Dumnezeu. Cristos vrea să le dea plinătatea bucuriei și a
libertății păcătoșilor, umplând-le golul sufletesc.
Am auzit istoria fiului care pretinde
tatălui moștenirea sa. Moștenirea este după ce a murit tatăl. Cerându-i tatălui
moştenire însemna că îl considera deja mort. Dar tatăl consimte. Și fiul se îndepărtează
de familia sa tăind toate legăturile cu ea. Cheltuise întreaga avere într-o
viață de dezmăț. Sfârșește în cea mai gravă decădere a unui evreu: să pască
porci care sunt animale necurate după legea lui Moise.
Acest fiu decide să se întoarcă
la tatăl. Culmea parabolei este decizia sa: „mă voi ridica și mă voi duce la
tatăl meu” (v. 18). Această întoarcere se datorează nu adevăratei căințe, ci
foamei care îl chinuia. A decis să se „întoarcă” la tatăl care mereu l-a
așteptat. Tatăl din parabolă făcea primul pas. Figura tatălui ce pândește spre
un drum pustiu… el speră împotriva oricărei speranțe. Este personajul central
al parabolei: se descoperă ca un tată a cărui iubire nu poate fi distrusă. Pe
el nu-l interesează nici că fiul i-a risipit averea; ceea ce-l îndurerează mai
mult este faptul că fiul este departe, în necaz. De abia zărește copilul la
orizont că aleargă în întâmpinarea lui spre a-l îmbrățișa. Nu îi ia în seamă
cuvintele prin care îi cere să-l pună în rândul servitorilor [„Tată, am
păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit
fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!” (v. 18-19)]. Important este că fiul a
înţeles şi s-a întors acasă. Iată motivul bucuriei sale!
Dumnezeu oferă iertarea sa în mod
gratuit. Aceasta este lumea lui Dumnezeu: un Dumnezeu care ne primește așa cum
suntem, cu lepra și murdăria noastră, fără a ne judeca.
În ultima parte a parabolei (v. 25-32)
este descrisă figura fiului chibzuit, care este satisfăcut cu onestitatea sa și
consideră convertirea necesară numai pentru alții, pe care el îi privește cu un
ochi îngâmfat de pe piedestalul reputației sale recunoscute. Tatăl se duce să-l
întâmpine și pe fiul cumpănit după cum se duce să-l întâmpine și pe cel
risipitor. Este un fiu fidel, dar cu inimă de rob. Are dreptate tatăl: „Fiule,
tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale” (v. 31). Nu este
capabil să înţeleagă de ce tatăl face sărbătoare; nu poate să împărtăşească
bucuria tatălui, pentru că vede în tatăl său nu un tată bun ci un stăpân de
sclavi, iar în fratele său, care s-a îndepărtat, nu vede un sărman care trebuie
salvat, ci un nenorocit care trebuie pedepsit. În loc să-l primească pe fratele
său, îl judecă și îl condamnă. Nu a cunoscut iubirea tatălui... Îl înţeapă
mereu...
Suntem asemenea fiului mare, care
se mulțumește să-i slujească tatălui ca un simplu serv. Dar Dumnezeu nu vede în acest fel
lucrurile. Marea sa bucurie este că și-a găsit fiul. Tatăl îi iese în
întâmpinare fiului mai mare rugându-l să intre la sărbătoare…
Peste toate, rămâne fața
milostivă a Tatălui care invită la convertire încheindu-se cu împăcarea dintre
Dumnezeu și om. Să intrăm în bucuria iertării unde se uită trecutul.
Întoarcere și reconciliere: e
tema liturgiei de astăzi.
bibliografia [anul
C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1997; Commento della
Bibbia liturgica, Edizione
Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu
J. (http://dimancheprochain.org); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net);
Masetti N., Guidati dalla Parola,
EMP, Padova 1995; Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Tessarolo
A., (ed) Messale e lezionario meditato,
EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Ravasi
G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014; Spreafico A., (https://www.diocesifrosinone.it).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu