Gloria
lui Dumnezeu
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (9 septembrie 2018)
Lecturi: Isaia 35,4-7a; Iacob 2,1-5; Evanghelia
Marcu 7,31-37; lecturi
Omilie
Cele trei lecturi din această
duminică ne anunță o veste bună. Ele ne vorbesc de o transformare a omului. Cristos
vine noi prin Euharistie, pentru a ne deschide inimile ca eu să aud cuvântul său.
Astăzi ascultând prima lectura –
textul este din profetul Isaia (Is 35,4-7) – mă surprinde două cuvinte
și mă șochează: „răzbunarea Domnului” și „răsplata lui Dumnezeu”. Profetul
îi îndemnă pe cei slabi de inimă: „Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul
vostru! Vine răzbunarea, răsplata lui Dumnezeu! El vine şi vă va mântui” (v. 4).
Vrea să spună că revanșa lui Dumnezeu este de a ne salva pe noi toți. Isaia, cu
opt secole înaintea lui Cristos, prevesteşte Israelului timpurile viitorului
Mesia, cu imagini pline de poezie. Tot restul este promisiuni: ochii orbilor
văd, urechile surzilor aud, şchiopul umblă, muții vorbesc: „atunci se vor
deschide ochii orbilor şi urechile surzilor se vor destupa. Atunci şchiopul va
sări ca un cerb şi limba celui mut va striga de bucurie” (vv. 5-6). Aceste
timpuri sunt caracterizate de minuni. Deschiderea ochilor și urechilor înseamnă
a da adevărata cunoaștere spirituală și convertire a inimii în ascultarea
cuvântului Domnului. Îndemnul este adresat unui popor amenințat în existența
sa, resemnat şi epuizat de şaptezeci de ani deportat în exilul din Babilon, este chemat să trăiască. Sunt oameni obosiţi şi dezorientaţi,
descurajaţi în constatarea că istoria nu decurge cum ar trebui să fie: cei
necinstiţi sunt aplaudaţi şi cei cinstiţi sunt luaţi în derâdere, bogaţii devin
tot mai bogaţi iar săracii tot mai săraci. „Fiţi tari, nu vă temeţi! Iată,
Dumnezeul vostru, vine să vă mântuiască!” Este un imn de bucurie: vestește victoria iubirii lui Dumnezeu
împotriva răului, a urii, a violenței. Este o încurajare pentru cei care au
trăit în frică. Revanșa lui Dumnezeu este de a elimina tot răul. Iată, vestea cea
bună a infinitei iubiri a lui Dumnezeu. Toți oamenii se vor bucura în Domnul. Această
speranță este deschisă tuturor. În Vechiul Testament se citește această
profeție mesianică, dar evanghelia zilei realizează vindecarea surdului și a
mutului. Mulțimea cântă noua creație a lui Isus: „Toate le-a făcut
bine!” (Mc 7,37). Este gloria lui
Dumnezeu asupra creației!
În a doua
lectură sfântul Iacob (Iac 2,1-5) aduce o nouă lumina asupra vestei celei bune:
credinţa în „Domul gloriei”,
Isus Cristos, ne invită să reacționăm împotriva anumitor atitudini contrare Evangheliei.
Intră în viața comunității, clarifică comportamentul nostru: să fie în acord cu
credința noastră, ne recomandă apostolul; este o contradicție între credința
în Domnul Isus și interesele personale și egoistice. Dacă credem în Cristos nu
putem să judecăm pe alții după bani sau aparențe. Mica parabolă a bogatului cu
inel de aur și a săracului cu haine ponosite ce apar în adunarea creștină, la
prima vedere, ar fi fost o caricatură. Dar nu este așa! Între timp cei săraci
sunt lăsați pe dinafară, acceptarea celor mai săraci în Biserică devine tot mai
dificilă. Apostolul ne amintește că între noi nu trebuie să existe părtinire. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu iubește pe
toți oamenii și vrea să-i salveze pe toți. Nu este vorba nici de bani, nici de
sărăcie, ci de credință. Credința este primirea lui Dumnezeu în viața noastră,
acceptarea iubirii sale pentru cei săraci, simpli și excluși. Dacă vrem să fim
în comuniune cu el, trebuie să fim deschiși și primitori față de toți. Dacă
există privilegii în comunităţile creştine, acestea sunt rezervate celor care
sunt în nevoi. Este un avertisment destul de actual şi pentru noi.
