Este sărbătoarea luminii și a întâlnirii
pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (2 februarie 2025)
Lecturi biblice: Malahia 3,1-4; Evrei 2,14-18; Evanghelia Luca 2,22-40; lecturi biblice
Omilie
Este sărbătoarea Prezentării lui Isus la templu: e sărbătoarea „luminii”. Dar mai este sărbătoarea „întâlnirii” [hypapànte, în greacă]: Biserica bizantină sau creștinii din răsărit au această manifestare solemnă subliniind întâlnirea lui Isus cu bătrânul Simeon și cu profetesa Ana. Domnul, condus de Maria și de Iosif la templu pentru a împlini legea mozaică, întâlnește poporul său credincios și bucuros de lumina ce lumninează neamurile păgâne și pe evrei. Este o întâlnire cu Dumnezeu, prin întruparea Fiului său Isus, cu omenirea, cu fiecare om. Face să sune diferite teme biblice: împlinirea Legii din partea familiei din Nazaret, intrarea în templu lui Dumneazeu a lui Isus, așteptarea plină de răbdare a venirii Mesiei, manifestarea luminoasă a lui Dumnezeu, prin Isus, către oameni: „căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi gloria poporului tău, Israel!” (Lc 2,30-32). „O lumină pentru neamurilor”, exclamă bătrânul Simeon vorbind despre mântuirea lui Dumnezeu manifestată prin acest copil adus de Maria și Iosif la templul lui Ierusalimul așa cum este prescris de „Tora” [adică Legea Domnului]. Nu întâmplător se numește popular sărbătoarea luminilor care își are originea în procesiunile cu torțe așa cum erau în antichitate căci luminau noaptea. În secolul al VI-lea s-a răspândit în Occident, la Roma cu un caracter penitențial și în Galia cu binecuvântarea solemnă și procesiunea lumânărilor. Există mărturii încă din secolul al X-lea cu ritualul al lumânărilor binecuvântate inspirate din cuvintele lui Simeon. Este potrivit ca liturgia să ne amintească astăzi de Acela care este Isus Cristos în care putem găsi lumina speranţei.
Profetul Malahia afirmă în prima lectură (Mal 3,1-4) că „va intra dintr-odată în templul său Domnul pe care voi îl căutaţi, mesagerul alianţei pe care voi îl doriţi” (v. 1). Întreg mesajul este că societatea ebraică după ce a fost ridicată din cenușa exilului babilonian (587-538 î. C.), s-a reconstruit în întregime: templul a fost reclădit (cf. Mal 1,10), cultul a fost reorganizat și el (cf. Mal 1-7.12-13), preoția levitică are mereu libertate (cf. Mal 2,3-9). Este o epocă ulterioară a anului 515 î. C. când a fost terminată construcția templului (cf. Esd 6,13-18). Malahia scrie într-o perioadă grea, imediat după teribila catastrofă a exilului: un timp obositor atât pentru că reconstruirea identității ca popor și a națiunii distruse de exil. Era ușor de gândit că Dumnezeu a abandonat poporul său pentru totdeauna! Profetul stă împotriva acestei decadenței, contra cultului ipocrit și mincinos (cf. Mal 1,10) și luptă pentru o morală și spiritul înalt și anunță un trimis al lui Dumnezeu cu misiunea de a purifica preoția levitică compromisă de păcat și restabilește alianţa acum uitată. Preoții aveau un rol politic important și, la nivel religios, trebuiau să asigure legătura între Dumnezeu și poporul său. Domnul va veni și se va așeza să topească și să curețe așa cum se curăța metale. El va îndepărta impuritățile din legăturile cu oamenii. Malahia vorbește despre fiii lui Levi, care sunt preoții : „Căci el va fi ca focul celui care topeşte şi ca leşia celui care spală. Va şedea precum cel care topeşte şi îi va curăţa pe fiii lui Levi şi-i va rafina ca pe aur şi pe argint. Ei îi vor aduce Domnului ofrandă după dreptate” (v. 2-3). Dumnezeu îi va purifica astfel încât să poată prezenta o jertfa în dreptatea. Cuvântul dreptate înseamnă aici sfințenie. În lumina acestui text și a acestei așteptări se înțelege fragmentul din Evanghelia după Luca prezentat în liturgie.
Lectura a doua este din Scrisoarea către Evrei (Evr 2,14-18) care explică cum ar trebui înțelesă moartea lui Isus în toate privințele, în oroarea și slăbiciunea trecerii sale umane. Acest lucru ne oferă o explicație „din cauza morții pe care a suferit-o” (Evr 2,9). Este o relație de fraternitatea umană între Isus și oameni: există destinulul comun – „ființa pentru moarte”. Domnul a fost pus cu adevărat la încercare; este frica de moarte. Epistola a fost scrisă pentru a explica de ce ar trebui să rămânem fideli lui Dumnezeu și o mare parte a clarificării unor probleme dificile care se referă la ceea ce Isus a realizat pentru noi. Moartea și învierea Domnului au dat morții noastre un sens nou și au dezbrăcat-o de teroare. Simplu fapt al învierii morților nu înlătură teama de moarte. La urma urmei, Isus a înviat un număr de oameni morți: pe Lazăr, pe fiica lui Iair, pe fiul unei văduve din Naim. Dar acei oameni au murit din nou. În schimb, Domnul a biruit moartea, murind pe cruce, supunându-se morții atunci când moartea nu mai avea nici un drept asupra lui. Învierea lui Isus este înfrângerea morții însăși. Totul s-a schimbat: viața noastră are un sens, chiar și în momentul în care inima Mariei este străpunsă de o sabie: „aşadar, prin faptul că el însuşi a îndurat încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi” (v. 18). Isus suferind nu a fost cruţat deloc pentru că numai astfel oamenii aflaţi în încercări puteau fi cu adevărat ajutaţi: este întotdeauna o garanție a prezenței Domnului mort și înviat.
În Evanghelia după Luca (Lc 2,22-40), Isus este dus la templu spre a împlini cu fidelitate legea mozaică. În cartea Leviticului (Lev 12,2-8) se spune că o femeie, după naștere, era consiterată „impură”[1], trebuia să se prezinte la preot și să ofere un „sacrificiu pentru păcat”, de obicei un miel de un an, însă pentru cei săraci două turturele sau doi pui de porumbel (cf. Lev 12,8). Luca precizează că părinții oferă drept jertfă „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (v. 24). Literatura rabinică s-a referit la „jertfa săracului” [qorban cani, în ebraică]. Legea prescria răscumpărarea primului născui de parte bărbătească întrucât era considerat „consacrat” Domnului și se primea o binecuvântare.
Isus era un om adevărat. Bunul simț îl pune pe om pe primul loc: umanul este finalitatea scopurilor ritualurilor și obiceiurilor religioase ca loc și scop al acțiunii Duhului. Și Simeon este „mișcat de Duh”: „a fost condus de Duhul Sfânt la templu” (v. 27). Este întâlnirea dintre nou-născut și cei doi bătrâni, Simeon, acum aproape de moarte, și Ana, în vârstă de optzeci și patru de ani. Ca și părinții lui Isus, Simeon și Ana sunt oameni simpli cu inimi însuflețite de o credință clară. Textul nu explică, dar presupune că a avut loc trecerea copilului din brațele mamei în cele ale lui Simeon. Acest gest spune despre umanitatea simplă a acestei întâlniri. În ea predomină omul și totul se întâmplă în cadrul acestei întâlniri umane, nu al unui ritual. Înaintea acțiunii liturgice planificate – prezentarea lui Isus la templu prescris de legea mosaică – în afara cultului, într-un context spațial al templului în care puteau intra și femeile, are loc întâlnirea dintre mama și tatăl lui Isus și bătrânul Simeon: „L-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: «Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!” (v. 28-32). Este un adevărat profet, adică un om de credință și speranță, un om al rugăciunii, un om „locuit” de Duhul lui Dumnezeu, dar fără popularitate și notorietate, dar totuși în realitate și cu aspecte îmbucurătoare, a multor profeti; un profet ascuns care nu se manifestă în public, dar vine „descoperit” de însuși Isus.
Această sărbătoare este un moment care luminează misterul credinței noastre și ne invită să reflectăm asupra luminii lui Isus care vine să lumineze lumea.
[1] În această perioadă: 7 zile și alte 33 de zile după nașterea unui băiat, 14 zile și alte 66 de zile după nașterea unei fete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu