Luni - III - PM

2Rg 5,1-15; Ps 41 şi 42; Lc 4,24-30

Cele două lecturi de astăzi ne ajută să vedem care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de Dumnezeu.

Pentru a primi darurile lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că nu avem nici un drept asupra lui şi că trebuie să acceptăm cu docilitate modul său de a acţiona.

„Nici un profet nu este bine primit în patria sa”, spune Isus. De ce nu e bine primit? Pentru că lipseşte aşteptarea, adică dispoziţia de deschidere faţă de iniţiativa divină. În ţara sa, profetul este cunoscut: e un om ca oricare altul, nu poate să fie instrumentul lui Dumnezeu, de la el nu se poate aştepta nimic extraordinar. Şi chiar dacă este capabil să facă lucruri extraordinare, să le facă acolo, în patria sa: compatrioţii săi au dreptul la aceasta mai mult decât alţii. Aceasta este atitudinea care împiedică primirea darurilor lui Dumnezeu, pentru că iniţiativa divină e gratuită, e absolut liberă în modul de a răspunde speranţelor umane.

În istoria lui Naaman, la care face aluzie Isus în cuvintele sale, Dumnezeu se revelează unui străin, dar mai întâi îl conduce şi pe acest străin la abandonarea propriului mod de a vedea lucrurile.

Naaman, un păgân, nu se gândea că ar avea drepturi asupra Dumnezeului lui Israel, dar era, într-un oarecare sens, clar în privinţa modului în care se va desfăşura întâlnirea cu omul lui Dumnezeu.

Trebuie să spunem că în mod efectiv el nu a fost primit cu prea multă simpatie. Profetul nu se deranjează când Naaman soseşte la uşa casei şi trimite pe cineva să-i spună să meargă să se spele de şapte ori în Iordan.

Nu este o primire generoasă pentru un lepros venit dintr-o ţară îndepărtată! Şi Naaman se mânie, aşa cum se vor mânia concetăţenii lui Isus. El gândise cu totul altceva: că profetul va ieşi pentru a invoca numele Domnului Dumnezeului său, că va pune mâna pe plagă şi-l va vindeca. Într-un cuvânt, o ceremonie mai grandioasă, un gest de vrajă, de magie, pentru a reuşi o vindecare aşa de extraordinară. Şi, în schimb, i se spune: să se spele! Ca şi cum n-ar fi existat fluvii la Damasc!.

Regele lui Israel spusese: „Oare sunt eu Dumnezeu, stăpânul morţii şi al vieţii?” Şi, într-adevăr, a fost necesar să moară omul vechi din Naaman, ca să renască o persoană nouă; adică Naaman a trebuit să abandoneze orice certitudine anterioară, să se supună iniţiativei divine, acceptând maniera simplă a lui Dumnezeu. „Şi trupul lui a devenit iarăşi ca trupul unui prunc şi s-a curăţat”.

Dumnezeu împlineşte lucruri grandioase cu mijloace simple.

Vindecarea lui Naaman ne face să ne gândim la Botez, care este o acţiune foarte simplă. Cum se face că, turnând un pic de apă pe capul unui copil, el devine spiritual o făptură nouă, un fiu al lui Dumnezeu? Dumnezeu nu poate lucra aşa! Şi totuşi, Dumnezeu lucrează tocmai aşa: foloseşte mijloace foarte simple pentru a ne da darurile sale.

Şi Liturghia este un lucru foarte simplu. Noi am făcut-o puţin mai complicată pentru a-i pune în evidenţă valoarea, dar a mânca împreună puţină pâine e un lucru foarte simplu. Dar acea pâine este însuşi trupul Domnului.

Chiar şi în viaţa noastră gesturile foarte simple din orice zi pot deveni instrumente ale harului lui Dumnezeu, şi ele devin cu adevărat dacă sunt împlinite cu iubire.

Să-i cerem Domnului profunda docilitate care să ne facă să aderăm zi de zi la acţiunea sa, cu simplitate şi încredere. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Alocuţiunea Papei la rugăciunea „Îngerul Domnului” (11.03.2012)

Iubiţi fraţi şi surori! Evanghelia din această a III-a duminică din Postul Mare face referinţă - în redactarea sfântului Ioan - la cunoscutul episod al lui Isus care îi alungă din templul din Ierusalim pe vânzătorii de animale şi pe schimbătorii de bani (cf. In 2,13-25). Acest fapt, relatat de toţi evangheliştii, are loc în preajma sărbătorii Paştelui şi provoacă mare impresie atât mulţimii cât şi ucenicilor. Cum trebuie să interpretăm acest gest al lui Isus?

Înainte de toate, trebuie observat că gestul nu a cauzat nici o represiune din partea autorităţilor ordinii publice, întrucât a fost văzut ca o acţiune tipic profetică: în realitate, profeţii, în numele lui Dumnezeu, denunţau deseori abuzuri, şi o făceau de multe ori prin gesturi simbolice. Problema, pentru orice eventualitate, era autoritatea lor. Iată de ce ceea ce iudeii îi cer lui Isus: „Prin ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci astfel de lucruri?” (In 2,18), ne arată că acţionează cu adevărat în numele lui Dumnezeu.

Alungarea vânzătorilor din templu a fost interpretată şi în sens politico-revoluţionar, plasându-l pe Isus pe linia mişcării zeloţilor. Aceştia erau, într-adevăr, „zeloşi” pentru legea lui Dumnezeu şi gata să folosească violenţa pentru a o face respectată. În timpurile lui Isus se aştepta un Mesia care să-l elibereze pe Israel de sub stăpânirea romanilor. Însă Isus dezamăgeşte această aşteptare, atât de mult încât unii ucenici îl părăsesc, iar Iuda Iscarioteanul de-a dreptul îl trădează. În realitate, este imposibil să-l interpretezi pe Isus ca fiind violent: violenţa este contrară Împărăţiei lui Dumnezeu, este un instrument al anticristului. Violenţa nu serveşte niciodată umanităţii, ci o dezumanizează.

Să ascultăm aşadar cuvintele pe care Isus le spune săvârşind acel gest: „Luaţi astea de aici şi nu faceţi din casa Tatălui meu o casă de negustorie!”. Şi ucenicii şi-au amintit atunci ceea ce este scris într-un psalm: „Râvna casei tale mă consumă” (69,10). Acest psalm este o invocaţie de ajutor într-o situaţie de pericol extrem din cauza urii duşmanilor: situaţia pe care Isus o va trăi în patima sa. Râvna pentru Tatăl şi pentru casa lui îl va conduce până la cruce: a sa este râvna iubirii care nu se sustrage răspunderii, nu cea care ar vrea să-i slujească lui Dumnezeu prin intermediul violenţei. Da fapt, „semnul” pe care Isus îl va da ca dovadă a autorităţii sale va fi tocmai moartea şi învierea sa: „Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica din nou”. Şi sfântul Ioan notează: „Dar el vorbea despre templul trupului său” (In 2,20-21). Cu Paştele lui Isus începe un nou cult, cultul iubirii, şi un nou templu care este El însuşi, Cristos înviat, prin care fiecare credincios îl poate adora pe Dumnezeu Tatăl „în duh şi adevăr” (In 4,23).

Dragi prieteni, Duhul Sfânt a început să construiască acest nou templu în sânul Fecioarei Maria. Prin mijlocirea ei, să ne rugăm ca fiecare creştin să devine o piatră vie a acestui edificiu spiritual. Benedict PP. XVI (Traducere Pr. Vincenţiu Balint). (http://www.arcb.ro/).

Iată Omul!

Isus Cristos din Nazaret


— Iată Omul! strigă-n iad Pilat
Cine iarăşi l-a crucificat?
Cine-i scoate umbra de sub văl?
Daţi-mi apă mâinile să-mi spăl!
Revărsaţi-mi râuri peste pumnii plini!
Sângele acesta voi l-aţi vrut, rabini!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Eu sunt umbra Omului străpuns.
În zadar în lumea de păcat
mâinile pătate ţi-ai spălat.
Cei spălaţi de apă, ca şi apa pier.
Cei spălaţi de mine, sunt cu mine-n cer!

— Iată Omul! strigă-n iad Pilat.
Cine iar îl vrea crucificat?
Eu am spus întregului popor:
Pe-mpăratul vostru să-l omor?
Gândul meu pe cruce lămurit l-am scris.
Nu sunt eu de vină! Nu eu Te-am ucis!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Omul care vede în ascuns.
Dându-mi titlul de-mpărat iudeu,
tu stăteai pe însuşi tronul meu...
Şi, scriind pe cruce al domniei semn,
tu domneai în slavă, eu muream pe lemn...

— Iată Omul! strigă-n iad Pilat!
Ca stăpân, Cezaru-i vinovat.
Eu eram guvernator roman.
N-am rostit osânda ca duşman.
N-am oprit să-ţi pună trupul în mormânt.
Nu sunt ucenic, dar nici vrăjmaş nu-ţi sunt!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Omu-n care singur te-ai străpuns.
Tu ai vrut şi glorie şi-arginţi
dar s-ajungi la urmă şi-ntre sfinţi.
Nu-i decât o cale spre eterna Stea!
Cine nu-i pe cale, e-mpotriva mea!
 
Costache Ioanid

PM III (B): Adevăratul templu? Răstignitul înviat

In 2,13-25 

În acest episod al evangheliei după Ioan (2,13-25) uimeşte gestul foarte polemic al lui Isus: “a făcut un bici, i-a alungat pe toţi din templu, răsturnând la pământ tejghelele schimbătorilor de bani”. Nu cred că acest gest vrea să însemne că actul de cult trebuie să se desfăşoare cu demnitate: nu cu zgomotul pieţii dar în tăcere şi reculegere. Este prea puţin. Gestul polemic al lui Isus face trimitere la profeţi, care au polemizat adesea cu templul şi cu cultul care se desfăşura în templu, nu ca să-l suprime, dar ca să-l purifice. Profeţii aminteau continuu că cultul nu este numai adoraţie: este în acelaşi timp misiune şi convertire. Cu atât mai mult este adevărat cu cât elementul esenţial al cultului la templu era ascultarea Cuvântului, iar aceasta angaja viaţa. Mai ales profeţii aminteau că în templu este întâlnit Dumnezeu cel viu: nu un Dumnezeu închis în templu şi preocupat de sine, dar un Dumnezeu interesat de ceea ce are loc afară.

Dar evanghelistul Ioan nu se mulţumeşte să ni-l prezinte pe Isus care, în felul profeţilor antici, ne cheamă la adevăratul cult. Afirmă că Isus – şi exact Cristos mort şi înviat – este adevăratul templu: “El vorbea despre templul trupului său”. Ce înseamnă a afirma că Isus este adevăratul templu? Dublă era semnificaţia templului în Vechiul Testament: locul întâlnirii cu Dumnezeu şi locul de adunare a triburilor. Aşadar o dimensiune verticală şi una orizontală. Isus este exact aceasta, afirmă evanghelia lui Ioan. În el putem face o adevărată experienţă despre Dumnezeu şi în el putem face o autentică experienţă de fraternitate.

A-l întâlni pe Dumnezeu este dorinţa întregii Biblii, întrebarea care o parcurge de la un capăt la altul: unde şi cum pot să-l întâlnesc pe Domnul? În Isus, răspunde Ioan. Lui Filip care îi cerea “Doamne, arată-ni-l pe Tatăl!”, Isus îi răspunde: “De atâta timp eşti cu mine şi încă nu ştii? Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14,8-9). Iar dorinţa Bibliei (şi a fiecărui om) mai este şi alta: să iasă din risipire şi să se întâlnească împreună, să renunţe la contrapoziţii şi să trăiască precum fraţii. Dar unde şi cum este posibil? În jurul lui Isus şi a Crucii sale, răspunde Ioan: “Când voi fi înălţat de la pământ, adică pe Cruce, îi voi atrage pe toţi la mine”. “Toţi” înseamnă universalitatea cea mai completă. Iar “a atrage” nu înseamnă o forţă care te constrânge, dar o frumuseţe care te încântă. Răstignitul înălţat descoperă că iubirea care de atâtea ori apare învinsă este în realitate victorioasă, capabilă chiar să învingă moartea. Aceasta este vestea cea bună pe care orice om ar voi s-o audă totdeauna. (don Bruno Maggioni). (trad. pr. dr. Isidor Chinez).

Sâmbătă - II PM

Mih 7,14-15.18-20; Ps 102;

Lc 15,1-3.11-32

În această pagină de evanghelie există atâtea lucruri frumoase încât nu ar ajunge o zi întreagă pentru a le comenta.

O cunoaştem cu toţii foarte bine şi, de aceea, mă limitez la câteva consideraţii. Liturgia a avut grijă să includă în textul de astăzi şi introducerea de la capitolul 15, pentru a sublinia că această parabolă era adresată fariseilor şi scribilor, care îl criticau pe Isus pentru bunătatea sa faţă de cei păcătoşi. Intenţia principală se găseşte la sfârşitul naraţiunii, în reacţia fiului mai mare şi în cuvântul Tatălui: aici este nodul parabolei. Ea ne vizează şi pe noi, cei care ne considerăm mai sfinţi decât alţii… pentru a ne invita să ieşim din micimea inimii noastre pentru a lua parte la bucuria Tatălui ceresc.

Foarte adesea, şi chiar fără să ne dăm seama, noi suntem de părerea fiului mai mare, care ţine cont de ceea ce i-a dat el tatălui şi de ceea ce el a primit şi confruntă, în schimb, cu ceea ce tatăl i-a dat fiului mai mic şi găseşte că aceasta este o evidentă nedreptate.

Dar aceasta este parabola milostivirii şi pe drept s-a spus că, mai mult decât „parabola fiului risipitor”, ar trebui să se numească „parabola Tatălui milostiv”, milostiv până la exces.

Pentru cel drept este anormal să manifeste atâta bunătate faţă de cel care a comis răul; dar Domnul Isus vrea să ne facă să înţelegem că pentru cei care au fost credincioşi lui Dumnezeu este rezervată o bucurie mult mai mare, nu bucuria de a primi, ci aceea de a da, de a deschide propria inimă faţă de iubirea activă a lui Dumnezeu, faţă de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, de a fi cu el pentru a-i primi pe toţi ceilalţi; altfel spus, de a ne însuşi punctul de vedere al lui Dumnezeu, al Tatălui, care e foarte diferit de ceea ce înseamnă o dreptate rece. Când un fiu face răul, tatăl său nu alege calea dreptăţii, caută, în schimb, toate mijloacele pentru a-l face să se întoarcă la o viaţă frumoasă şi demnă. Iată, acesta este punctul de vedere al lui Dumnezeu şi noi suntem chemaţi să-l preluăm pentru a simţi în noi marea bucurie a tatălui care a putut să-şi salveze fiul.

Adeseori, noi aplicăm meschinul nostru punct de vedere nu numai marilor criminali, ci şi atunci când este vorba de lucruri mărunte, privim ceea ce primim noi şi ceea ce primesc alţii, şi dacă noi am dat mai mult, trebuie să primim pe măsură…

În schimb, Domnul ne cheamă să participăm la bucuria Tatălui: „Trebuia să petrecem şi să ne veselim pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit”. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Vineri - II PM

Gen 37,3-4.12-13a.17b-28; Ps 104;

Mt 21,33-43.45-46

În amândouă lecturile de astăzi auzim acelaşi strigăt: „Răstigneşte-l!” Fraţii lui Iosif, când l-au văzut sosind, au spus: „Iată, vine visătorul. Haideţi să-l ucidem!” Viticultorii îl văd venind pe fiul stăpânului şi spun între ei: „Acesta este moştenitorul; haideţi să-l ucidem!”

Această parabolă teribilă ne face să ne gândim la suferinţa inimii lui Isus, care realmente a fost ucisă, ucisă din invidie, ne spune relatarea pătimirii. Invidia este şi motivul ostilităţii împotriva lui Iosif şi împotriva fiului din parabolă.

Visele lui Iosif erau o profeţie asupra viitorului, un viitor care ar fi adus binele nu numai lui, ci şi poporului său. Dar fraţii săi nu înţeleg şi vor face totul pentru a împiedica aceste vise, care, într-un oarecare sens, erau semne divine, să se realizeze. La fel acţionează capii sinagogii în confruntarea cu Isus, invidioşi din cauza influenţei asupra poporului, temători că îşi vor pierde puterea.

Invidia faţă de altul este unul dintre lucrurile care rănesc cel mai mult inima, mai ales atunci când nu există un motiv. Nu exista un motiv pentru a-l invidia pe Isus pentru că el făcea bine tuturor. Dar inima omului este atât de perfidă încât încearcă invidia pentru cei buni numai pentru faptul că sunt buni, cum o spune sfântul Ioan în scrisoarea sa atunci când vorbeşte despre Cain şi Abel: „Pentru care motiv l-a ucis? Pentru că faptele fratelui său erau bune” (cf. 1In 3,12).

În istoria lui Iosif, invidia a fost învinsă într-un mod minunat, în Egipt, el nu i-a pedepsit pe fraţii săi, ci i-a salvat. El a văzut, în exil, în încercări, pregătirea pe care Dumnezeu a voit-o ca să-i poată salva pe fraţi şi tot poporul de foamete.

Şi Isus a învins invidia, acceptând să fie ultimul dintre toţi. Într-adevăr, când îl privim pe Domnul pe cruce, nu putem spune că el ar trezi invidia cuiva! Punându-se pe ultimul loc, Isus a demonstrat că puterea sa, stăpânirea pe care i-a promis-o Tatăl, este iubirea în serviciul tuturor. Dar fiind ultimul, Isus ajunge să fie primul, piatra pe care au aruncat-o zidarii şi care a ajuns în capul unghiului, cum zice psalmul.

Aşa se realizează planul lui Dumnezeu, în ciuda răutăţii şi invidiei umane.

Să-i cerem Domnului astăzi să ne elibereze inima de orice sentiment de invidie şi de gelozie şi să ne statornicească în blândeţe şi umilinţă, ca să fim cu el în serviciul tuturor fraţilor. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

8 martie - Mama

O floare pentru toate doamnele care trec azi pe aici!
La mulţi ani binecuvântaţi!

M-a crescut mama în poală,
Din leagăn până la şcoală,
Zile-ntregi şi nopţi de-a rândul
Mi-a vegheat somnul şi gândul.

M-a-nvăţat să gânguresc,
Să spun mamă, să zâmbesc,
M-a-nvăţat apoi prin casă

Primii paşi până la masă.

M-a-nvăţat ca să nu mint
M-a-nvăţat să nu m-alint
Să nu ştiu ce este frica,
Toate m-a-nvăţat mămica!

Mamă bună, mamă dragă,
Te-oi iubi o viaţă-ntreagă
Pentru tot ce ai făcut
Pentru că tu m-ai crescut.

(Nina Casian)