Episodul din evanghelie este
foarte simplu: Isus vindecă un surdomut în lumea păgână. Mesajul lui este că păgânii
sunt admiși la mântuire. Pentru a înţelege evanghelia din această duminică (Mc 7,31-37) este necesar înainte de
toate să vedem geografia locului. Isus se află în ținutul Decapole, un
teritoriul păgân. El nu ezită să
părăsească Israelul. Cei care ştiu puţină greacă pot să explice că „decapole” înseamnă „zece cetăţi”. Este o
regiune dincolo de Iordan, un teritoriu întins la est de Marea Galileei, în
partea Siriei şi a Iordaniei. Zece cetăţi s-au unit între ele pentru a fi mai
puternice, dar înainte de Isus au căzut sub dominaţia romană. Una dintre aceste
cetăţi – foarte importantă – era Damascul.
Minunea este făcută în favoarea
unei persoane care, conform concepţiei timpului, ar fi trebuit să fie exclusă
de la mântuire: nu era evreu, ci păgân. În timp ce Domnul trecea „în mijlocul
ținutului Decapole”, i-au adus un surd și l-a rugat să-și pună mâna peste el.
Este important de spus că locuiau mulți greci, deci păgâni. Care este atitudinea Isus când trăieşti în plin
mediu păgân? De ce Cristos a făcut minunea, nu ca să şocheze lumea, dar
dintr-un alt motiv: care? Pentru a întâlni
acea persoană rănită în trupul
său, a dialoga cu acest om, a intra
în relaţie cu el. Isus trezește și face să se înțeleagă că nici un om care se
apropie de el nu va fi îndepărtat. El caută și ultimul om din aceea regiune păgână
pentru a-i dărui iubirea și mântuirea sa, chiar dacă nu face parte din poporul
ales. Este drumul lui Dumnezeu spre om…
Surdul, care vorbea cu greu, era
condus la Isus de către prieteni. Totdeauna sunt alţii care ne conduc la
Cristos. Dar pentru a-l întâlni trebuie să te mişti, să ieşi din certitudinile
tale dobândite. Isus merge direct, pună mâna. Nu este suficient: răul este prea
mare. Isus îl ia la o parte din mulţime. În haosul cotidian şi în mijlocul
mulţimii nu reuşim să auzim bine. Trebuie dus de o parte. Îi atinge urechile, îi
atinge limba cu salivă. Pe timpul lui Isus se credea că saliva ar conţine
suflare. Să ne gândim puţin: în faţa unei boli simţim repulsie, evităm să intrăm
în contact cu trupul bolnav. Isus nu face așa: înainte de vindecarea, îl face
pe surdomut să simtă că-l iubeşte, că nu este dezgustat, până acolo că îl
atinge, îl mângâie.
Privind spre cer, Isus a oftat,
s-a rugat. Privirea spre cer – este acelaşi gest pe care Cristos l-a făcut la
înmulţirea pâinilor (cf. Mc 6,41) –
indică rugăciunea. Răul este foarte puternic. Cristos luptă împotriva lui, nu
fără dificultate. În sfârșit, a câștigat. A spus: Éffata! Cuvânt din limba aramaică vorbită de Isus şi care înseamnă
„deschide-te!” (v. 34). Urechile s-au deschis, limba vorbește corect: „îndată i
s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea corect” (v.
35). Prin acest om, Dumnezeu dă păgânilor urechi ca să audă Cuvântul lui
Dumnezeu și gură pentru a vesti lauda lui. În acea zi, în acel colţ pierdut din
Decapole, Dumnezeu a venit să mântuiască pe acel om de boala sa prin rugăciune
la Tatăl său ceresc.
Isus „le-a poruncit să nu spună
nimănui” (v. 36). „Porunca”, în Evanghelia după Marcu, este o caracteristică
aproape obişnuită: a înţelege corect adevărata natură a mesianităţii lui
Cristos. Nu ajung minunile, trebuie să aşteptăm pătimirea şi crucea. „Însă cu
cât mai mult le poruncea, cu atât mai mult ei îi duceau vestea” (v. 36). Reacţia
mulţimii este uimire. Expresia greacă vorbeşte de o uimire atât de intensă
încât nu găsim în nici o altă parte din evanghelie: „peste măsură de uluiţi”
(v. 37). Uimire ce nu pare să se nască doar din acest episod, ci din întreaga
acţiune a lui Isus. „Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă
şi pe muţi să vorbească” (v. 37). Isus este mântuitorul aşteptat. Dar cuvintele
mulţimii fac aluzie şi la relatarea creaţiei: „Dumnezeu a văzut toate cele pe
care le făcuse și, iată, era foarte bune!” (Gen
1,31). Minunea împlinită de Isus este semnul că începe o nouă creaţie: este
gloria lui Dumnezeu asupra creației. Să luăm aminte!
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu