Iubirea
lui Dumnezeu a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt față de omenire
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] (27 mai 2018)
Lecturi: Deuteronomului 4,32-34.39-40; Romani 8,14-17; Evanghelia Matei 28,16-20; lecturi
Omilie
Liturgia bisericii din această primă duminică după Rusalii
celebrează sărbătoarea Sfintei Treimi. Primii paşi în ziua de Rusalii este misterul
Sfintei Treimi. Discipolii, după ce l-au primit pe Duhul Sfânt, ies dintre
zidurile strâmte şi închise ale casei în care se aflau de frica iudeilor şi
încep să vestească evanghelia şi să boteze primii convertiţi la credinţă. Pentru
majoritatea creștinilor, Sfânta Treime se prezintă ca o realitate greu de
priceput, un mister ce suspendă orice raționament, nu se poate pătrunde și nici
înțelege. Misterul nu este împotriva rațiunii umane. Dă posibilitatea creșterii
și înțelegerii: în fața misterului rămânem mereu într-o situație de deschidere;
nu-l vom poseda niciodată pe Dumnezeu închizându-l în rațiunea noastră umană,
exprimându-l într-un concept al nostru. El rămâne mereu dincolo de orizontul
experienței noastre.
În prima lectură luată din cartea
Deuteronomul (Dt 4,32-34.39-40)
sunt trei evenimentele decisive care lovesc atenția celui care le citește:
Dumnezeu se face „vecin” cu Israelul angajându-se printr-o promisiune făcută
înaintea patriarhilor, mergând să ia poporul exilat în Egipt și conducându-l spre
țara promisă. Cu multe secole înaintea lui Cristos Israel a făcut această
descoperire: Dumnezeu este unic și vrea fericirea oamenilor. În timpul lui Moise oamenii își imaginau că Dumnezeu este
foarte departe de ei. Gândeau că nu pot să audă vocea și să rămână în viață: „a fost vreodată vreun popor care să fi auzit glasul lui
Dumnezeu vorbind din mijlocul focului, cum l-ai auzit tu, şi să fi rămas viu? Sau
a mai încercat vreun dumnezeu să vină să-şi ia un popor din mijlocul unui alt
popor, cu încercări, cu semne, cu minuni, cu lupte, cu mână puternică şi braţ
întins, cu fapte mari înfricoşătoare, cum a făcut pentru voi Domnul Dumnezeul
vostru în Egipt, înaintea ochilor voştri?” (vv. 33-34). Pentru oamenii lui
Israel ceea ce spune Moise este extraordinar: Dumnezeu este aproape de om, ba
mai mult îi este vecin. I-a ales ca pe poporul său și veghează asupra sa. „Păzeşte
hotărârile şi poruncile lui pe care ţi le dau astăzi” (v. 40). Ce vrea Dumnezeu
de la oameni? Să trăim fericiți.
Noi nu
suntem sclavii lui Dumnezeu de care să ne temem. Datorită Duhului Sfânt suntem
fiii unui Dumnezeu care ne iubește. „Toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui
Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca
să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: «Abba,
Tată!»” (vv. 14-15) – scrie sfântul Paul Romanilor
(Rom 8,14-17) din care am luat lectura a doua. Este o istorie a iubirii.
Devenind om, Isus, Fiul lui Dumnezeu, vrea să-l cunoaștem pe Tatăl, care este
iubire și l-a condus până la cruce. După înviere, se întoarce la Tatăl, de unde
va trimite pe Duhul Sfânt care ne ajută să iubim ca și Isus. „Însuşi
Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (v. 16). Pentru
un iudeu sau un păgân nu este posibil așa ceva: o familiaritate cu Dumnezeu. Nu
ne adresăm lui Dumnezeu ca sclavi, dar ca fii dându-i numele de „Tată”, adică „Abbà”,
din aramaică, limba de vorbire a lui Isus. Sensul termenului juridic grec de „adopție” este necunoscut pentru cei
din lumea ebraică. Paul vrea să arate că harul divin îl pune pe om în
demnitatea de fiu al lui Dumnezeu într-un mod cu totul neașteptat și gratuit. Numai
Duhul Sfânt putea să inspire creștinilor o astfel de îndrăzneală.
Să ne oprim la Evanghelie
după Matei (Mt 28,16-20).
Îndată după învierea Domnului, „cei unsprezece discipoli au mers în Galileea,
pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui,
dar unii se îndoiau” (vv. 16-17). Chiar în Galileea – simbolul Bisericii – cei
Unsprezece îl întâlnesc pe Isus. Scena aceasta este numită „cristofanie”. Cel
înviat se manifestă ucenicilor. Este asemenea cu Dumnezeu din Vechiul Testament:
apare lăsându-i înmărmuriţi pe cei din jur său. Ucenicii prosternaţi în jurul
lui Isus, deşi în inimile lor se năștea îndoiala. Doar atât: căci manifestarea
lui Dumnezeu nu poate fi percepută exclusiv cu ochii. Ochii pot vedea numai ce
se întâmplă: ceva neobişnuit şi nimic mai mult. Capacitatea de a vedea misterul
este un rod al trăirii în credinţă… şi, de aceea, se îndoiau.
Aud cuvintele lui Cristos cel înviat care lămuresc
înţelesul acestui mister. „Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: «Mi-a fost dată toată
puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate
neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i
să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până
la sfârşitul lumii!»” (vv. 18-20). Sunt cuvintele Fiului, Stăpânul istoriei.
Tatăl i-a dat toată puterea Fiului. Cristos este Stăpânul a tot ce există.
Grecii îl numesc „Pantokrátor”, adică
Dumnezeu cel atotputernic care stăpâneşte peste toate. Adjectivul „tot – toate”
apare de patru ori: „toată puterea”, „toate neamurile”, „toate câte v-am
poruncit”, „toate zilele”. Așa cum Deuteronomul spunea: „Ascultă, Israel!
Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!” (Dt 6,4-5). Lui Cristos „i-a fost dată
toată puterea în cer şi pe pământ”: este „domnia universală” a lui Isus.
„A face ucenici din toate neamurile”
nu înseamnă, în mod necesar, că toţi trebuie să se convertească. Ceea ce este
important este ca poporul lui Dumnezeu să fie format „din toate neamurile”: cel
puţin o minoritate, dar dintre toate popoarele. Scopul misiunii este „să facă
ucenici” pe toți oamenii. Ucenicul trebuie să înveţe, dar nu să fie învăţător; trebuie
să rămână ucenic. Nu învaţă ceva ce este al său, dar numai „tot ceea ce el le-a
poruncit”. Este o învăţătură: se naşte dintr-o ascultare – a fi ucenic.
„Iată, eu sunt cu voi în toate
zilele, până la sfârşitul lumii!” (v. 20). Aceasta este afirmaţia cu care sfântul
Matei își încheie evanghelia. Domnul înviat nu a plecat ci a rămas: este
adevăratul „Emanuel” – „Dumnezeu cu noi” (Mt
1,23) – întotdeauna viu în Biserica sa. Promisiunea pe care numele lui Isus o
includea [„Dumnezeu cu noi”] este menţinută. Numele lui Dumnezeu continuă să
fie: „iată-mă!”.
Dar punctul pe care liturgia îl
subliniază în mod deosebit este un altul. „Mergând,
faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh” (v. 19). Ucenicul nu este botezat în numele lui
Isus şi nici în numele lui Dumnezeu: este botezat „în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh” – în numele Sfintei Treimi. Pentru Matei, Cristos
este noua Lege sau noua Învățătura – în ebraică – noul Torah, adică iubirea lui Dumnezeu față omenire: a Tatălui și a
Fiului și a sfântului Duh.
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu